NA:  În sfârşit am adus şi eu nextul, nu este atât de strălucit, dar pe parcurs îmi mai revin eu. Vreau să termin povestea asta şi nu las nimic în calea acestui scop. 

______________________________

          La prima oră a dimineţii tata a dat trezirea în întreaga casă, folosindu-se de un fluier din plastic cu care mă jucam eu când eram mic. Nici eu, nici fratele meu nu am fost atât de încântaţi de surpriza lui neaşteptată. Însă ceea ce ne-a deranjat mai tare a fost că a trebuit să ne facem siesta de dimineaţă devreme pentru a pleca din timp de acasă, pentru a ajunge în orăş. Primarul era unul şi nu era ca şi cum îşi serba ziua în fiecare zi...

          Nu ne-a mai păsat că ne-am înghesuit în baie, am făcut cu rândul. La uşă, cu tata urmărindu-ne fiecare mişcare, rânjind şi frecându-şi fluierul între degete. Părea entuziasmat şi foarte activ, lucru care nu îl vedeai atât de des. Mama cu toate că şi ea fusese şocată de noul mod de abordare al orelor matinale, doar îl sărutase cu multă dragoste, bucurându-se în sinea ei de puterea de caracter de care dădea dovadă bătrânul. Voia indirect să ne arate că este în stare de multe, chiar dacă boala nu îi permitea atâtea, având alături căruciorul cu rotile se simţea aproape invincibil. Şi totuşi nu era Superman, ci doar un om în vârstă care se ascundea după un chip ce radia slab a bunăstare.

          — Haideţi băieţi, doar nu vreţi să-i facem să aştepte. E o zi plină şi avem atâtea de făcut. Elenor, mă ajuţi să cobor?

          De data aceasta nu ne-am oferit să îl coborâm scările, mama fusese mult mai agilă, noi trebuia doar să ne vedem de treabă şi să ne împrospătăm. Comandantul s-ar fi supărat dacă în câteva minute nu ne-am fi prezentat la raport.

          Intrasem primul în cabina de duş, spălându-mă cu viteza luminii, dar mai rău mă simţeam încurcat, fiindcă eram sub presiune. Mă agitam degeaba şi totuşi gândul că trebuia să pun picior în orăşel, mă cutremura. Nici nu ştiam cum ar trebui să mă comport... eram o cauză pierdută.

          „O fac pentru tata, o fac pentru tata..." – îmi repetam asta de câteva ori şi totuşi nu simţeam nici o forţă astrală coborându-se asupra-mi fiinţei firave. Trebuia să ţin piept multor oameni, iar eu la asta nu mă pricepeam, mai ales la persoane mârşave, superficiale şi frivole.

          — Te gândeşti prea tare la asta.

          — La ce? A venit întrebarea mea şi tonul foarte piţigăiat l-a făcut pe fratele meu să-şi dea ochii peste cap amuzat. Starea lui jucăuşă nu îmi alina tumultul lăuntric.

         S-a băgat lângă mine, intrând în cabină. Simţeam că nu mai pot respira, era prea fierbinte. Şi-a trecut braţele peste mijlocul meu, aducându-mă mai aproape de al său trup, de care m-am lipit instant. Era rece, dar sa încălzit treptat din cauza apei. Mi-am permis preţ de câteva secunde luxul de a mă calma, stând aşa alături de el, fără ca măcar să protestez. Era plăcut şi nu puteam nega. L-am îmbrăţişat la rândul meu şi mi-am frecat faţa de pieptul său ferm şi puternic. Puteam să-i simt parfumul, aroma fiind vagă, dar îmi gâdila nasul. Alunecam uşor într-o stare de transă, calmantă, unde pluteam într-un gol alb, strălucitor, uitând de toate problemele.

          — Nu îţi face griji, sunt alături de tine Rowen. Şi aşa, nici eu nu-i suport pe mulţi de acolo. Ţine-ţi ochii doar pe mine şi pe treaba pe care trebuie să o îndeplineşti, bine?

