Capitolul 7

ÎNTUNERIC
ȘI LUMINĂ

     Ajunși la conac, Emily sare din mașină imediat, lăsându-și ghiozdanul pe bancheta din spate. Oftez, auzindu-l pe Mason cum chicotește.

     Cel care trebuia, de fapt, să vină la școală pentru a ne lua pe mine și pe Emily fusese David, însă mare mi-a fost mirarea în momentul în care, odată ce am ajuns în parcare, l-am găsit pe Mason sprijinit de portiera mașinii.

     Nu am comentat, însă, căci nu aveam niciun motiv pentru a o face. Drumul spre casă a fost plăcut, Mason nu a vorbit deloc, însă Emily a compensat și pentru el, povestindu-mi cum reușise să se împrietenească cu două fetițe. La rândul meu, a trebuit să-i spun că tatăl ei urma să lipsească pentru două zile de acasă, căci avea mult de lucru la firmă. Emily a reacționat bine, însă nu-mi dădeam seama dacă asta era din cauza faptului că mințisem pentru ca tatăl ei să iasă cu bine din această situație sau dacă ea era obișnuită cu astfel de plecări de-ale lui Sebah. Oricare ar fi fost motivul, nu eram împăcată cu niciunul.

     Eram neliniștită. Nu reușeam să înțeleg de ce Sebah alesese să dispară pentru două zile. Am încercat să-l mai sun de vreo două ori când eram în drum spre școală, însă nu am avut succes. Telefonul său era închis.

     — Ești în regulă?

     Am tresărit, întorcându-mă spre brunetul din stânga mea. Mason mă privi lung, însă nu schiță nicio emoție. Am înghițit în sec și mi-am desprins centura.

     — Da, am răspuns sec.

     M-am strecurat afară din mașină și chiar când am dat să închid portiera, vocea lui Mason m-a oprit.

     — Dacă ai nevoie de ceva, știi unde mă găsești!

     Am dat din cap și am deschis portiera din spate pentru a lua ghiozdanul lui Emily, apoi m-am îndepărtat lent de lângă mașină.

     Care e motivul pentru care a plecat?

     M-am întrebat singură, însă nu mi-am putut răspunde, căci nu știam absolut nimic. Eram în ceață și simțeam că-mi scapă anumite lucruri. Nu reușeam să pun cap la cap mai nimic din ce se întâmpla și nici nu știam de unde să încep.

     Oricum nu e problema mea.

     Am gândit din nou.

     Sebah poate pleca și veni când vrea. Nu sunt mama lui, asistenta lui și, în niciun caz, nu fac parte din familia lui. Nimeni și nimic nu-mi dă dreptul să-l chestionez, cu toate că nu mă împac cu ceea ce se întâmplă.

     — Hazel!

     Strigătul Joannei îmi întrerupe șirul gândurilor și mă trezesc căutând-o cu privirea. O zăresc alergând în direcția mea într-o manieră dezordonată, ce-i trădează agitația. Îmi simt palmele transpirând, probabil din cauza faptului că starea ei de agitație m-a cuprins și pe mine, apoi mă încrunt și înghit în sec.

     Simțurile mele au intrat în alertă.

     — Joanna? am întrebat confuză, continuând s-o urmăresc alergând cu viteză înspre mine.

     Odată ajunsă în dreptul meu, aceasta s-a aplecat și și-a sprijinit mâinile de genunchi, răsuflând greoi, de parcă tocmai alergase la cel mai lung maraton din viața ei. Am prins-o de umeri și am ridicat-o încet, astfel încât să ajungă în poziția normală, apoi am așteptat impacientată să se liniștească, pentru a putea vorbi.

     — Ce s-a întâmplat, Joanna? am întrebat-o, privind în spatele ei, spre casă. Emily e în regulă? A pățit ceva?

     — Nu, mi-a răspuns, răsuflând în continuare greoi. Domnul Hank.

