Capitolul 2: Fiul de nobil și fata de la râu

     Dintotdeauna am detestat să mă trezesc devreme, odată cu primul cantat al cocoșului. Însă nu am de ales. Mai bine mă ridic din pat odată ce păsăroiul acela colorat decide să-mi dea deșteptarea, decât să aștept să fiu muștruluită de mama. 

     Oricât mi-aș dori să am și eu parte măcar de o dimineață în care să nu fiu nevoită să mă ridic din pat în același timp în care soarele răsare, mă mulțumesc cu gândul că iarna nopțile sunt mai lungi.

     Din păcate suntem abia în luna iulie – cunoscută drept luna lui Cuptor – când zilele lungi și călduroase nu oferă prilejul de a se odihni decât celor ce au avut norocul de a se naște într-o familie de nobili. Mai pe scurt, nu mie. Degeaba-mi plâng de milă. Asta nu mă va ajuta cu nimic.

     Așa că mă ridic din pat și mă îndrept spre fereastră, sperând că răcoarea dimineții va înlocui nădușeala nopții. Deschid larg oblonul și inspir aerul răcoros și ușor umed, mirosind a roua dimineții. Mă întorc și mâ îndrept spre cufărul maro, din lemn de tei, ce stă așezat lângă pat. E mai mult o ladă veche – despre care știu cum a ajuns în posesia mea – în care negustorii își transportau mărfurile, însă acum îmi țin eu puținele veșminte înăuntru. Constat că e mai goală ca de obicei, ceea ce înseamnă că astăzi va trebui să merg din nou la râu pentru a-mi spăla hainele.

     Ridic cele două rochii curate și din moment ce una este neagră – cea pe care o îmbrac atunci când mama mă târăște după ea la înmormântarea vreunei babe din sat – decid să o port pe cealaltă. Cea pe care o voi purta este de culoare cafenie și este mult mai potrivită ultimei luni de toamnă și chiar iernii, nicidecum sfârșitului primei luni de vară, fiind destul de groasă. Însă din moment ce e singura curată, se pare că astăzi voi suferi din cauza căldurii mai mult ca de obicei.

      Cel puțin râul se află în pădure și astfel nu-mi va fi chiar atât de cald.

      Îmbrac monstruozitatea de rochie – de care iarna mă bucur cu toată ființa mea – și simt cum pielea brațelor începe să mă mănânce din cauza mânecilor lungi, strimte și groase pe care îmi vine să le tai. Totuși mă abțin din a căuta foarfeca, întrucât știu că peste câteva luni mă voi înjura pentru acest gest.

       Iau pieptenul de pe masa de lângă fereastră și încep să-mi descâlcesc părul ce mi s-a încurcat pe durata nopții. Deodată, acel afurisit de cocoș ce mi-a dat deșteptarea, intră în prin oblonul deschis larg și îmi fură pamblica cu care urma să-mi leg părul.

       — Așa vrei să jucâm, Baster! privesc pasărea de parcâ ar fi o țintă, iar eu, arcanul ce ochește centrul acesteia.

       Alerg după cocoșul ce face trei cercuri în mijlocul odăii, apoi îmi sare pe pat. Dau să-l prind, însă sare înainte ca eu sâ-l pot prinde. Mă lovesc de pat și cad pe burtă. Mă ridic și îl văd sus pe ușa deschisă larg. Nu știu cum a ajuns acolo, dar nu vreau ca acest ceas deșteptător viu să ajungă în afara acestei încăperi.

       Îmi aduc aminte de câțiva biscuiți pe care i-am luat zilele trecute din bucătărie și pe care i-am ascuns ca mama să nu mă prindă cu ei, ulterior uitând să-i mănânc. Deschid ușor și fără zgomot sertarul în care i-am ascuns și îi scot la lumină. Sunt cinci biscuiți de care îmi pare rău că am uitat, dar care vor fi momeala perfectă pentru Baster. I-am luat pe toți și i-am fărâmițat pe podeaua din scândură.

        Voi mătura după ce prind păsăroiul despre care sper că nu-mi va lăsa un găinaț în casă.

        Spre norocul meu, cocoșul se lasă atras de firimituri și, fără prea mult efort, am reușit să-l prind în timp ce ciugulea. Respir ușurată și țin pasărea suficient de strâns încât să nu scape, dar suficient de lejer cât să poată respira.

        — Ai mare noroc că ești singurul cocoș din ogradă, altfel următoarea ta oprire ar fi fost oala cu ciorbă nicidecum în țarc lângă celelalte găini, dar tot ce primesc de la Baster este o uitătură urâtă și o ciupitură de nas, de parcă ar fi înțeles ceea ce i-am zis.

        Nu mai pierd timpul să mă încalț – în special pentru că l-aș putea scăpa pe Baster – și fug sâ duc cocoșul lângă suratele lui înaripate.

