Capitolul 6

PLECARE NEJUSTIFICATĂ
ȘI O COMPANIE CIUDATĂ

     Cafeneaua s-a dovedit a fi mai aproape decât m-am așteptat, iar căldura de care m-am izbit odată ce am pus piciorul înăuntru fu binevenită. L-am urmat pe Mason până în dreptul unei mese pătrățoase, privindu-l în ceafă fix, neștiind cum ar trebui să mă comport mai departe. Ajunsesem într-o situație mai mult decât ciudată, iar eu mă descurcam groaznic în astfel de situații.

     M-am așezat absentă în fața lui, privind cu dezinteres localul. Interiorul nu era foarte sofisticat, însă nici nu-mi doream să fie. Mesele erau puse la geam și aveau o culoare de un maroniu deschis, potrivindu-se cu verdele închis al băncilor moi pe care stăteam. Geamurile erau mari, până în pământ – genul acela de geamuri la care visasem când eram mică. Barul era undeva în partea dreaptă, iar dincolo de el stătea o femeie de vârstă mijlocie, privindu-ne plictisită. Am sesizat două uși albe în spatele ei și am presupus că acolo probabil era bucătăria, căci cafeneaua, dacă era să fiu sinceră, aducea mai mult a restaurant.

     — Te-ai încălzit?

     Mi-am luat privirea doar o fracțiune de secundă de la roșcata de la bar și mi-am intersectat-o cu cea a lui Mason, am aprobat și mi-am reîntors privirea asupra femeii. Am surprins-o ieșind destul de încet de la bar, apucând două meniuri și venind plictisită înspre noi. În momentul în care a ajuns în dreptul nostru, aceasta a făcut un balon mare din guma pe care o avea în gură și l-a fixat pe Mason cu un interes ce aproape că mă făcu să deschid gura larg de șoc. Mi-am întors privirea înspre el, vrând să-i văd reacția, însă acesta păru total absorbit de telefonul său. Văzând că nu i se acordă atenția dorită, roșcata pufni și aruncă cele două meniuri pe masă, apoi se retrase la bar. Reacția ei mi-a smuls un zâmbet inocent. Niciodată nu mi-au plăcut tipul acela de femei.

     — De ce zâmbești? m-a întrebat Mason suspicios, luând unul dintre meniuri în mâini.

     L-am privit printre gene, apoi mi-am aruncat privirea asupra roșcatei ofticate.

     — Cineva s-a supărat, am spus eu amuzată, urmărind-o pe chelneriță cum îmi aruncă niște ocheade nu prea prietenoase.

     Mason s-a încruntat și s-a întors curios, apoi l-am auzit pufnind. Și-a reîntors atenția asupra meniului rânjind.

     — Nu e în meniul meu.

     Replica lui fu auzită de roșcată. Aceasta și-a dat ochii peste cap și a plescăit din buze, trântindu-se pe unul dintre scaunele din spatele barului, apoi începu a-și butona la rândul său telefonul.

      Am apucat unul din meniuri și am încercat să par interesată de câteva feluri de mâncare. În realitate, nu-mi era prea foame, însă când roșcata a revenit pentru a ne lua comanda, am cerut totuși un sandviș cu pui și o apă. Mason, în schimb, a optat pentru o omletă cu bacon și o cafea tare. Când roșcata ne lăsă în final singuri, m-am fâstâcit incomodă în loc, deranjată de liniștea dintre noi.

     Nu sunt o persoană vorbăreață de fel și-mi place liniștea, însă nu cea apăsătoare. Sunt momente în care sunt forțată de situație să încep o conversație și în acele momente sunt mai mult decât groaznică la găsirea unui subiect interesant sau plăcut. Acum este una din acele situații stânjenitoare și oricât m-aș strădui în minte să găsesc ceva de care să mă agăț, mi-e aproape imposibil.

     Brusc, îmi amintesc de faptul că el trebuie să fi avut câteva motive personale pentru care și-a luat acel concediu și, cu toate că pot părea indiscretă, este ultima mea șansă de a face o conversație cu el, una în care să nu par ciudată.

