Încă de când nici nu împlinisem treisprezece ani știam cu cine urma să mă căsătoresc. Deși tatăl meu, regele Ludovic Sarizhope al regatului Sharkan, și-a dorit incă din ziua in care m-am născut să devin logodnica printului moștenitor din Kataras. Însă portretul meu a fost pictat și trimis familiei regale din Kataras, iar logodna a fost oficializată abia după cea de-a treisprezecea mea aniversare.

Tatăl meu m-a anunțat plin de bucurie că prințul Edward Moonblood așteaptă să ajung la vârsta căsătoriei pentru a mă întâlni. Însă o parte din mine se îndoiește că viitorul meu soț ar fi atât de nerăbdător pe cât a încercat tata să mă facă să cred. Dacă ar fi ars de nerâbdare - așa cum s-a exprimat părintele meu - ar fi binevoit să îmi facă măcar o vizită în acești cinci ani. Regatele noastre sunt despărțite doar de o graniță naturală reprezentată de fluviul Drwyn, ce poate fi traversat cu barca pe timp de vară sau pe unul dintre cele două poduri ce leagă Katarasul de Sharkan.

Nu e vorba că nu ar fi putut veni să mă cunoască, ci că nu și-a dorit să o facă. Prefer să mă mențin în realitate, nu să visez la povești de iubire cu final fericit precum sunt cele din cărți. Nu îmi doresc să fiu dezamăgită atunci când voi afla câ iubește pe altcineva, prefer să mă aștept la acel moment inevitabil.

- De ce ești așa abătută, surioară? aud vocea groasă a fratelui meu, care mă scoate din visare. E o zi atât de frumoasă, nu o strica incruntându-te, își bate joc de mine așa cum obișnuiește să facă de fiecare dată când are prilejul.

Nu zic nimic. Doar îmi mut privirea de la livezile de pomi fructiferi smși de la vița-de vie, toate ingrijite de către țâranii din Kataras, spre fața lui Mathias și îi arunc săgeți din privire - cel puțin asta sper că vede în modul în care îl primesc. Prefer să privesc toți acești pomi fructiferi, ce în regatul în care m-am născut nu se intâlnes atât de des, agricultura predominând în cultura cerealelor.

Mathias Horace Gabriel Sharizhope este cel mai antipatic bărbat pe care am avut nenorocul să-l cunosc vreodată. Și mai rău de atât, suntem rude. Cel puțin după nuntă nu voi mai fi nevoită să-l văd prea des, poate chiar deloc. Asta și faptul că voi avea ocazia să mănânc oricând mere de Kataras sunt singurele raze de speranță din viitorul ce mă așteaptă doar la o cotitură distanță.

- Urmează să te căsătorești nu să fii spânzurată, spune în timp ce își trece degetele mâinii dreapte prin părul blond ce-i stă de parcă l-ar fi lins o vacă înainte să plecăm.

Ce tot spun? Mereu arată în acest fel. Se crede cel mai chipeș dintre bărbați doar pentru câ toate fiicele nobililor își doresc să devină soția lui. Fie nu vede, fie nu vrea s-o facă, însă toate își doresc coroana, nicidecum pe cel ce o va purta.

Nu este atât de chipeș cum pretinde. Nu spun asta doar pentru că e fratele meu și niciodată nu ne-am înțeles, însă dacă nu l-aș cunoaște și l-aș întâlni întâmplător, aș crede că are cu cinci sau șase ani mai mult.

- Nu te mai incrunta atât la mine, o să faci riduri și îl vei speria pe bietul prinț, mi de adresează zeflemitor. Nu vrei să creadă câ se însoară cu bunica.

- Din partea mea se poate căsători cu tine dacâ ești așa de îngrijorat pentru el, nu am mai reușit să mă abțin și i-am spus ceea ce aveam pe suflet.

- Taci din gură, mârâie în timp ce palma lui se ridicâ în aer și se apropie vijelios de obrazul meu.

Fix înainte ca acesta sâ mă lovească, una dintre roțile trăsurii trece peste ceva ce cred că este o piatră, iar dragul meu frate, fiind luat prin surprindere, se lovește cu capul de peretele din lemn de nuc ce-l desparte de vizitiu. Și eu alunec de la locul meu, dar reușesc să scap fără vreo lovitură însemnată.

- Se pare câ doar tata mâ poate pedepsi pentru astfel de vorbe nu și tu, spun fără să-l privesc în timp ce-mi aranjez faldurile rochiei roz pe care o port, dar și colierul cu rubine de la gât. Sunt sigură că de această dată îți vei tine gura și nu le vei spune celor din Kataras despre condiția mea, așa cum i-ai spus tatei. Asta dacă ții la această alianță.

Într-adevăr, niciodată nu am reușit să avem acea relație frate-sorâ pe care am văzut-o la alții, dar pe care și noi sm fost nevoiți să o afișăm în public, însă totul a fost distrus în urmâ cu aproape trei ani.