          Mi-am ridicat capul, analizându-i ochii şi am aprobat. Trebuia să ieşim din duş, deja pierdusem prea mult timp şi tata putea deveni suspicios şi totuşi când am ieşit din baie, ne-am sărutat pe furişi. Când ne-am dat drumul aproape că ne-am pierdut respiraţia şi parcă nu am fi vrut să se termine aşa de rapid. Dorinţa de al avea pe Chase aproape creştea cu fiecare zi care trecea şi doar faptul că nu îl puteam vedea atât de des, mă agita şi mă făcea să mă urc pe tavan de supărare.

          Schimbarea a venit de la sine, nu aş fi gândit că vreodată se va întâmpla asta, însă poate că iubirea chiar avea puterea de a distruge barierele şi a uni sufletele. Iar noi nu eram o excepţie, căci de-a lungul anilor au existat multe dovezi clare legate de acest aspect. Am zâmbit în sinea mea, timp în care îmi trăgeam pe mine o pereche de blugi. După ce m-am înfofolit bine în haine am pus toate cele necesare pentru pictură şi am coborât scările. Mama ţinea uşa deschisă şi se părea că eram ultimul rămas. Chase era deja la volanul maşinii, cu tata pe locul de lângă. I-am preluat mamei coşul cu bunătăţi, chit că a protestat şi ne-am alăturat celor doi bărbaţi care aşteptau credincioşi după noi.

          Nici nu am pornit bine că tata a dat drumul la radio, căutând un canal bun de muzică. În mare parte toate posturile erau asaltate de valul cântecelor tinereşti din zilele noastre, fapt care pe Juan Martin îl făcea să se strâmbe şi să-i accentueze ridurile de la nivelul frunţii şi ochilor.

          — Încearcă pe douăzeci.

          Avea încredere în gusturile fiului său aşa că acolo a dat, iar cântecul lui Stevie B l-a atins la inimă. A început să fredoneze şi să mimeze un dans care ar fi trebuit să fie senzual. Din spate eu cu mama încercam să ne abţinem, Chase zâmbea şi i s-a alăturat cântând. Eram amândoi caraghioşi, dar plini de viaţă şi am putut vedea atunci pe faţa fratelui meu o pată de culoare şi fericire care mocnea cu multă speranţă. Tăcerea mea scurtă putea să afecteze atmosfera, aşa că am început să strig şi să urmăresc versurile, prostindu-mă după notele muzicale. Pe tot parcursul drumului, maşina s-a clătinat pe diverse melodii cât mai colorate ale anilor optzeci şi nouzeci, acompaniate de vocile noastre afone şi dansuri cât se poate de bizare.

          Chase a parcat maşina aproape de şcoala unde trebuia eu să merg să pictez nişte pereţi din carton. Din câte înţelesesem aici se şi strângeau majoritatea femeilor pentru a dezbate ce preparate culinare să gătească pentru ziua cea mare. Tata şi fratele meu pe de altă parte aveau în altă parte ocupaţie, însă ne-au acompaniat, mai ales din cauza mea. Chase mi-a stat aproape, nedespărţindu-se de mine. Mama îl ţinea pe tata de mână şi ne urmau mai din spate.

          Am făcut schimb de cuvinte, dar puţine, căci imediat ce ne-am apropiat de sala de teatru a şcolii, tata şi Chase au trebuit să-şi ia rămas bun. Despărţirea nu a fost emoţionantă, însă tot l-am tras aproape de mine pe şaten cât să mă uit disperat în ochii săi ciocolatii.

          — O să fie bine, ai să vezi doamna Anchor este de treabă, cam lunatică, dar inofensivă, se va îndrăgosti de talentul tău.

          — Mersi! Abia de am reuşit să spun ceva şi am profitat de momentul de neatenţia al părinţilor noştrii şi ne-am pupat rapid pe buze, doar că să ne potolim dorinţa ce ne frământa în interior. Ştiam că nu avea să fie îndeajuns să stăpânesc pofta nebună pe care o aveam după el, dar a trebuit să mă descurc cu atât. Le-am făcut cu mâna şi apoi am intrat cu mama în sala cea mare.