       — Unde crezi că fugi așa grăbită cu cocoșul în brațe? aud vocea răgușită, specifică dimineții, a mamei.

       — Bună dimineața, mamă! Baster a scăpat în curte și a intrat în odaia mea pe fereastră, îi răspund cât de repede pot. Acum mă grăbesc să-l duc înapoi. Nu știu cât îl mai pot ține.

       Pasărea se foia de parcă urma sâ-l duc la tăiere, nicidecum lângă celelalte găini. Însă atunci când dau să ies pe ușă, simt cum greutatea îmi este luată din brațe.

       — Îl duc eu, tu mergi și aranjeează-te, arăți de parcâ Baster și-ar fi făcut cuib în părul tău, îmi spune mama, ușuindu-mă de parcă aș fi o găină.

      Pentru mama mea, Varana North, e ușor să critici. De fapt, pare că eu, propria-i fiică, sunt ținta ei preferată când vine vorba despre critici acide legate de aspectul fizic. Ei ii este ușor să arate bine. Doar se trezește și arată mai bine decât multe dintre doamnele de viță nobilă pe care le-am putut vedea din când în când în trsurile lor, îndreptându-se spre castel, probabil pentru a servi ceaiul în compania reginei. De fapt, mama arată mai bine și decât unele dintre fiicele nobililor.

      Podoaba capilară a mamei – de un șaten deschis, neatins încă de argintul ce anunță iarna vieții – pare să capete nuanța mierii poliflore atunci când se aflâ în bătaia directă a razelor soarelui. În schimb, părul meu are exact culoarea celei mai închise părți a ghindei.

      La fel e și când vine vorba despre ochi. Chiar dacă amândouă îi avem verzi, cumva ai mei sunt banali.

      Oare semăn cu tata?

      Nu am de unde să știu. Nu l-am cunoscut niciodată și nici vreuna dintre rudele din partea lui. De fapt, nu am întâlnit pe nimeni cu care mă înrudesc nici măcar din partea mamei. Ea nu a vrut niciodată să-mi spună ceva despre tata sau despre oricine altcineva din familie. Am întrebat-o de trei ori și de fiecare dată m-a lovit și mi-a spus să nu mai deschid subiectul. Așa că am decis că cel mai bine e să o ascult și să nu mai caut răspunsuri ce nu-mi cor fi vreodată dezvăluite.

      Tot ce știu e că atunci când mama a ajuns în acest sat, mă purta în pântec deja de câteva luni.

      Șirul gândurilor îmi este întrerupt de sunetul unor copite. Probabil este Killian sau cineva din ceata lui de haiduci. Fiul cel mai al unui duce lacom din Durann, Killian nu avea cum să oprească nedreptatea comisă de tatăl și fratele său mai mare, așa a decis să fugă de acasă și să colinde cele opt regate pentru a-i ușura pe nobilii avari de aurul" pe care-l împarte celor loviți de soartă.

       Atunci când l-am cunoscut mi-a propus să-l insoțesc, însă l-am refuzat. O parte din mine era și încă mai e dornică să vadă lumea din afara acestui sat plin de oameni mai veninoși decât șerpii, dar și să trăiască aventuri nenumărate, însă cealaltă parte din mine e conștientă că o viață de haiduc nu e pentru mine și nici nu ar putea o lăsa pe mama singură.

       Îmi privesc reflexia în apa limpede a râului și încep să fredonez un cântec haiducesc pe care-l știu de la Killian și de la frații săi de cruce, așa cum îi numește el pe cei ce-i alcătuiesc ceata. Apa râului e la fel de clară ca oglinzile pe care le-am văzut deseori în târg, pe tarabele negustorilor veniți din alte regate, dar pe care nu mi-am permis vreodată să le cumpăr.

       Din moment ce nimeni nu a venit la mine, pot doar presupune că am auzit calul vreunui călător, nu al bunului meu prieten sau al vreunui tălhar – lucru ce abia acum mi-a venit in minte.

       După ce termin de spălat rufele și mă asigur că toate sunt în cele douâ coșuri cu care am venit – unul pentru hainele mele și celălalt pentru cele ale mamei – îmi scutur șortul alb de firele de iarbă și de praful acumulat. Urc cele două coșuri în roaba de lemn ce pare că nu va mai rezista mult până se va face bucăți și sper că va mai rezista măcar până ajung acasă. Din nefericire altă roabă nu am de unde să iau.

       Încep să împing roaba pe poteca bătută de-a lungul anilor de picioarele drumețiilor, caii vitjilor și căruțele diverșilor negustori. Fără să realizez, încă continui să fredonez cântecul lui Killian și, din neatenție, roata roabei se lovește fix de un pietroi și sare de la locul ei, rostogolindu-se printre urzici.

