NA: capitolul acesta mi se pare scris de un copil de clasa a III-a... :)) Am corectat, dar voi reveni cu un edit mai profund ulterior. Dacă sesizaţi greşeli serioase, vă rog să îmi spune-ţi. :) M-ar ajuta foarte mult. Sper ca next-ul să fie ceva mai frumos scris. 

_____________________________

          Peisajele prindeau contur sub atingerile acerbe ale pensulelor. Eram complet absorbit de muza mea şi de procesul creator încât uitase de timp şi de tot ceea ce mă înconjura. Pe fundal puteam totuşi auzi în continuare chicote de copii, zgomote, dar care se estompau cu fiecare înmuiere în vopsea a pensulelor. Şi parcă pentru o clipă m-am oprit, admirând şi analizând ceea ce făcusem. Mă vrăjea şi mă ademenea paleta de culori alesă. Câteva care emanau căldură şi altele răceală, solitudine. Contrastul făcea diferenţa şi parcă nu mă puteam decide...

          Din spate s-a auzit o voce feminină, care abia m-a scos din transa indusă de arta creatoare şi cu repeziciune mi-am întors capul în direcţia doamnei Anchor, care ţinea într-o mână un pahar de plastic, unde era ceai de ierburi. Mi l-a înmânat fără să spună ceva şi apoi cu ochii ei sclipitori s-a minunat la ceea ce am putut face. Am sorbit o gură, apoi alta, privind-o cu atenţie pe femeie cum pătrunde în transă, ademenită de peisajele de pe carton.

          — Mama ta avea dreptate, eşti foarte talentat. Ai fost la vreo facultate de artă?

          — Nu am un răspuns clar, dar tot ce pot spune este că am desenat în continuu câţiva ani şi aşa am fructificat talentul.

          Profesoara privi câteva clipe spre ochii mei, muşcându-şi buza şi un zâmbet sincer şi larg i se întipări pe chipu-i alb.

          — Îmi place de tine Rowen, eşti un băiat special şi cu simţ artistic rafinat.

          Obrajii sigur mi se roşiseră din cauza laudelor şi aprecierilor, dar totuşi asta nu alunga năluca ce îmi bântuia sufletul. Îi dădeam dreptate lui Chase, doamna Anchor era de treabă, însă nu toţi erau ca ea. Odată ce aveam să plec de aici, lumea de afară urma să mă înghită şi să îmi şterpelească existenţa de pe faţa planetei. Şi totuşi aveam să ţin viu aceste noi amintiri în inima mea, care poate aveau să mă ajute să trec peste zile mai crâncene şi negre.

          — Adulter, adulter! Strigară în chiote nişte copii care începură să arate cu degetul spre mine şi spre a lor profesoară.

          — Obraznicilor, linişte!

          — Cultivaţi copii aceştia. Mi-am întors corpul spre cartoane, cu ochii măriţi de uimire de ce puteau spune pruncii aceştia.

          — Nu-i băga în seamă, unii chiar sunt needucaţi... Faci o treabă bună, eu mă duc să stăpânesc animalele.

          Adevărul era că o simpatizam pe profesoara aceasta, nu ezita să spună ce gândeşte şi nici nu părea atât de bătrână, mai mult de patruzeci de ani nu avea. Arăta decent şi elegant îmbrăcată. Se menţinea ca orice altă femeie, dar caracterul ei degajat o făcea o adevărată bijuterie printre toate aceste roci cenuşii şi obişnuite.  

          Din nou sustras în lumea mea imaginară am continuat să pictez, având în cap un plan prin care să evidenţiez pasaje esenţiale din piesa de teatru. Cu toate că nu primisem atât de multe detalii, nu mă simţeam inconfortabil. Mi se oferise şasa să improvizez şi cu ale mele cunoştiinţe în istorie, puteam recreia cu exactitate acele cadre naturale din timpuri vechi apuse. Pădurea şi pământurile acestea vaste fuseseră ascunzătorea mea pentru mulţi ani. Încă de la primul accident, am învăţat toate cărările spre diverse colţuri întunecate, unde mă puteam refugia. Spaţii unde nimeni nu s-ar fi gândit să mă caute. Anii şi-au lăsat amprenta peste acest orăşel păfuit şi îmbâcsit cu aceleaşi suflete nenorocite şi scăldate în iluzii perfecte, distorsionate de adevărata lor figură crudă şi sterpă.

