Capitolul 5

DEPARTE DE HAOS

     Mi-am aruncat pentru a suta oară privirea asupra ceasului de pe perete, în speranța ca acesta să-și fi schimbat brusc ora. Totuși, nu mare-mi fu mirarea când acesta nu indică decât ora nouă fără câteva minute și, având în vedere că Vivian venise pe capul meu și că programarea ei la coafor era tocmai la ora zece și jumătate, trebuia să mă adun și să inspir prelung, altfel aveam să izbucnesc. Nu aveam mai nimic de făcut, având în vedere că-i lăsasem aproape toată treaba asistentei, însă asta nu însemna că nu mă puteam preface că eram foarte ocupat. Am privit-o amuzat printre gene pe roșcata iritată din fața mea, apoi m-am încruntat și, cu o falsă concentrare, am început să răsfoiesc un dosar mai vechi, adus de către Alice din arhive – gest pentru care, în curând, aveam să-i ofer o mărire de salariu. Știam de ce făcuse asta. Ea era aproape unul dintre puținii oameni care știau cu adevărat ceea ce se întâmplase între mine și Vivian, având în vedere că ea însăși fusese acolo.

     Lucrurile între mine și Vivian urmau să se termine cât de curând. Singurul lucru care ne mai lega în acel moment era divorțul, dar roșcata nu venise pentru a discuta despre actele pe care i le trimisem să le semneze. Ea venise cu alte planuri, însă eu nu aveam să-mi schimb decizia. Știa, știa că urmează să piardă custodia fiicei noastre. Aveam toate dovezile pregătite, iar dacă Shawn credea că Vivian era o ușă de biserică, se înșela amarnic. Judecătorul îmi va da dreptate odată ce avocatul meu îi va prezenta rând pe rând imaginile. La urma urmei, ea nu avea nicio slujbă. Singurul ei țel fusese cel de a se folosi de cineva cu putere financiară. Eram dezamăgit de mine însumi că nu văzusem asta la timp. Când în sfârșit am început să mă prind de intențiile sale, a apărut Emily. Fiica mea nu avea nicio vină în toată această ecuație, eu eram principalul vinovat. Știam că avea să mă urască pentru faptul că urma să o vadă din ce în ce mai rar pe Vivian, aproape deloc.

     Vivian a pufăit nervoasă pe nări, iar eu mi-am ridicat privirea sictirit. Prezența ei mă irita. Altădată prezența ei îmi făcea bine. Fusesem atât de orbit de dragostea pe care i-o purtasem. Acum nu mai simțeam nimic. Doar un mare gol, care știam că se va umple cu timpul.

     — Am primit actele, a oftat aceasta, iar eu mi-am ridicat sprâncenele în semn de batjocură.

     Serios? Nu e de parcă ți le-am trimis cu o săptămână și jumătate în urmă. Am vrut să-i răspund, dar am tăcut din gură, așteptând amuzat inevitabilul.

     — Nu le voi semna, Seb. E decizia mea finală. Nu vreau ca Emily să crească fără mine. Dacă aș semna actele, mai mult ca sigur îmi vei interzice să o mai văd. Poate nu mă crezi, dar o iubesc. Este copilul meu. Mereu va fi.

     I-am ascultat vorbele cu atenție, apoi am lăsat dosarul deoparte și mi-am împreunat mâinile, aplecându-mă încet peste birou, analizând-o. Ochii săi verzi mă priviră rece, impasibili. Știam că ea nu mă iubise niciodată, cel puțin nu așa cum o făcusem eu, dar asta nu mă mai afecta de mult timp. Nu venise să ceară îndurare, să-și ceară scuze, să mă înduplece să ne continuăm mariajul sau, cel puțin, să o mai las să o vadă pe Emily. Vivian venise cu o decizie – una care mă irita de altfel. Îi dădusem răgaz două săptămâni. Așteptasem. Fusesem răbdător. Crezusem până în ultima clipă că avea să ia decizia corectă.

     Dar ea alesese calea cea grea.

     Calea care mă obliga să o implic și pe Emily, mai mult decât era deja.

     — Se pare că nu m-am făcut înțeles, am rostit pe o voce gravă, sătul de toată șarada femeii din fața mea. Cu sau fără semnătura ta, noi vom divorța. Ne vedem la tribunal, Vivian. Ai grijă să nu te lovească ușa când ieși!

     Odată ce am terminat de vorbit, i-am arătat cu mâna ușa, iar ea, exact ca un robot, s-a ridicat și mi-a aruncat o privire nervoasă. În scurt timp, prezența ei aparținea trecutului și mi-am dat voie să respir ușurat. M-am încruntat și m-am ridicat puțin mai calm de pe scaun, apoi am făcut ocolul biroului și mi-am trecut mâinile prin păr, neștiind ce aveam de gând să fac.

     Am ieșit din birou cinci minute mai târziu, căutând-o din priviri pe Alice. Odată ce i-am zărit claia de păr colorat într-un castaniu plăcut, am zâmbit ușurat.

     — Mergem să luăm prânzul sau vrei să comandăm?

     Am întrebat-o, aplecându-mă ușor peste biroul său. Mă privi confuză și când în sfârșit vru să-mi răspundă, telefonul fix îi sună. Îmi făcu semn din mână să aștept puțin, așa că m-am conformat și am așteptat să încheie apelul.

     — Este aici? întrebă ea surprinsă și se ridică, fapt ce mă făcu și pe mine la rândul meu să-mi îndrept spatele.