          Prezenţa noastră a fost imediat sesizată şi mulţi ochii sclipitori şi mici. Am încercat să înghit nodul care mi se pusese în gât, dar fără speranţă, aici aveam să-mi pierd viaţa. Copii aceştia aveau să-mi calce unul câte unul peste cadavru... Mama mă înghiontise cu cotul în braţ, şoptindu-mi să zâmbesc şi eu puţin. Colţurile buzelor mele s-au ridicat cu atâta greutate, parcă scârţâind şi hienele au început să chicotească. Diavoli în miniatură, făceau deja planuri cum să mă nenorocească.

          S-au auzit câteva zgomote şi printre elevii ei, profesoara Anchor şi-a făcut loc. Aproape că se dezechilibrase din cauza unei puşlamale care intenţionase să îi pună piedică. În ciuda acestui aspect, femeia la cât de aeriană părea, se ţinuse bine pe cele două picioare şi revenise cu graţie, îndreptându-şi coloana şi aranjându-şi sacoul maroniu.

          — Elenor, mă bucur să te văd şi l-ai adus şi pe... a făcut o pauză scurtă.

          — Rowen, doamnă, sunt fiul ei... Râsete au început să izbugnească ca şi bombele în sală şi abia de s-a liniştit mulţimea. Mi-am înghiţit limba şi am tăcut, cât timp mama a preluat iniţiativa, văzând că nu sunt în stare să mă descurc.

          — Katey eu voi merge cu doamnele să plănuim meniul, Rowen este aici să te ajute la decoraţiuni, e foarte talentat şi adoră să picteze peisaje. Tu doar îndrumă-l puţin şi de acolo se descurcă. 

          O simţeam cum mă analizează, privindu-mă din cap până în picioare. Mi-a poruncit să îmi dau jos paltonul şi să urc pe scenă, căci acolo se aflau pereţii din carton. Zis şi făcut, fără să mă plâng. Eram pe cont propriu şi copii care erau împrejur nu îmi uşurau existenţa. Mulţi deja începuseră să şuşotească, dar trebuia să rămân calm, fiindcă erau până la urmă nişte mucoşi, care urmeau să fie bombardaţi de însăşi pubertatea crâncenă a vârstei. Şi poate de acolo li se trăgea limbajul şi comportamentul animalic.

          Mi-am pus jos rucsacul unde aveam toate pensulele şi uleiurile, alături de alte vopsele şi am înaintat spre cartonurile mari şi de cele cu forme specifice: copaci, tufe, case. Şi am aşteptat ca doamna Anchor să-mi explice ce anume dorea să pictez, dar femeia nu a scos nici un cuvânt, doar a rămas blocată cu ochii pe mine.

          — Mare ai crescut Rowen! Nu mă aşteptam să te întorci.

          — Nici eu, răspunsul meu a fost atât de încet, încât doar eu l-am auzit. Şi, ce aţi vrea să pictez, înafară de cele care sunt la mintea cocoşului?

          Şi-a dus palma la gură, acoperindu-şi buzele şi a început să cugete. Se părea că nu prea ştia ce voia...

          — Despre ce este vorba în piesă?

          — Ţâţe!

          Un glas răspicat şi entuziasmat a ieşit din trupul unui copil cam slăbănog şi plin de plasturi pe braţe. Ceilalţi au râs în hohote, iar profesoara a izbucnit ca arsă, mustrându-şi elevul. Se chinuia prea mult, nu avea cum să îmblânzească această cireadă de boi porniţi pe fugă... Am oftat şi mi-am întors înapoi privirea spre bucăţile de carton.

          — Este vorba despre fondatorul acestui orăşel. La început totul a fost un pământ vast, plin de vegetaţie. O parte din pădure a trebuit înlăturată pentru a se putea construi case şi alte clădiri...

          — Cunosc istoria, da, cred că ştiu ce trebuie să fac.

          — Mai avem vopsele aici în spatele cortinei, serveşte-te, eu îi pun pe năzdrăvanii aceştia la treabă. Unii chiar sunt bătuţi în cap din păcate, fiindcă nu sunt în stare să asimileze cel puţin două rânduri... Copii aceştia.

          — Copii,am adăugat zâmbind şi apoi m-am apucat de treabă. Cu cea mai mare atenţie am început să schiţez şi să pun baza peste cartoane, rămânând tăcut, în speranţa că nimeni nu avea să-mi vorbească.