     Sebah?

     A pățit ceva Sebah?

     — Ce e cu el? am întrebat-o pe Joanna, privind-o panicată. Ce s-a întâmplat cu el, Jo? Vorbește!

     Joanna a răsuflat prelung tot aerul ținut în plămâni, apoi și-a ridicat privirea.

     — O mai ții minte pe femeia roșcată?

     Femeia roșcată?

     Mi-am întredeschis buzele, cu gândul de a spune ceva, însă le-am închis la loc și i-am aruncat o privire confuză Joannei. Aceasta a oftat și și-a lăsat capul în pământ doar pentru o fracțiune de secundă, ca mai apoi să și-l ridice iar și să mă prindă cu grijă de antebraț, îndemnându-mă să o urmez.

     Am aruncat o privire peste umăr și l-am văzut pe Mason lângă mașină, uitându-se curios după noi și parcă întrebându-mă mintal ce se întâmplă.

     — S-a întâmplat ceva grav, Hazel, scumpo!

     Mi-a atras atenția Joanna, trăgându-mă spre partea stângă a curții, pe aleea care duce nu în spatele casei, așa cum intuisem prima dată, ci spre casele angajaților.

     — În momentul în care ai venit aici pentru interviu, în ziua aceea, te-ai întâlnit cu o femeie.

     Îmi spuse, iar mintea mă purtă automat cu gândul la roșcata aceea înfumurată și mult prea sofisticată, cu care purtasem o discuție de nu mai bine un minut sau două.

     — Ai dreptate, am exclamat eu. A ieșit din casă destul de nervoasă, din ce îmi amintesc. Valerie parcă?

     Joanna a chicotit amuzată, iar eu m-am stânjenit imediat.

     — Vivian, scumpo! m-a corectat ea, iar eu mi-am presat buzele într-un zâmbet forțat.

     În realitate, nu mă străduisem să rețin mare lucru în ziua aceea despre ea, pentru că considerasem că nu era treaba mea, însă acum, auzindu-i numele și văzând purtarea ciudată a Joannei, mă făcea din ce în ce mai curioasă.

     Ce legătură avea această Vivian cu familia Hank?

     Să fie ea oare cauza pentru care Sebah este plecat?

     M-am întrebat singură, încercând să pun informațiile pe care le aveam cap la cap.

     — Cine e? am întrebat-o pe Joanna.

     Aceasta s-a oprit în mijlocul aleii și s-a uitat împrejur suspicioasă, parcă asigurându-se că nu este nimeni prin preajmă.

     — Vivian este soția domnului Hank, însă de câteva săptămâni, acesta tot încearcă să o convingă să semneze actele de divorț.

     — Divorț?

     Am întrebat șocată și poate mult prea tare, căci Joanna îmi aruncă o privire dojenitoare.

     — Despre ce vorbești? De ce ar divorța? am continuat confuză, privind-o fix. În plus, Emily e la mijloc.

     Joanna mi-a aruncat o privire ciudată, de parcă urmează să-mi dea o informație secretă și extrem de importantă.

     Aceasta s-a aplecat înspre mine, dar nu înainte de a se mai uita o dată de jur împrejur, iar eu m-am aplecat la rândul meu spre ea, curioasă.

     — Nu aici, hai să intrăm! a rostit, apoi m-a tras spre o direcție numai de ea știută.

༄

     Punând cap la cap informațiile pe care Jo mi le-a oferit, am ajuns la concluzia că această familie are secrete pe care nu m-aș fi așteptat să le aibă.

     Faptul că Vivian l-a înșelat pe Sebah nu m-a surprins când am auzit, căci nu știam ce fel de persoană era și nici nu o încadrasem într-o anumită tipologie, însă faptul că după asta a rămas însărcinată cu Sebah, doar pentru a-și asigura locul în casa și viața acestuia, mi-au dat în sfârșit voie să o cataloghez. Viclenie.