     — David mi-a spus că ți-ai luat concediu. S-a întâmplat ceva sau pur și simplu ai simțit nevoia de o pauză?

     Am încercat să pun întrebarea astfel încât să nu par o băgăcioasă de primă clasă.

     Mason m-a privit câteva secunde lung, în cumpănă, parcă neștiind dacă ar trebui să-mi răspundă la întrebare sau nu. Am înghițit în sec.

     Poate că ar fi trebuit pur și simplu să tac.

     — Ambele, a răspuns după câteva secunde de liniște, oftând.

     Mi-am presat buzele, privindu-l în continuare insistent. Mason își lăsă privirea în jos, rupând contactul vizual, și se scărpină la ceafă. Acela a fost momentul în care am realizat că subiectul ales de mine nu făcea decât să-l deranjeze. Probabil era mult prea sensibil, iar eu nu eram tocmai persoana potrivită căreia să i se confeseze.

     — E în regulă! am vorbit eu, aplecându-mă peste masă pentru a-mi pune mâna peste a lui, într-un gest de sprijin moral. Nu trebuie să-mi povestești.

     Mason și-a ridicat privirea, iar eu mi-am ridicat colțurile buzelor într-un zâmbet încurajator. Ochii săi au coborât pe locul în care mâinile noastre se ating și, ca la comandă, mi-am retras mâna și am ascuns-o sub masă, rușinată de gestul pe care l-am făcut. Mason a zâmbit ștrengar.

     — Nu-ți face imagini în cap, Hazel! Prietena mea s-a despărțit de mine. Fosta prietenă. Am vrut doar să fiu singur o perioadă.

     Gura mea a format un o perfect la auzul spuselor sale. Totuși, nu știam dacă ar trebui să iau prima propoziție ca pe o insultă sau ca pe o propoziție normală. Speram să nu fi crezut că ceea ce se întâmplase mai devreme fusese o încercare penibilă din partea mea de a mă da la el, căci nu asta îmi fu intenția. Câteodată, pur și simplu, empatizez cu oamenii. Ăsta este felul meu.

     Conversația ne fu întreruptă în momentul în care roșcata ne aduse mâncarea, așa că în următoarele minute nu am vorbit. Am mâncat doar jumătate de sandviș, căci nu mă simțeam în stare să-l termin, apoi am așteptat tăcută ca și Mason să-și termine porția.

     — Când eram mic, mama obișnuia să-mi gătească în fiecare dimineață omletă cu bacon.

     Începu acesta, însă când mi-am dat seama că nu continuă, m-am simțit forțată să spun ceva, orice.

     — Și acum?

     Mason se opri din mestecat și încremeni preț de câteva secunde, gest ce mă făcu să cred că spusesem ceva greșit. Am vrut imediat să mă scuz, însă când acesta îmi prinse privirea, pur și simplu am înghețat în loc, în așteptarea răspunsului său.

     — Acum îmi gătesc singur. Nu mai sunt un copil.

     Am dat din cap în semn de înțelegere. Aș fi vrut să-l întreb de mama lui, însă aveam senzația că o voi da mai mult ca sigur în bară dacă o fac, așa că am așteptat până când acesta își bău și cafeaua, apoi ne-am ridicat.

     — Împărțim nota? Nu-mi place când altcineva plătește pentru toată consumația.

     L-am rugat eu când l-am văzut scoțându-și portofelul, iar el a acceptat fără prea multe comentarii.

     — Putem merge înapoi la conac, mai sunt încă două ore până la sfârșitul programului școlar.

     Îmi spuse Mason în momentul în care părăsirăm cafeneaua.

     — Aș vrea să trec pe la prietena mea la muncă, dacă e în regulă.

     Nu-mi prea surâdea ideea să merg înapoi la conac, pentru ca numai două ore mai târziu să mă întorc după Emily și iar la conac. Erau trei drumuri inutile. În plus, îmi doream să o văd pe Debra și să mai stau cu ea de vorbă. Am fost atât de prinse cu munca în ultimele zile, încât nici la telefon sau prin mesaje nu am mai vorbit.