          Au fost mereu un ghimpe care s-a înfipt adânc în esenţa mea. Nu aş putea niciodată să uit cum aproape toţi au asistat la înmormântarea tatei, jelind fals şi ţintindu-mă cu ochii lor de vipere, condamnându-mă pe mine de toate cele întâmplate. Iar apoi la ce-a de-a doua înmormântare când iubitul mamei a murit în condiţii stranii, atunci s-au lepădat de giulgiul invizibilităţii şi au încercat să-mi convingă mama că sunt blestemat şi că pentru fericirea şi sănătatea ei ar fi fost mai bine să mă trimită departe, ca nu cumva să se năpustească şi asupra ei moartea.

          — Rowen... Rowen?

          Smuls din amintirile cele mai întunecate, chipul mamei s-a conturat în lumina palidă a apusului care pătrundea prin geamurile sălii.

          — Îmi cer iertare... Mă cutremurasem când văzusem o pată de îngrijorare pe al ei chip senin, o dădusem iar în bară.

          — Am terminat, putem pleca acum. Poţi continua mâine.

          Mi-am îndesat lucrurile în rucsac şi mi-am luat rămas bun de la doamna Anchor, spunându-i că trebuie doar să mai retuşez câte ceva. Mama şi-a plasat palma peste umărul meu şi într-un gest de disperare şi sensibilitate i-am prins mâna în a mea, sărutând-o apăsat peste pielea-i moale şi încreţită. Aceasta a zâmbit şi la rândul ei m-a sărutat şi ne-am îndreptat spre ieşire. Era încă devreme, din câte înţelesesem, ceasul indica doar cinci şi jumătate, dar afară aproape că totul era învăluit de întuneric. Iarna se apropia, aducând un frig de nesuportat.

          — Unde sunt băieţii?

          — Tatăl tău sigur discută cu ceilalţi bărbaţi la barul lui Olly Joe, iar Chase e alături de el, fiindcă nu l-ar scăpa aşa uşor din ochi. Plus că trebuie cineva să-l oprească din a pune gura pe ceva băutură. Juan Martin nu e cine ştie ce însetat după alcool, dar are un obicei prost de a nu se prinde la timp.

          Era adevărat, tata mai ales acum nu prea mai conştientiza atât de bine ce face. Cu toate că nu era atât de ramolit, când se lua cu vorba lucrurile deveneau sălbatice. Ne-am îndreptat la braţ spre barul lui Olly Joe şi mirosul de plăcintă m-a lovit din plin. Nu se schimbaseră prea multe la acest loc, rămânând cu aceiaşi atmosferă primitoare. 

          Ne-am îndreptat spre barul lui Olly Joe şi mirosul de plăcintă m-a lovit din plin. Nu se schimbaseră prea multe, rămânând cu aceiaşi atmosferă primitoare. Singurul loc în care mai consideram că pot intra. Barul lui Mike, era diferit. Copilărisem şi pe acolo, Chase obişnuia să umble cu fiul lui, însă niciodată nu agreasem atmosfera pe care o emana acel spaţiu.

          — Rowen! Hai aici!

          Dintr-un colţ al barului tata ne făcuse cu mâna, părea distrat, dar nu băuse. Lucru care o liniştise pe mama.

          — Joe, îl mai ştii pe Rowen?

          — Cum să nu, băiete ce mare te-ai făcut, au trecut ani de când nu te-am mai văzut. Pe unde ai umblat?

          Chase nu era în peisaj la momentul acela, aşa că a trebuit să mă descurc de unul singur cu mulţimea care se adunase în jurul meu. Nu îl condamnam pe Olly, el de fel şi aşa era cam vorbăreţ, dar nu avea intenţii rele. A trebuit să mă resemnez şi trăgând un scaun de la o altă masă, m-am aşezat şi am început să le povestesc.

          — New York.

          — Aşa de departe! Şi cum este pe acolo?

          — Cum arată la televizor şi în filme, un oraş mare şi interesant. Însă şi aşa nu m-a atras pe mine gălăgia, am o locuinţă mai retrasă unde să stau alături de mentorul meu.