     Singurul cuvânt care mi-a venit în cap, în încercarea de a o descrie.

     Totuși, ceea ce m-a surprins a fost faptul că în ciuda faptului că Sebah știa, chiar și după nașterea Emilyei, nu a făcut nimic. Joanna îmi explicase de ce nu luase nicio măsură, tocmai pentru că nu-și putea lăsa copilul să crească fără o mamă, însă asta nu justifica și restul anilor petrecuți alături de ea. Într-adevăr, Emily avea nevoie de un tată și de o mamă, dar, până la urmă, ce rost avea să crească alături de Vivian dacă ea oricum avea să dispară din peisaj?

     Emily s-a atașat de ea și nu scot din considerare faptul că și Vivian s-a atașat de Emily, căci este mama ei. Este normal să formeze o legătură, așa se întâmplă cu toată lumea.

     Dar cum se va simți Emily când va fi adusă în fața judecătorului? Cum va reacționa când dovezile vor fi spuse și chiar și arătate înaintea tuturor? Cum se va simți când va afla adevărata față a mamei sale și ce va face în momentul în care nu o va mai putea vedea niciodată?

     Toate aceste întrebări mă frământă.

     Mă simt ca într-o telenovelă indiană de prost gust.

     Mult prea dramatică și fără niciun sens.

     Am sorbit cu paiul sucul rămas din pahar și am privit-o pe Emily, care se juca cu câteva păpuși în grădina din spate, sub un copac, pe o păturică.

     Atât de inocentă.

     — Știu la ce te gândești, mi-a vorbit Joanna, însă am continuat să o privesc pe fetiță. Ea nu e vinovată cu nimic și, totuși, este prinsă la mijloc într-un război care nu e al ei.

     Război?

     Am lăsat pe masă paharul și mi-am întors privirea spre Jo.

     — De ce toată lumea vorbește despre război? am întrebat pe un ton neutru, apoi am continuat. Ăsta nu este război. Nu poate fi război, atât timp cât doar Vivian a declarat că este. Domnul Hank nu a răspuns în niciun fel și mă îndoiesc că o va face curând, având în vedere că a plecat.

     Jo nu mi-a răspuns, însă mi-a dat de înțeles că explicația mea a pus-o pe gânduri.

     — Ăsta nu e război, e doar o situație de pomină! am concluzionat și m-am ridicat, vrând să merg în bucătărie.

     — Hazel! strigătul micuței m-a făcut să o caut din priviri ușor debusolată, însă nu mi-a luat mult până să constat că a apărut lângă mine. Mi-e somn!

     S-a smiorcăit ea căscând și frecându-se la ochi cu mâinile. Am surâs și m-am aplecat să o ridic în brațe, apoi i-am aruncat o privire Joannei prin care am asigurat-o că mă întorc imediat.

     Odată ce am schimbat-o în pijamale, Emily s-a aruncat în pat, iar eu am învelit-o cu grijă, știind că nu mai era mult și avea să adoarmă. Am continuat să stau lângă ea, mângâindu-i încheietura și uitându-mă cu blândețe la ea. Am tras draperiile, pentru ca lumina de afară să nu o deranjeze, însă asta nu pare să ajute, căci își ține ochii deschiși, privind în sus, de parcă s-ar uita la desenul ei preferat.

     — Ce s-a întâmplat, Emily?

     Am întrebat-o îngrijorată.

     — Nu sunt Emily, sunt Prințesa Tărâmului cu Unicorni și Zâne!

     Mi-a răspuns pe un ton arogant și nu m-am putut abține din a zâmbi.

     — Atunci, ce s-a întâmplat Prințesă a Tărâmului cu Unicorni și Zâne?

     Am continuat să-i mângâi mâna, iar ea a căscat lung și și-a întors în final capul spre mine.

     Ceva din privirea ei mă îngrijora teribil.

     Prințesa Târâmului cu Unicorni și Zâne era tristă.