Aș da orice ca el să nu fi fost acolo în acel moment.

Aș fi vrut din tot sufletul să-i pot oferi ceva, orice doar ca el să nu-i fi spus totul tatei.

Aș da orice să uit toate pedepsele pe care le-am primit pentru că "nu sunt normalâ și îi fac de rușine".

Acum mă prefac că sunt ca ei, dar nu sunt, iar Mathias știe. Nu știu cum de nu am reușit să-l păcălesc, dar sunt conștientă că până în această dimineață am fost la màna lui. De acum eu sunt cea care-l are la mână. Sharkan nu o duce bine, iar această alianță este singura șansă a fratelui meu să nu ajungă cărmuitorul unui regat cu o economie la fel de șubredă precum un scaun vechi uitat în podul castelului de câteva decenii.

Zărisem din depărtare impunătorul castel din Kataras. Așezat pe cel mai înalt deal din regat - cel puțin după spusele tatei - și înconjurat de ziduri netede a căror înălțime nu o puteam aproxima, acest loc avea să-mi devină casă.

Poate că aici aveam să-mi găsesc locul.

Poate că-mi voi găsi o mamă în viitoarea mea soacră și nimeni m-ar mai învinovăți că am lăsat regatul fără regină.

Poate că dacă voi da naștere din prima unui fiu, nu mi se va cere mai mult.

Poate că am să-l îndrăgesc pe prinț și el pe mine. Sau poate mă va lăsa în pace să fiu eu însămi.

- Cobori azi sau trebuie să-ți fac întrarea? vocea fratelui meu a fost cea care m-a scos din gândurile, speranțele și visele pe care mintea mea le creiona departe de realitate.

Nu i-am putut răspunde în acel moment. Știam că nu avea vreun rost și că eram așteptați, așa că tot ce am putut face a fost să-i accept ajutorul pentru a coborî din trăsură. Nu aș fi făcut ni asta, însă eram obligată de protocol.

Dacă-mi doream ca această căsătorie să aibă loc, era necesar să respect cu strictețe fiecare regulă și să acord atenți chiar și celui mai mărunt gest.

- Ai grijă să nu-l faci pe tata de rușine, mi-a șoptit fratele meu atunci când coboram și ultima treaptă. Știi ce te așteaptă dacă prințul rupe logodna și te trimite înapoi.

Mă puteam considera norocoasă pentru că trebuia să respect acel protocol și că incă nu-i dădusem drumul mâinii lui. Vorbele lui tăioase aproape că m-au făcut să întâlnesc pavelele ce formau o potecă lungâ, ce unea poarta zidului de piatră - asemănătoare unui pod mobil - și întrarea în castel, unde eram așteptați de către membrii familiei regale.

Nu i-am putut răspunde fratelui meu, cel puțin nu în cuvinte, însă mi-am înclinat capul atât de ușor încât doar el să-mi poată observa gestul.

O mulțime de bărbați, înșiruiți de-a lungul potecii au înfeput să sufle în niște goarne lungi pentru a ne anunța venirea, iar eu am tras aer în piept și mi-am păstrat postura dreaptă, mergând la brațul lui Mathias - gest care nu era pe placul meu, dar care făcea parte din protocol.

- V-o prezint pe prințesa Andora Jennifer Anne Sharizhope din Sharkan, însoțită de fratele ei mai mare, prințul moștenitor Mathias Gabriel Horace Sharizhope, a tunat vocea unui intendent imediat ce sunetul goarnelor a încetat.

Atât eu, cât și Mathias am fâcut câte o plecăciune în fața cuplului regal și a fiicei lor, prințesa Evanna. Dar nu-l puteam vedea niciunde pe logodnicul meu. Absența lui dovedea cât de importantă mă considera încă de dinainte ca măcar să mă fi cunoscut.

- Bine ați venit în Kataras! ne urează regele Wilhelm cu vocea sa tunătoare - aproape la fel de puternică ca a tatei atunci cànd ceva îl supără - pe care o puteam asemui doar cu regatul unei feline sălbatice, mai exact cu regretul unui leu, despre care doar am auzit povestindu-se.

Nu numai timbrul vocal al regelui Wilhelm îmi aduce aminte de animalul pe care l-am văzut înfățișat pe steagul Katarasului, ci și înfățișarea s-a. Părul Majestății Sale semăna izbitor de mult cu coama acelui animal feroce. În Sharkan bărbații nu și-au purtat niciodată părul lung, așa cum unii dintre nobili o mai făceau în Kataras. Regele părea să se mândrească cu părul său negru ca tăciunele, btăzdat în câteva locuri de câteva fire albe. De asemenea, barba scurtă și mustața de dimensiuni medii, erau identice cu podoaba capilară. Pentru un bărbat trecut deja de cinci decenii, regele Wilhelm, nu fusese atins prea tare de firele albe ce vestesc iarna vieții. Singurele indicii asupra vârstei lui erau doar ridurile ce-i brăzdau fruntea și partea neacoperitâ de barbă a obrajilor.