          Toţi m-au privit nedumeriţi aşa că am continuat să vorbesc.

          — Un pictor extraordinar care a fost cândva decan al unei facultăţi.

          — Şi te-ai dus acolo la artă?

          — Nu, dar el m-a învăţat foarte multe, prezenţa lui pestriţă şi vivantă a fost îndeajuns pentru a putea deprinde tainele picturii peisagistice şi nu numai.

          Olly Joe şi-a dus înapoi la gură ţigara din care a tras cu nesăţ şi a zâmbit mulţumit. M-a bătut prieteneşte peste umăr felicitându-mă pentru că am reuşit să mă descurc atâţia ani de unul singur. Şi a strigat în gura mare „băutură din partea casei" atrăgând atenţia clienţilor.

          — Joe, şacalule, ştii că te iubesc!

          — Nici să nu te gândeşti Juan, tu nu bei nimic. O apă plată Joe, te rog!

          — Imediat Elenor!

          — Strici cheful, a răspuns tata bosumflându-se, dar imediat a cuprins-o de mijloc pe mama şi a tras-o mai aproape, sărutându-i obrazul rumen.

          În sinea mea am zâmbit, fiind bucuros de întorsătura de evenimente, până acum ziua decursese destul de bine. Însă Chase părea de negăsit, aşa că m-am dus să-l caut, scuzândă-mă alor mei. 

          Ieşind din bar am scrutat împejurimile cu privirea, nu îl vedeam. A trebuit să merg până la barul lui Mike să întreb de el, dar din nou nimic. Unde putea să fie? Câteva minute am pierdut plimbându-mă ca un bezmetic prin orăşel şi mai erau atâtea locuri unde nu căutasem, aşa că am renunţat, dar am continuat să merg înainte, spre o destinaţie necunoscută. Trebuia el să răsară de undeva, nu ne putea lăsa baltă, doar el era singurul care avea carnet de conducere. Pe tata nu-l puteam forţa, picioarele nu-l ţineau, cu toate că sigur ar fi acceptat oferta.

          — Rowen! ROWEN!

          Din negura unei străduţe, precum o nălucă Sofia a apărut, alergând şi gâfâind. Părea speriată, devastată şi s-a agăţat de mine, încercând să-şi tragă suflul.

          — Ce s-a...

          — Cha-hase... fugi, du-te după el!

          — Ce a păţit!

          — Nimic, dar s-a luat la bătaie cu nenorocitul de Elton...

          Nici nu am apucat să clipesc, căci Sofia m-a tras după ea de-a lungul străzii, conducându-mă spre locul unde cu adevărat Chase se lua la pumni cu Elton, nemernicul acela care mă făcuse gay cu câteva zile în urmă. În jurul lor se strânseseră şi alţi tineri, majoritatea adolescenţi, căci respectuvul spaţiu se părea să fi fost bârlogul lor de întâlnire. Toţi strigau şi urlau în gura mare să se bată. Majoritatea ţineau cu fratele meu, însă asta nu înfrumuseţa cu nimic situaţia de faţă. Sofia l-a strigat, dar părea prins într-o transă puternică din care nu mai avea scăpare. Elton era foarte energic şi nu ezita să îşi arunce pumnii înspre Chase, însă era prea slăbănog şi lipsit de putere ca să-i ţină piept. Chase i-a tras un pumn zdravăn în mandibulă, iar Elton s-a dezechilibrat, însă încăierarea nu a luat sfârşit atunci. Chase l-a apucat de bluză şi l-a ridicat până la nivelul ochilor săi, privindu-l ca o fiară pregătită să muşte din pradă.

          — Terminaţi! am strigat cât m-au ţinut plămânii.

          Elton a început să râdă isteric şi toţi şi-au îndreptat privirile înspre mine şi Sofia.

          — Uită-l şi pe poponar!

          — Să te i-a dracu Elton!

          Chase s-a înfipt nervos cu degetele în gâtul său pregătit să-l strângă şi să-l lase fără aer. Atunci eu, Sofia şi restul am sărit să-l oprim şi să-i despărţim, înfricoşaţi de ce s-ar fi putut întâmpla.