     Și intuiam din ce cauză.

     — Știai că tati vine în fiecare seară la mine în cameră după ce pleci și mă sărută pe frunte?

     Buzele mi s-au întredeschis de la sine, simțind cum pieptul îmi este apăsat de o senzație ciudată. Am înghițit în sec, iar mâna mea liberă s-a întins să-i mângâie capul, într-o încercare de consolare și de protecție. Știam că prezența mea nu valora mai mult decât prezența tatălui său, însă trebuia să încerc să îi alung acest sentiment de tristețe. Trebuia cumva în aceste două-trei zile să fiu prezentă aici, lângă ea, pentru a umple golul lăsat de plecarea lui Sebah. Nu-mi doream să o las nicio secundă singură.

     Brusc, o idee îmi încolți în minte.

     — Dă-te mai încolo, Prințesă a Tărâmului cu Unicorni și Zâne! m-am ridicat și mi-am făcut loc în patul micuț, luând-o prin surprindere.

     — Rămâi cu mine? m-a întrebat, privindu-mă cu entuziasm.

     Am dat din cap și am strâns-o în brațe, apoi i-am sărutat prelung creștetul și am îndemnat-o să se întindă și să doarmă.

     Continuând să îi mângâi spatele, am simțind-o relaxându-se și, încet, încet, fiind acaparată de starea de somnolență.

     Totuși, chiar înainte să adoarmă, am auzit-o:

     — Crezi că tati se va întoarce repede?

     Stomacul mi s-a strâns, moment în care mi-am presat buzele.

     Nu știam cât de repede avea să se întoarcă Sebah, însă speram că această mini-excursie, mini-vacanță, oricum ar considera-o el, să se termine repede.

     — Nu-ți face griji! am liniștit-o zâmbind, deși știam că nu mă poate vedea. Sunt sigură că nu ar lăsa-o pe Prințesa Tărâmului cu Unicorni și Zâne să aștepte.

༄

     Au trecut șase zile.

     Șase zile de când Sebah nu a mai dat niciun semn, ceea ce mă îngrijorează mai tare decât faptul că Emily refuză să mai meargă la școală până nu vine tatăl ei.

     Nici eu nu aș vrea să merg la școala aia oricum.

     Totuși, starea de neliniște a apărut în urma întrebărilor ipotetice ale Joannei.

     — Dacă a pățit ceva domnul Hank?

     M-a întrebat aceasta, deși, undeva în spatele întrebării pe care mi-a adresat-o, știe că nu-i pot da un răspuns.

     — Cum ar fi să se lovească la cap și să uite brusc drumul spre casă? am murmurat pentru mine, ronțăindu-mi nervoasă unghiile.

     — Ai spus ceva?

     M-a întrebat Joanna, însă nu i-am răspuns, fiind preocupată să-mi verific mesageria din trei în trei secunde.

     Trebuie să răspundă.

     Nu poate ignora totul până la bun sfârșit.

     Dispariția aceasta a lui Sebah nu a trecut cu vederea nici de ochii jurnaliștilor, care, în aceste câteva zile, au dat târcoale casei de parcă viața lor ar fi depins de o știre nouă legată de situația conflictuală actuală. Vivian a continuat să facă declarații peste declarații și chiar să insinueze că Sebah a dispărut și că nu e demn de a crește un copil. Lumea începe să pună întrebări, fiindcă toți se așteaptă la un răspuns din partea lui în fața acestor acuzații, însă el nu este nicăieri. Nu e de găsit. Angajații de la firmă încep să fie hărțuiți de presă și nu mă îndoiesc că cineva ar ciripi că Sebah nu a mai fost la muncă în schimbul unei sume de bani. Joanna și cei de acasă sunt tot mai îngrijorați. Iar eu... ei bine, am fost mult prea preocupată să-mi fac griji de starea micuței pentru a-mi mai face scenarii despre soarta lui Sebah, însă Joanna a compensat și pentru mine.