     Nu fusesem niciodată să-mi văd prietena la muncă. Nu aveam habar nici măcar care era adresa companiei la care lucra. Știam doar că era angajată într-o companie mare, iar ea era cea care se ocupa de partea de finanțe.

     — E ok, a răspuns, ridicând indiferent din umeri. Ne vedem mai târziu atunci.

     Am dat din cap și i-am făcut cu mâna, luând-o în direcția opusă lui. I-am tastat un mesaj rapid Debrei, prin care o anunțam că vin la companie, iar ea mi-a răspuns aproape imediat, dându-mi adresa și spunându-mi că mă așteaptă. Am oprit un taxi pe drum, căci nu cunoșteam prea bine împrejurimile și nu-mi doream să mă rătăcesc, apoi am așteptat în jur de cinsprezece minute până când taximetristul parcă mașina în fața unei clădiri uriașe din sticlă.

     După ce am achitat cursa și i-am mulțumit, mi-am făcut curaj să cobor. Am înghițit în sec, privind cu neîncredere în sus.

     E doar o clădire, Hazel.

     M-am îmbărbătat singură, râzând în gând de starea mea de neliniște inexplicabilă.

     Am hotărât să intru totuși, fiindcă cei doi agenți de securitate de afară începeau să se uite dubios la mine. Odată ce am pășit înăuntru, obrajii mi-au fost invadați de o căldură plăcută, ce-mi făcu colțurile buzelor să-mi tresară într-un zâmbet minuscul. Nu am stat să analizez foarte mult holul, căci era mult prea mare și aglomerat, astfel încât m-am axat spre o singură direcție. Liftul.

     Mi-am presat buzele una peste cealaltă și mi-am băgat mâinile în buzunar, apoi am înaintat cu atenție spre lift, încercând să mă feresc din drumul fiecărei persoane agitate. Odată ajunsă în lift, nu am putut respira ușurată, deoarece alte trei persoane s-au alăturat. Am apăsat pe butonul cu numărul 4, sperând cu ardoare să fi reținut corect din mesajul Debrei.

     Am fost prima care a coborât, ceea ce mi s-a părut de-a dreptul genial, căci nu-mi plăceau spațiile mici și aglomerate. Puteam spune că eram ușor claustrofobă, însă nu într-o stare gravă, precum să am atacuri de panică sau mai știu eu ce. Aveam însă anxietate de grad ridicat când venea vorba de acest subiect, de aceea preferam, de obicei, să o iau pe scări.

     Însă anxietatea mea reveni de îndată ce ușile liftului din spatele meu se închiseră. Rămasă în mijlocul unei încăperi uriașe, în mijlocul cărora mai mulți oameni își executau activitățile la birouri, am simțit cum bătăile inimii încep să-mi accelereze. De data aceasta, mi-am dat voie să analizez totul, de la geamurile uriașe de sticlă prin care lumina soarelui bătea fără niciun fel de problemă, la plantele agățate în fel și fel de locuri, pornind de la tavan, așezate pe podea, pe mese sau pe polițe amplasate pe perete. Zona de birouri era înconjurată de un zid cu puțin trecut de un metru și jumătate, colorat într-un albastru închis și plăcut, aflat în contrast cu parchetul alb de pe jos. Am zărit o canapea de culoare neagră, situată undeva mai în spate, în fața căreia se afla o măsuță de sticlă. Mesele și scaunele erau de asemenea de o culoare neagră, asigurând un peisaj plăcut.

     Dar apoi am sesizat haosul.

     Documente împrăștiate pe mese și pe jos. Caiete, carnețele, pixuri, hârtii, foarfece, chiar și creioane, aruncate neglijent pe fiecare birou. Pahare de cafea vărsate. Coșuri se gunoi pline. Strigăte. Agitație. Dezordine. Angajați alergând dintr-o parte în alta.

     Am avut impresia că am intrat din greșeală altundeva, însă faptul că am reușit să o recunosc pe Debra în tot haosul acela m-a făcut să realizez că mă înșelasem. Eram unde trebuie.

     — Unde e Yassmin?