          Elton a început să tuşească, inspirând aer cu nesăţ şi înjurând printre dinţi. Sofia s-a pus în faţa fratelui meu, împiedicându-l să mai înainteze spre bărbat. Eram ameţit, nu înţelegeam se întâmplase aici, de ce se luaseră la bătaie?

          — Să mergem! Tonul ferm a lui Chase a zguduit atmosfera, restul amuţind şi privindu-l cu frică în ochi.

          Nici unul din noi nu s-a  împotrivit, aşa că l-am urmat cuminţi în spate. Din când în când mai ne întorceam cu capul în direcţia locului aceluia, dar atâta timp cât Elton era încă în viaţă ne puteam linişti. Pe parcursul drumului Chase nu a spus nimic, însă nici noi nu am cutezat să ne pronunţăm, astfel că întunericul ne-a înghiţind, permiţându-ne să ne potolim bătăile haotice ale inimii. Ajunşi la capăt de stradă, Chase a rugat-o pe Sofia să plece şi i-a mulţumit pentru faptul că a fost alături de el. Tânăra a dat din cap şi ne-a luat pe fiecare în braţe, urându-ne noapte bună.

          Eram singuri, pe o stradă pustie şi nimeni nu avea să fie martor a ceea ce aveam să facem. Cu paşi mici m-am apropiat de el, atingându-i spatele cu palma şi am oftat trist, nedumerit. Acesta s-a întors înspre mine şi m-a tras într-o îmbrăţişare puternică, strivindu-mă.

          — Chase...

          — Rowen vreau să ştii că locul tău este alături de mine şi nu mă interesează că tâmpitul de Elton sau alţii ştiu de noi sau bârfesc despre trecutul tău. Eu pe tine te iubesc mai mult ca orice. Să nu te îndoieşti niciodată de asta. Tu nu întruchipezi vorbele celor din jur, ei nu te cunosc cum te cunosc eu sau familia noastră şi să nu-i laşi să te doboare, nu merită nici să te privească măcar nenorociţii aceştia...

          Tot ceea ce spunea mă afecta şi îmi lovea inima cu o putere pe care nu o puteam măsura. Înţelegeam acum. 

          Începuse să tremure de frig, de nervi sau de emoţie, nu mai conta, căci tot mi-am trecut degetele prin părul său lung. Strângându-l şi îndemându-l să-şi de-a capul pe spate, astfel încât să-i sărut gâtul, să-i pot simţi pielea cum se zgribuleşte şi se încălzeşte din cauza senzaţiei. A gemut gutural şi mi-a strigat numele şoptit, eu i-am eliberat şuviţele de păr, pentru ai putea permite să se mişte în voie. Mi-a căutat buzele, aplecându-se puţin şi mi le-a capturat într-un sărut prelung şi plin de dorinţă.

          Afară se făcea din ce înce mai frig, dar noi ardeam ca două torţe vii, sub ocrotirea iubirii. Plămânii mă dureau, cereau exasperaţi după aer, însă îmi era aşa de greu să renunţ la gura lui umedă şi fierbinte, pe care o dezmierdam cu fineţe şi plăcere. A trebuit să mă opresc, dar el s-a apropiat şi mai mult, strângându-mă şi mai puternic în braţe. Am început să surâd amuzat de situaţie, el nedumerit a răs alături de mine. Ridicându-mi capul mi-am permis să mă pierd în adâncimea ochilor săi şi să mă las purtat departe. Chase şi-a lăsat din nou greutatea asupra mea, aplecându-se şi sărutându-mi nasul, buzele şi bărbia.

          — Trebuie să plecăm, mama şi tata sigur ne caută.

          — Nu mai putem sta aşa puţin?

          — Poate... dar nu aici. Dacă ne întâmpină puştanii de adineauri, alături de...

          — Nu-i pronunţa numele bastardului, să ne vadă, nu-mi pasă oricum, dacă va fi nevoie o să-i scot dinţii din gură ca să nu mai poate da din cioc.

          — Chase, am exclamat eu chicotind în acelaşi timp şi lovindu-l peste umăr. Hai să plecăm, oricum îmi e frig deja.

          — Bine, dar ai spus că putem continua acasă, nu?

          — Mai vedem.