     Încep să fiu iritată!

     Nu-mi place ce se întâmplă.

     Trebuie să-l găsesc pe Sebah!

     M-am ridicat de pe scaun fără să dau nimic de bănuit Joannei și i-am trimis un text lui Alice, rugând-o să ne întâlnim urgent și discret în parcarea din spate a firmei într-o jumătate de oră.

     Trebuia să fac ceva. Nu-mi plăcea toată acea așteptare și mă săturasem să nu fac nimic.

     Astfel, odată ce cele treizeci de minute s-au scurs, am coborât din taxi cu lejeritate, însă totodată tensionată. Nu știam dacă aveam să reușesc ceea ce-mi propusesem, însă știam că Alice știa mai mult decât crezusem inițial. Intuiția îmi spunea asta, iar eu eram mai mult decât pregătită să aflu ceva legat de Sebah.

     Zilele acestea m-au transformat într-un adevărat detectiv și am realizat că Sebah nu avea cum să plece Dumnezeu știe unde timp de câteva zile, lăsându-și firma, angajații și familia, fără să spună cuiva unde este. În fond, din câte am observat pe parcursul job-ului meu și a șederii mele în preajma sa, Sebah este un barbat rațional. Sigur a lăsat o urmă de care mă pot lega. Și în cine altcineva s-ar putea încrede dacă nu chiar în propria lui asistentă?

     Îi zăresc podoaba capilară castanie undeva în apropierea lifturilor din parcarea subterană care duc înapoi către firmă. Nu mă observă imediat, pare preocupată să se uite împrejur, pentru a se asigura că este singură. Îmi dau seama rapid că este vigilentă în privința presei și nu pot decât să o aprob mintal. Cauza principală pentru care am sugerat să ne întâlnim discret aici a fost aceasta.

     Mi-am strâns mai bine jacheta în jurul pieptului și am făcut primii pași în direcția ei, sunetul botinelor mele cu toc atrăgându-i în final atenția.

     — Hazel! a exclamat ea când m-a văzut și mi-a oferit un zâmbet ușurat, de parcă această întâlnire o scăpase de o problemă uriașă. Cât mă bucur să te revăd!

     — Oricât de mult m-aș bucura la rândul meu să ne revedem, mă supără circumstanțele în care suntem nevoite să o facem.

     I-am răspuns și m-am oprit în fața ei agitată.

     Alice a oftat.

     Știe de ce am venit.

     — Uite, Hazel, domnul Hank mi-a ordonat foarte clar să nu dau nimănui indicii despre locul în care se află.

     Am întrerupt-o înainte să continue.

     — Eu nu am nevoie de indicii, am nevoie de locația exactă.

     Răspunsul meu îi stârnește un mic zâmbet pe buze, însă eu sunt cât se poate de serioasă.

     Nu pot pleca de aici fără niciun răspuns. Situația se agravează și chiar dacă mi-aș fi dorit să fi stat cu mainile în sân și să aștept ca inevitabilul să se întâmple, nu puteam să fac asta. Ceva din mine îmi oprea indiferența. Atât Emily, cât și Joanna m-au determinat să empatizez cu ele poate mai mult decât mi-aș fi dorit. În realitate, știam că nu era treaba mea să mă aventurez în chestiuni ce nu mă priveau pe mine sau slujba mea. Totuși, am realizat că situația asta nu le afecta doar pe ele sau pe angajații firmei, ci mă afecta și pe mine în aceeași măsură. Sebah era șeful meu, iar eu eram, printre mulți alții, angajata lui. Faptul că el a decis să se evapore pentru o perioadă nedeterminată a ricoșat inevitabil în slujba mea. Emily devine din ce în ce mai greu de ținut în frâu, însă nu mă pot plânge de atitudinea ei, pentru că este cât se poate de justificabilă. Până și scenariile paranoice pe care Joanna mi le-a tot împărtășit de-a lungul acestor șase zile mi se par îndreptățite. Această plecare a afectat mediul de acasă, atmosfera, totul. Pentru că toți își fac griji.