     Am auzit un strigăt venind de undeva din dreapta prietenei mele, iar ochii mi-au căzut asupra unei blonde înalte, îmbrăcată într-o salopetă strâmtă și verde. Talia îi era strânsă de o curea medie de culoare neagră, iar materialul din jurul gleznelor era ușor larg. Tocurile de culoarea neagră, cerceii lungi și aurii, coada de cal sofisticată și strânsă, părul ondulat, ce-i ajungea până aproape de jumătatea spatelui, lănțișorul mic și elegant în formă de stea din jurul gâtului – totul era perfect. Mult prea perfect.

     — A mers cu Rachel și Sam până acasă la el. Am înțeles că are câteva materiale acolo pentru scări.

     M-am încruntat, auzindu-i explicația Debrei.

     Ce scări, pentru numele Domnului?

     — L-ai văzut pe Sebah? a întrebat prietena mea, uitându-se insistent la blondina de lângă ea, ce căuta agitată ceva într-un dosar portocaliu.

     Sebah? Care Sebah?

     — L-am văzut ieșind din biroul lui Alice adineauri. S-a întâmplat ceva?

     Nu am mai fost atentă la cele două, deoarece atenția mi-a fost atrasă de telefonul ce-mi vibră preț de o fracțiune de secundă. L-am scos din buzunar și l-am deschis, apoi am citit cu repeziciune mesajul din partea lui Sebah.

     Plec pentru două zile din oraș. Nu voi putea fi contactat prin telefon. Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să apelezi la Joanna, David sau Mason. Ne vedem curând.

     M-am încruntat sever.

     Cum putea să plece pur și simplu? Emily mai mult ca sigur nu avea nicio idee. Cine va sta cu ea noaptea în casă? A vorbit cu cineva de la conac sau trebuie să-mi asum eu această responsabilitate?

     Brusc, o stare de nervozitate pune stăpânire asupra mea.

     Încerc să-l apelez, însă telefonul mă anunță că nu poate fi contactat. Pufnesc.

     Un simplu mesaj. Fără detalii. Fără explicații. Fără nimic.

     Două zile. Două zile.

     Ce-i voi spune lui Emily?

     — Hazel?

     Am tresărit în momentul în care prietena mea se postă în fața mea, fluturându-și mâna îngrijorată. Mi-am scuturat capul confuză.

     — Te-am strigat de două ori, îmi explică ea, privindu-mă îngrijorată. E totul în regulă?

     Mi-am lins buzele neliniștită și mi-am băgat telefonul înapoi în buzunar.

     — Nu, am răspuns după câteva secunde. Sebah pleacă pentru două zile și și-a închis și telefonul. Nu a dat nicio explicație, nu mi-a spus cine va sta cu fetița în aceste două zile noaptea, nu a spus absolut nimic.

     Am recunoscut, oftând nemulțumită. Începeam să cred că lui chiar nu-i păsa de Emily și că angajase o dădacă pentru ea doar pentru a nu o lăsa complet singură. În realitate, ea e mai mult decât singură.

     Mi-am trecut mâna prin păr, știind că nu aveam altceva de făcut decât să accept că urma să-mi petrec următoarele două zile la conac. Nu știam dacă Joanna putea să o facă în locul meu și, în fond, eu eram cea care trebuia să se ocupe de Emily. Nu o puteam pune pe ea să muncească în locul meu.

     Va trebui să vorbesc cu părinții mei.

     — Știu, asistenta lui mi-a comunicat adineauri.

     Mi-a răspuns Debra, iar eu am privit-o lung, încruntată.

     — Sebah lucrează aici?

     Am întrebat cu o urmă de surprindere în glas, iar Debra mi-a aruncat un zâmbet de am uitat să-ți spun, te rog, nu mă bate.

     Mi-am dat ochii peste cap și m-am lăsat trasă de ea spre zona birourilor, însă nu ne-am oprit acolo. Câțiva dintre angajați m-au privit curioși, însă nu le-am acordat atenție. Ajunse pe un coridor îngust și nu prea lung, am sesizat trei uși: una în capăt, iar celelalte două de o parte și de alta a coridorului. Prietena mea a deschis ușa din dreapta și m-a îndemnat să intru prima.