       Apropo că-mi scapă o înjurătură, însă reușesc să mă abțin. Aud din nou sunetul produs de copitele unor cai.

       — Ai nevoie de ajutor, domniță? aud o voce bărbătească, dar blândă, un glas necunoscut mie.      

       Îmi întorc privirea și observ doi tineri domni călare, unul aflat în șaua unui armăsar mai negru ca insăși noaptea, iar celălalt pe o iapă albă precum laptele abia muls.

      Primul dintre ei – cred că cel ce mi-a vorbit – are părul aproape negru. Ochii lui, de un căprui atât de închis încât se poate confunda cu negrul, îmi aduc aminte de ciocolata pe care o văd adusă de negustorii din Loffrra. Sprâncenele, de aceiași culoare ca și părul, și pomeții înalți îi încadrează perfect ochii. Tenul deschis și vestimentația din materiale scumpe, brodată cu tot felul de modele complicate îmi demonstrează că este fiul vreunui nobil important.

      Aș vrea să știu al cui. Nu mi-ar plăcea să fie jefuit de Killian.

      La fel de nobil pare și prietenul său mai tânăr, cel ce călărește iapa albă. Nu-i pot analiza trăsăturile. Stă retras, iar trăsăturile-i sunt întunecate de umbra deasă a copacilor.

      — Nu e nimic grav, decid că mai bine nu mă implic în treburile celor de viță nobilă. Doar s-a desprins roata roabei, nimic grav, încerc eu să fac pe curajoasa, dar nu cred câ funcționează.

      — Numele meu este Leonard, spune bărbatul al cărui chip este oarecum luminat de soare, în timp ce coboară de pe armăsarul său negru. Numele însoțitorului meu morocănos este Thomas. Numele tău care este, domniță?

      — Davina, îi răspund fără să ezit, dar cu glasul ușor tremurând.

      — Ar fi o plăcere să te ajutăm, Davina, gestul și cuvintele lui Leonard făcându-l pe cel numit Thomas să se incrunte.

      — Dar deja suntem în întârziere, iar Davina a spus deja că se descurcă, protestează Thomas vizibil iritat de ceea ce camaradul său îi cere.

      — E mai important să ajutăm o tânără ce are nevoie de noi. Tatăl meu poate aștepta.

      Văzând că nu se poate înțelege cu însoțitorul său, Thomas coboară din șa, iar amândoi merg după roata din lemn ce se zărește printre urzici. Aș fi vrut să protestez și eu, dar adevărul e că ajutorul celor doi m-ar fi scutit de mult chin și trudă până acasă. Nu locuiesc departe, însă o roabă fără roată e dificil de transportat chiar și pentru un bărbat vânjos, darămite pentru mine.

       Cei doi se întorc cu roata pe care Leonard o duce de-a rostogolul. Dă jos căpăstrul iepei albe și îl rupe, folosindu-l drept frânghie cu care cumva leagă roata de roabă.

       — Davina, știi să călărești? mă întreabă el.

       — Da, dar de ce? De acum mâ pot descurca. Locuiesc chiar la întrarea în sat.

       — O vei călări pe Aluna, iar Thomas va împinge roaba. Nu te uita așa la mine, i se adresează celuilalt brunet care-l privește vizibil încruntat, cel mai probabil fiind gata să protesteze împotriva prietenului său ce mai mult ca singur provine dintr-o familie cu un rang mai înalt. Ai stat doar să te uiți cum scot roata dintre urzici. Acum stai și suporți consecințele.

       Leonard îi dă jos căpăstrul armăsarului negru și i-l pune Alunei, apoi mâ ajută să încalec.

       Atingerea mâinii sale calde îmi trimite fiori prin tot corpul. Am senzația că o întreagă armată de furnici mișună pe fiecare centimetru al pielii mele. Doar că spre deosebire de senzația creată de piciorușele acelor insecte, acum e cu adevărat plăcut.

      — Încearcă să nu te apropii prea mult de Crivăț. Nu ii place când străinii vin prea aproape de el, mâ avertizează Leonard, scoțându-mă din gândurile ce m-au cuprins. De fapt, nici cunoscuții nu prea-i sunt simpatici. Numai pe mine mă acceptă de când era mânz.

■■■■■■■■■■■

Pentru că mai mult ca singur vă întrebați de ce Edward a spus că numele lui este Leonard, ei bine este cel de-al doilea prenume al său. Nu a vrut ca Davina să știe că el e prințul. Vă v-a explica el în următorul capitol.

Acțiunea din acest capitol se întâmplă simultan cu cea din capitolul anterior.

Killian va fi doar menționat în această carte. El și Davina sunt doar prieteni. Va exista și o nuvelă care îl are în prim-plan, câci el este tatăl unui personaj din DPIE. Vă las să ghiciți al cui.

Vă aștept cu drag părerile, iar la media îl aveți pe Baster cel Buclucaș.

Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top