     Dumnezeule, cred că până și eu îmi fac griji!

     — Hazel, nu mă pune într-o postură dificilă, te rog...

     M-a rugat, însă nu aveam să dau înapoi. Era clar de ce venisem. Ea știa.

     — De fapt, Alice, te rog să nu mă pui pe mine într-o situație dificilă! i-am răspuns imediat, pe o tonalitate gravă, dar care nu-mi trăda starea de nervozitate. Am nevoie să știu unde este, trebuie să-l aduc înapoi. Nu se mai poate ascunde de restul lumii. În plus, încă nu am înțeles pe deplin de ce a plecat!

     Alice îmi evită privirea și se bâțâie pe picioare în față și în spate tensionată. Pare indecisă, prinsă între ceea ce știe că trebuie să facă și ceea ce i s-a spus că trebuie să facă.

     — E mult mai complicat de atât! mi-a raspuns, apoi a oftat prelung, într-un mod resemnat.

     Urmează să cedeze.
  
     — Nu e deloc complicat.

     Replica mea imediată și tonul degajat pe care l-am folosit o determină pe Alice să-și mărească ochii surprinsă. Deși nu pare să vrea să spună ceva, nu-i dau oricum dreptul de a o face și continui neclintită.

     — Crezi că Emilyei îi este ușor fără tatăl ei? Să stea într-o casă imensă, înconjurată de străini angajați să îi ofere atenția pe care propriul său părinte ar fi trebuit să o facă? Dar angajaților? Ție îți este ușor să faci toată treaba în locul său? am întrebat-o, privind-o într-un mod insistent. Raspunde sincer.

     Dar nici nu mă așteptam la un răspuns verbal. Îmi doream un altfel de răspuns, pe care l-am și primit într-un final.

     Tăcerea ei mi-a confirmat faptul că era de acord cu mine. Nu trebuia să intrăm în detalii despre toată situația cu divorțul și cu custodia copilului. Știam că orice aș fi spus, ea ar fi fost de partea mea. Știa că venisem să fac ceea ce trebuie. Să fac ceea ce e corect. Iar ea era singura care mă putea ajuta, singura destul de apropiată de Sebah care ar fi putut să știe unde se afla.

     — Îți voi trimite adresa prin mesaj, însă trebuie să mergi singură. Nu poți lua un taxi, voi ruga un șofer de-al firmei, cineva de încredere, să te însoțească până în apropierea locatiei.

     Aș fi vrut să sar în sus de bucurie, pentru că reușisem să o înduplec să-mi dea adresa, însă ceva din toate aceste informații nu se lega.

     — Până în apropierea locației?

     Alice și-a presat buzele și m-a privit într-un mod indescifrabil.

     — Te va lăsa la aproximativ zece minute de mers pe jos de cabană. Va trebui să mergi singură restul drumului, căci mașina nu va avea cum să treacă prin porțiunea aceea de pădure.

     Ceva din creierul meu refuză să asimileze jumatate din vorbele sale. M-am uitat la ceas, care indica ora șapte seara, apoi m-am uitat la Alice ca și cum nu aș fi înțeles ceea ce tocmai mi-a comunicat.

     — P-padure?

༄

     — Domnule...

     Îmi dau seama că frica mi-a atins până și cele mai întunecate cotloane ale minții în momentul în care încerc sa-mi readuc aminte numele șoferului, nume pe care acesta a mai fost nevoit de două ori să mi-l amintească în decursul a patruzeci și cinci de minute, însă eșuez lamentabil.

     Bărbatul, care nu pare trecut de vârsta de cincizeci de ani, se întoarce pe jumătate către mine, zâmbind amuzat și, totodată, resemnat. Poate chiar iritat.

     — Winston! Este Winston!