- Sper că ați călătorit bine, ne-a spus, zàmbind și privindu-mă în ochi, iar privirea din irisurile la fel de întunecate precum părul aproape că m-a străpuns până în adâncul sufletului.

Nu puteam să-mi dau seama dacă acel zâmbet a fost sau nu sincer, dar am preferat să cred în autenticitatea sa. Ce-i drept privirea ii era înfricoșătoare, însă nu aveam cum să o evit, doar aveam să locuiesc sub același acoperiș cu acest bărbat.

Oare regina cum rezistă?

- A fost o călătorie liniștită, Sire, am răspuns înainte ca Mathias să-și poată alege cuvintele, părând de-a dreptul pierdut.

O parte din mine nu-l vede potrivit pentru tron, iar cealaltă și-ar fi dorit să mă fi născut bărbat. Astfel aș fi putut găsi o metodă să-i iau locul.

- Bine ați venit în Kataras! auzim și vocea blândă a reginei - cu totul opusă față de cea a regelui.

Părea să fie cu un deceniu mai tânără decât soțul său și emana eleganță doar prin simpla prezență, nefiind necesar să o văd deplasându-se. Părul castaniu îi era prins într-un coc complicat de realizat, obișnuit printre femeile de viță nobilă așa cum este și regina Anastasia despre care aflasem că nu s-a născut prințesă, ci fiica unui Vicente din Azhenchen - regat ce în prezent se află în relații conflictuale cu Durannul.

- Sperăm câ te vei adapta aici, prințesă Andora, mi-a mai spus tegina, în ochii verzi citindu-i-ae bunătatea.

Spre deosebire de soțul ei, regina Anastasia avea o expresie neutră pe chip, însă parcă-i puteam observa zâmbetul în ochi și privirea-i plină de căldură. Ceva-mi spunea că m-aș fi putut înțelege cu mama viitorului meu soț și că că măcar în ea aș fi putut găsi un sprijin în această viață nouă.

Nu știam ce anume i-aș fi putut răspunde. Nu voiam să par un copil entuziasmat care abia descoperă lumea - deși așa mă simțeam în acel moment - dar nici nu-mi doream să fiu nepoliticoasă, neoferindu-i un răspuns reginei. Însă părea că cineva acolo sus mă iubește sau, mai degrabă, că sora mai mică a prințului Edward își dorea să mă ajute.

În clipa următoare am putut-o vedea alergând spre mine - probabil pentru a face cunoștință cu mine, viitoarea ei cumnată - dar s-a împiedicat de propria-i rochie și a căzut fix în brațele mele. Nu am avut timp de reacție, căci fără să-mi dau seama eram întindă pe podeaua pavată cu pietre, sculptate în aceiași formă și mărime, cu prințesa Evanna deasupra mea.

Atât regele și regina, cât și fratele meu ne priveau cu un amestec de confuzie și furie în ochi. Nu m-am putut abține și am început sâ râd, ceea ce a detensionat-o pe prințesa ce până atunci mă privise cu vizibilâ teamă.

- Sunt bine! Nu aveți motive de îngrijorare, cel puțin nu în privința mea.

Și chiar așa era. Nu eram rănită, deși bănuiam posibila apariție a câtorva vânătăi datorate întâlnirii cu pavelele din piatră. Însă nu aveam de gând să fac o scenă în acel moment, nu când era vorba despre o fetită atât de drăguță cum este prințesa din fața mea. Avea aceiași vârsta pe care o aveam și eu atunci când am fost anunțată despre logodnă, iar chipul ei era leit celui al reginei, având părul castaniu lăsat liber pe spate, tenul deschis, poate mai palid din cauza șocului si chipul rotind si copilăresc. Numai ai săi ochi negri erau moșteniți de la rege.

Nu am apucat să mă ridic de jos, doar Evanna a reușit să o facă înainte ca sunetul copitelelor unor cai să umple curtea din față a castelului. Îmi întorc puțin capul spre poartă pentru a putea vedea ce se întâmplă mai exact.

Doi cai, unul alb și unul negru, călăriti de doi bărbați tineri au întrat în curtea interioară. Nu am apucat să le văd trăsăturile, doar am simțit cum tot sângele mi s-a ridicat în obraji, inrosindu-i, din cauza rușinii ce m-a cuprins. Aș fi vrut să-mi acopăr fața cu evantaiul, însă l-am uitat în trăsură din cauza temperaturilor mai scăzute din Kataras.

Unul dintre cei doi bărbați trebuia să fie prințul moștenitor.

■■■■■■■■■■

Se pare că în sfârșit am reușit să scriu acest capitol. Această carte este o nuvelă, așadar nu va fi nici lungâ și nici capitolele nu se vor lungi prea tare.

Pentru cine nu știe, aceasts este povestea părinților Vanessei din "Doar pentru inima ei". Vă aștept și acolo dacâ incă nu ați citit.