Simt că mă topesc din cauza căldurii specifice lunii lui Cuptor. Nici măcar umbra stejarilor din pădurea în care am ieșit la vânătoare nu mă mai poate răcori. Așa că tot ce pot face e să scot bidonul cu apă din geanta ce mă așteaptă atârnată pe spatele lui Crivăț, calul meu negru cu stea în frunte.

     — Ce te-a apucat? Lasă-mă să-mi potolesc setea, mă răstesc la Thomas, care tocmai îmi luase apa de la gură și a început să soarbă cu nesaț. Tu ți-ai băut-o deja pe a ta.

       — Parcă spuneai că vei fi un rege darnic, dar și că-ți sunt ca un frate mai mic, îmi spune arătând-și dinții albi precum perlele, nu atât de drepți pe cât și-ar fi dorit și cu strângereață.

       Thomas Aragon este mezinul familiei Aragon, fratele Ducelui Igor Aragon. Este mai mic decât mine cu aproape doi ani, dar pentru că am crescut împreună a devenit cel mai bun prieten al meu, fratele pe care nu l-am avut – căci am doar o soră mai mică.

         — Adevărat, însă și mie mi-e sete, dar și lor, zic în timp ce-mi întorc privirea spre caii cu care am venit.

       Sunt sigur că și lor le este la fel de cald cum îmi este și mie. Mângâi botul armăsarului și îmi dau seama că are nevoie și să-i fie țesălat părul. Îmi place să-mi îngrijesc calul de unul singur, chiar dacă tatăl meu nu este de acord cu asta și spune că e muncă pentru slujitori. În schimb, eu un i-am dat ascultare, iar în acest mod mi-am creat o legătură puternică cu Crivăț.

         — Kataras către prințul moștenitor, aud vocea lui Thomas în timp ce simt că sunt lovit după ceafă cu acel bidon. Bine că ești ate...

        — Ai noroc că îmi ești prieten și că nu te-a văzut cineva, altfel temnița ți-ar fi devenit locuință pentru cel puțin o săptămână, îl avertizez în timp ce-i arunc o incruntătură. Acum, ce e așa de important încât m-ai pălit cu bidonul?

        — Trebuie să ducem caii la râu pentru adăpat, iar pe urmă ne întoarcem la castel pentru a-ți întâlnii viitoarea soție.

        Încalec pe Crivăț, iar Thomas face același lucru cu iapa lui, Aluna. Aprob printr-o mișcare a capului ceea ce a spus prima dată, dar mă incrunt din nou în momentul în care aud de viitoarea soție pe care am văzut-o doar intr-un portret în urmă cu cinci ani. Pe atunci era doar o copilă cu părul de un roșu spre portocaliu și ochii de culoarea migdalelor. Acum ar trebui să aibă optsprezece ani împliniți – cel puțin așa cred – dar nu știu cum arată.

        — Nici acum nu mă asculți. De aceea te-am lovit cu bidonul. Oi fi tu prinț moștenitor, dar...

        — Îți permit prea multe... și i-aș mai fi zis ceva, dar mă opresc atunci când aud un glas feminin cântând în apropierea râului din fața noastră.

        — E greșeala ta nu a mea.

        — Taci și tu măcar o dată din gură în viața ta și ascultă.

        — O femeie care cântă. Ce ți se pare așa neobișnuit cu asta?

        — Ce cântă?

        — Ce femeie cântă un cântec haiducesc? mă întreabă Thomas după câteva momente în care ascultat-o. Dacă e vreo rebelă? și îl văd cum se repede spre un tufiș pentru a se uita după ea. Eh, e doar o țărăncuță ce-și spală rufele, mă anunță întorcându-se spre mine.

         Thomas e un adevărat pervers. Mai mult ca sigur spera ca acea fată să se răcorească în râu, iar el să aibă parte de o priveliște de neratat. În schimb ea spală rufe.

         Cu acest gând în minte mă decid să aflu cum arată cea a cărei voce îmi mângâie urechile și mă aplec spre tufiș. Într-adevăr este frumușică, însă vocea ei îmi pare mult mai fermecătoare în comparație cu aspectul. Nu mă așteptam ca o tânără – sau o femeie, în general – să cânte un cântec haiducesc și nici nu pot spune că mă dau în vânt după aceste versuri, însă pentru mine glasul ei este cel ce contează.

        Ceva din mine îmi spune să merg la ea, să aflu dacă ochii ei sunt căprui sau negri – de aici nu-mi pot da seama – să-i văd mai de aproape părul drept, de culoarea scoarței ștejarului, însă sunt conștient că aș putea să o sperii. Un tânăr care iese din tufiș – sau în cazul nostru doi – care se îndreaptă spre o fecioară singură în pădure, nu pare ceva ce ea și-ar dori.

         Așa că decid să nu o mai urmăresc. Nu pare să fie ceva care să-mi facă bine, ba chiar e ceva ce mă ține în loc de la ceea ce trebuie să fac astăzi.

●●●

Îmi cer scuze că am întârziat cu prologul. Chiar nu am realizat că nu-l terminasem și postasem încă.