     Am ascultat-o și odată ce am pășit dincolo de prag, primul lucru pe care l-am văzut a fost peretele de sticlă din spatele biroului, cu o vedere superbă asupra orașului. Atenția mi-a fost atrasă mai apoi de fotografia de pe birou, făcută cu câțiva ani în urmă. Mă recunosc pe mine și pe ea, apoi o recunosc pe Jasmine. Îmi aminteam că fotografia a fost făcută în vacanța de iarnă, în care eu și prietena mea hotărâserăm să mergem la munte pentru o săptămână. Nu am putut să o las acasă pe Jasmine, așa că am luat-o cu noi. În ziua aceea ne-am distrat de minune. Am fost să schiăm și chiar am reușit să o învăț pe Jasmine câteva mișcări. Toate trei eram îmbrăcate gros, zâmbind către cameră îmbujorate. Jasmine în mijloc, puțin mai în față, eu în partea stângă, iar Debra în partea dreaptă.

     — Am iubit ziua aia, îmi explică Debra când observă direcția în care mă uit. Am vrut să-mi amintesc mereu de ea, așa că am făcut rost de poză și am înrămat-o.

     Am zâmbit larg și m-am așezat pe scaunul din fața biroului, în timp ce ea și-a ocupat locul din spatele acestuia. Biroul nu e mare, însă stilul în care e decorat practic urlă a Debra. Pereții de culoarea albă sunt decorați de câteva ghirlande verzi, exact în tipul celor pe care mi le arătase Jasmine pe Pinterest – dacă nu mă înșel. Parchetul este de un maroniu deschis, de această dată, iar biroul este alb. Plante, multe plante. Biroul este organizat, totul este la locul său, spre deosebire de haosul peste care am dat când am ieșit din lift. Câteva dosare și cărți stau frumos aranjate pe o mini bibliotecă din dreapta biroului. Pe celălalt scaun din fața mea este așezată o pernă pufoasă – caracteristic Debrei. Pe peretele din stânga sunt așezate câteva tablouri cu diferite peisaje sau citate.

     Un birou frumos, curat și... á la Debra.

     — Pot să te întreb ceva? am început eu și când aceasta a dat din cap, am continuat. Ce au toți cu plantele? Am văzut cred că zeci de ghivece, ghirlande și tot felul de aranjamente ciudate cu ele.

     Aceasta a zâmbit.

     — Ne pregătim de o campanie. Trebuie să încurajăm tinerii să iasă cât mai des în natură, iar Yassmin a sugerat să decorăm compania, astfel încât atunci când clientul vine să discute cu noi despre filmări, să observe totul și să fie mulțumit. Yassmin este cel care filmează, de cele mai multe ori, reclamele și cel care organizează totul.

     Îmi explică ea, iar eu dau din cap în semn de înțelegere.

     — Momentan, ne ocupăm de o altă campanie. Facem o reclamă pentru un parfum, de aceea e mare agitație în firmă. În general, suntem liniștiți. Când vin astfel de campanii începe haosul. Toți intră în priză!

     Râde ea, iar eu îi zâmbesc larg.

     — Pare... plăcut să lucrezi aici, am murmurat.

     Debra dă din cap.

     — Mai ales pentru cei din echipa de creație. Ei se ocupă de tot, iar Karina îi coordonează. Sebah obișnuiește să participe și el, ascultă ideile angajaților, vine la rândul său cu idei și se implică poate mai mult ca toți.

     Mă încrunt.

     — Sunteți o firmă de publicitate? am întrebat confuză.

     — Exact, îmi răspunde Debra, împreunându-și mâinile. Să mă simt ofensată că nu știi unde lucrează prietena ta cea mai bună?

     Chicotesc, știind că nu face altceva decât să mă tachineze.

     — Știu că te ocupi de partea de finanțe, însă nu aveam habar că lucrezi într-o agenție de publicitate! am exclamat, privind-o cu admirație.

     Ea îmi zâmbește și își dă părul după ureche, apoi se trage mai aproape cu scaunul de birou.