     Îi zâmbesc forțat, cu toți dinții, rușinată de această situație.

     — Îmi cer scuze, cred că sunt doar nervoasă din cauza... împrejurimilor!

     Am recunoscut, pentru a-mi scuza cumva aceste lacune mintale, apoi am privit înghițind în sec către poteca șerpuită de pe marginea drumului care ducea în pădure.

     Doar nu se așteaptă să merg singură pe acolo, nu?

     Scenariul acesta pare ieșit din filmele de groază. Mă simt ca prima victimă, primul personaj care moare.

     — Nu are de ce să-ți fie teamă. Există doar o porțiune de câțiva metri întunecată, apoi restul drumului e luminat de felinare. Vei vedea, este o potecă de felinare. O urmezi și ajungi la cabană. În plus, nu sunt animale prin jur, poate doar niște veverițe și păsări.

     L-am lăsat să termine, știind că neintervenind în discursul său ar putea să prelungească clipele de constituire a unui plan alternativ. Nu-mi păsa ce porțiune din poteca aia era luminata sau nu, pentru că în mintea mea totul se termina cu mine omorâtă.

     — Chiar nu mai există nicio intrare pe aici? Una mai puțin... înfricoșătoare?

     Cinci minute mai târziu mașina dispare din raza mea vizuală.

     Nu sunt plătită pentru așa ceva.

     Cu inima în dinți și înarmată cu un băț lung găsit pe marginea șoselei, înaintez pe potecă, cu pași rapizi, în speranța că voi ajunge cât se poate de repede la partea luminată. Într-adevăr, locul pare de-a dreptul pustiu, ceea ce este și normal, având în vedere că mă aflu în mijlocul pădurii, la câțiva kilometri distanță de orice urmă de civilizație.

     E amuzant.

     Dar terific.

     Cine ar fi crezut atunci când m-am angajat că voi ajunge să fiu într-o astfel de situație?

     În niciun caz eu.

     — Liniștește-te, Hazel! mă îmbărbătez singură, în ciuda faptului că știu că astfel de vorbe nu mă vor determina să las mai moale strânsoarea din jurul bățului.

     Trosc!

     Pașii mei se opresc ca la comandă, la fel și respirația, iar capul meu se întoarce înspre direcția din care cred că am auzit zgomotul. Nu pot să văd nimic, sunt oprită în mijlocul potecii, iar dacă mă mișc, mă dau sigur de gol.

     Inima îmi bate cu putere, iar palmele îmi transpiră în jurul bățului, pe care-l țin în poziție de atac.

     Trosc! Trosc!

     Zgomotul se aude mai clar acum și-mi pot da seama îngrozită că ceea ce aud sunt pași.

     Pași care se îndreaptă în direcția mea.

     Trebuie să mă ascund!

     — E cineva acolo?

     O voce.

     Aud o voce pe care o recunosc.

     — Sebah?

     Nu pot să-l văd, însă acum îmi pot da voie să respir ușurată.

     — Hazel? tonul său pare surprins. Unde ești?

     — Sunt chiar lângă tufișul după care mă pregăteam să sar în cazul în care nu vorbeai primul.

     Rostesc și-l pot auzi vag chicotind.

     Îl aud iar în mișcare și aleg să rămân pe loc. Îmi întind o mână în față, sesizând că din acea parte vine, apoi îl aștept până ce pieptul lui se izbește de mâna mea.

     — Aici erai! spune ușurat, apoi îmi prinde mâna și continuă. Vino cu mine!

     Mă trage înspre o direcție numai de el știută, iar eu nu mă mai încumet să spun nimic. Singurele lucruri la care mă pot gândi acum sunt căldura pe care mâna sa o emană, la strânsoarea delicată din jurul mâinii mele, ce parcă ar spune sunt aici și totuși nu sunt, și la poteca luminată pe care o disting la câțiva metri distanță.

     Zâmbesc victorioasă.

     L-am găsit!