Am întâlnit mai demult
Pe marginea unei prăpastii
Un necunoscut ce părea rătăcit
Mergeam uneori pe acolo
Voind să-mi găsesc liniștea
M-am apropiat și l-am simțit
În jurul inimii era rănit
De arma cuvântului...
Nu cunoșteam remedii
Pentru aceste răni crunte
Și totuși, sufleul meu
A început să-mi cânte
Apropiindu-mă, l-am îmbrățișat
Mi-a răspuns plângând, mirat:
"Chiar nu credeam să mai găsesc
Căldură, într-un suflet omenesc!"
Chipul i s-a luminat
Și zâmbind, m-a întrebat,
Pe un ton mai disperat:
"Ai putea tu să mă iubești?
Sufletul să mi-l încălzești?
Să fii tu soarele meu
Să mă ridici când mi-e greu?"
Începu a-mi vorbi în rime
I-am răspuns, blândă și eu:
Nu doresc să te rănesc
Dar nici să mă joc cu tine
N-aș putea să te iubesc
Neștiind a mă iubi pe mine...
M-a aprobat din privire
S-a ridicat, mi-a mulțumit
Și a plecat fericit
Iar eu rămasă-n sinea mea
Cu liniștea alăturea
Răbdând măcar o zi în care
Să mă iubesc... fără-ncetare!