     — Într-adevăr, mă ocup de buget și de toată partea financiară a companiei, însă câteodată mă mai implic în procesul de creare a campaniilor. E o echipă grozavă. Avem și noi zilele noastre proaste, în care țipăm unii la alții chiar zbierăm, aruncăm cu hârtii și tot felul de nebunii, însă atunci când vrem și suntem uniți, putem face lucruri uimitoare.

     Am dat din cap absentă. Mă bucuram pentru prietena mea, chiar o făceam, însă acum reconsideram toate ofertele pe care mi le făcuse în legătură cu compania. De multe ori m-a întrebat dacă vreau să încep să lucrez alături de ea, însă de fiecare dată am refuzat-o, din cauza orgoliului meu imens. Aflând acum ce fel de atmosferă este aici și munca pe care o depun toți acești oameni, ceva mă împinge să mă implic. Însă nu știu cât de bine ar fi să o fac tocmai acum, având în vedere că deja am o slujbă.

     — Hazel, ești în regulă? mă întreabă prietena mea, aplecându-se și mai mult peste birou, îngrijorată de-a binelea. Nu pari în apele tale.

     Înghit în sec și-mi ling anxioasă buzele, neînțelegându-mi la rândul meu reacțiile. Ar trebui să fiu bine. Am o slujbă bună, stabilă, un salariu minunat, libertate, zile libere. În câteva luni chiar aș putea scăpa de toate datoriile. Bani pentru medicamentele părinților mei am. La sfârșitul lunii voi putea în sfârșit să plătesc chiria și, cel mai probabil, să încep procesul de renovare a casei în care locuim.

     Totul începe să se schimbe în bine.

     Dar eu de ce nu mă simt bine?

     — Sunt bine, nu-ți face griji! am scuturat din cap și i-am zâmbit larg, deși știam că nu sunt o mincinoasă de primă clasă. Ce se aude de nuntă? Ați stabilit o dată exactă?

     Am schimbat subiectul, sperând să o lase baltă cu întrebările, căci nici dacă aș fi vrut să-i răspund, nu aș fi știut ce.

     Debra a plescăit din buze, însă nu a insistat, ceea ce însemnat o gură de aer proaspăt pentru mine.

     — Am încercat să vorbesc cu Zack, însă în ultimul timp a evitat subiectul. Nu cred că e pregătit cu adevărat, Hazel...

     A început ea, iar eu m-am încruntat, neînțelegând.

     Zack a fost mereu un bărbat bun, educat, manierat și grijuliu. Nu l-am auzit niciodată plângându-se de ceva și de fiecare dată a fost alături de prietena mea, indiferent de situație. Faptul că Debra consideră că el nu este pregătit și că evită să vorbească despre nuntă nu are niciun sens. Zack nu a dat de înțeles nicicând că s-ar răzgândi vreodată în privința deciziei sale, deoarece el mereu a fost sigur pe propriile sale sentimente. Am fost martoră la atâtea momente de iubire dintre ei, la atâtea declarații și surprize, căci la un moment dat chiar crezusem că o voi lua razna.

     Nu pot concepe faptul că Zack evită să vorbească despre asta, când în ultimele luni el a fost cel care a venit cu cele mai multe idei.

     — Liniștește-te, Debra! am rugat-o, timp în care mi-am tras scaunul mai aproape de birou, astfel încât să îi prind mâinile într-ale mele. Poate doar are multe pe cap în legătură cu serviciul. Nu ai spus tu că firma lor se confruntă cu pierderea unui client important?

     Aceasta dă din cap și își trage nasul, fluturând puțin din gene, probabil pentru a-și abține lacrimile.

     Pentru ea este un subiect sensibil. De fapt, pentru orice femeie nunta este un subiect sensibil. Faptul că și ea și Zack au trecut prin mai multe etape de stres în ultimele săptămâni, au făcut-o să creadă că Zack are dubii în privința ceremoniei.

     — Nu te mai gândi la asta, am sfătuit-o, ridicându-mă pentru a o îmbrățișa. Sunt sigură că o veți rezolva. Treceți doar printr-o perioadă mai grea amândoi, de asta ți se pare că evită să vorbească. Poate nu o face tocmai pentru că-i e frică să spună ceva nepotrivit.

     — Ai dreptate! mă aprobă ea, strângându-mă mai tare.

     Poziția este incomodă, căci între noi este biroul, însă asta nu mă împiedică să continui să o țin în brațe până când simt că s-a liniștit. Odată ce am văzut că starea ei începe să-și revină la normal, i-am promis că o voi suna mai des, iar ea mi-a promis că va încerca să vorbească cu Zack în seara aceasta și că mă va ține la curent.

     Mi-am luat rămas bun de la ea și am ieșit din biroul ei simțindu-mă ciudat. Am ignorat acest sentiment și mi-am reluat drumul înspre lift, ocolind intenționat zona birourilor, căci nu voiam să fiu întrebată nimic de nimeni. Totuși, am simțit cum câțiva ochi și-au îndreptat atenția asupra mea, însă nu i-am băgat în seamă. Mi-am continuat liniștită drumul spre lift, însă, din neatenție, m-am izbit de cineva.

     — Iartă-mă, a fost vina mea!

     Mi-am dus mâna la cap și mi-am ridicat privirea în același timp, întâlnind o pereche de ochi căprui calzi. Mi-am scuturat capul și am analizat femeia din fața mea rapid, constatând că amândouă eram de aceeași înălțime. Singura diferență era că eu eram puțin mai plinuță în talie. Îmbrăcată într-o cămașă albastră de satin și într-o pereche de blugi strâmți, ținând în mâini câteva dosare de câteva culori, aceasta mă privi curioasă.

     — Nu, eu îmi cer scuze. A fost vina mea! m-am scuzat eu, presându-mi buzele într-un zâmbet vinovat.

     Am dat să trec pe lângă ea, însă vocea ei mă opri din nou.

     — Ne-am mai întâlnit cumva? Îmi pari foarte cunoscută.

     M-am încruntat. Nu-mi aminteam să o mai fi văzut pe undeva.

     — Ești prietena Debrei! exclamă aceasta brusc, de parcă ar fi câștigat la loterie. Și noua dădacă a Emilyei, așa-i?

     Am aprobat stânjenită, neștiind ce să mai spun în continuare. În schimb, aceasta păru mai sigură pe sine și întinse o mână în față, zâmbindu-mi.

     — Alice, asistenta domnului Hank!

     Acum înțeleg de unde mă cunoaște. Mai mult ca sigur Sebah a pus-o să caute câteva lucruri despre mine înainte să-mi dea slujba.

     Și eu care am crezut că discuția mea cu el de acum câteva seri fusese de ajuns.

     — Hazel, încântată! i-am zâmbit la rândul meu și i-am prins mâna pentru câteva secunde, apoi mi-am retras-o și ascuns-o în buzunar.

     — Mă bucur să te cunosc în sfârșit! Debra obișnuiește să vorbească despre tine des. Numai lucruri de bine, nu-ți face griji! râde când îmi vede expresia îngrozită. Mi-ar face plăcere să ținem legătura.

     Ultima propoziție m-a lăsat încremenită preț de câteva secunde.

     Alice părea de treabă și prietenoasă. Nu vedeam vreun motiv ascuns pentru care ar fi cerut asta, având în vedere că nu ne cunoscusem până în momentul de față. Iar mie mi-ar fi trebuit prieteni în plus.

     — Atunci să facem schimb de numere de telefon, am sugerat, iar aceasta a acceptat rapid.

     După ce am mai schimbat câteva vorbe, am reușit în final să ajung fără alte întâmplări ciudate în lift, unde mi-am dat voie să respir ușurată. Mi-am verificat ceasul și am constatat cu stupoare că în douăzeci de minute programul lui Emily urma să se termine, așa că imediat cum am ieșit din companie am luat primul taxi, spunându-i șoferului adresa în grabă.

     Am oftat, făcându-mă comodă pe bancheta din spate.

     Totul era ciudat.

     Ziua aceasta era ciudată.

     Și nici măcar nu se terminase.