     M-am încruntat ușor, întrebând-o din priviri ce se întâmplă.

     — Carmella Tartz e aici, mi-a șoptit, îndepărtându-și telefonul de la ureche.

     Am oftat, știind că asta însemna un singur lucru: micul nostru dejun întârziat trebuia să aștepte. I-am făcut semn să o cheme în biroul meu și m-am retras înăuntru, închizând silențios ușa în spatele meu.

     Era ciudat. Nu aveam deloc dispoziție pentru a lucra. De obicei, iubeam să vin la firmă și să muncesc. Astăzi însă era diferit.

     Cinci minute mai târziu, ușa se deschise, iar prima care intră este Alice, care însă se oprește lângă ușă pentru a-i face semn persoanei din spatele ei să o urmeze. Am privit-o curios pe femeia ce păși cu încredere în încăpere, studiind-o din cap până-n picioare, de la mișcări și gesturi, până la stilul vestimentar. Tocurile ascuțite de culoarea neagră, picioarele kilometrice acoperite de dresul cenușiu, fusta neagră de piele bufantă, ușor trecută de jumătatea coapselor și topul simplu alb, acoperit de o jachetă scurtă neagră, din același material ca al fustei. Părul său brunet, lung și creț, lăsat pe spate, trecut cu mult de jumătatea spatelui. Mâinile îi sunt încărcate de brățări. Tatuaj cu un infinit pe degetul inelar al mâinii drepte. Inelul de pe același deget.

     — Dumneavoastră trebuie să fiți Carmella Tartz! am început eu, ridicându-mă și ocolind biroul. Sebah Hank, o plăcere să vă cunosc!

     Am continuat, întinzându-i mâna ce-mi fu prinsă aproape imediat.

     — De asemenea, a rostit la rândul său, privindu-mă cu o intensitate ciudată.

     Ochii verzi. Asta se explică.

     Mereu am avut senzația că persoanele cu ochii verzi au o intensitate aparte, ceva ciudat în privirea lor. Mama obișnuia să-mi spună adesea povești cu vrăjitoare când eram mic, iar de fiecare dată mi le imaginam având ochii verzi. Poate și de aceea aveam aceleași reacții de reținere când venea vorba de culoarea aceasta.

     — Luați un loc, i-am făcut semn să se așeze pe unul din fotoliile amplasate în fața biroului, iar aceasta se conformă. Alice, cheamă-i, te rog, pe Yassmin și Karina.

     Alice aprobă scurt din cap și se strecură în afara biroului, închizând ușa în urma ei. Mi-am reocupat la rândul meu locul, abținându-mi un oftat.

     — Am înțeles de la managerul tău că sunt câteva probleme cu locația aleasă pentru filmări.

     Am început eu și am văzut-o fâstâcindu-se.

     — Într-adevăr, a afirmat și m-a fixat serioasă. Dacă nu mă înșel, Yassmin a spus că filmările vor avea loc pe plajă.

     A făcut o pauză, iar eu am aprobat.

     — Am o alergie rară la nisip. De fiecare dată când ating nisipul, picioarele mele se umflă și își schimbă culoarea într-un roșu aprins. Alergia nu se manifestă imediat, ci în decursul a câteva minute, dar ceea se este înfricoșător este că poate dura până la trei zile.

     Îmi explică, iar eu mă încrunt.

     — Am înțeles. Nu e niciun fel de problemă, Karina și Yassmin vor veni imediat și vom stabili o locație favorabilă pentru dumneavoastră.

     Nu am apucat bine să termin propoziția, căci două bătăi îmi atraseră atenția. De data aceasta, Karina fu cea care intră prima, urmată îndeaproape de Yassmin, ce închise ușa în urma sa mult prea tare – obicei pe care-l avea mai mereu. Karina mă privi cu ochii mari, întrebându-mă din priviri care este problema, în timp ce Yassmin face primul pas pentru a porni conversația.

     — Carmella, ce surpriză frumoasă! exclamă acesta bucuros, repezindu-se să o îmbrățișeze pe bruneta pe jumătate ridicată din fotoliu.

     Karina îi privi șocată, cu ochii ieșiți din orbite, însă eu am ales să zâmbesc amuzat, privindu-l pe Yassmin cum distruge și ultima fărâmă de răbdare din ochii Carmellei, pe care o zguduie dintr-o parte și în alta într-o îmbrățișare incomodă.

     — Yassmin, cred că e suficient! îmi dreg eu glasul și-mi presez buzele unele peste celelalte, salvând-o pe femeie exact la timp.

     Yassmin s-a retras în final, continuând să zâmbească, iar Carmella a putut în final să se ridice în picioare. Deși roșie în obraji și cu respirația întretăiată, bruneta a ales să-i zâmbească, apoi și-a mutat atenția asupra Karinei.

     — Mă bucur să te revăd, Karina.

     Karina i-a zâmbit reținută și a dat din cap în semn de salut.

     — Bine ai venit! a răspuns în final blondina. Ei, Sebah, s-a întâmplat ceva? Este vreo problemă?

     Cei trei și-au întors privirile asupra mea, iar eu i-am invitat pe fiecare să ia loc. Carmella și-a reocupat locul, iar Karina s-a așezat pe celălalt fotoliu, urmată de Yassmin, care a ales să sprijine doar de marginea acestuia.

     — Da, prieteni! am afirmat eu în final. Sunt niște probleme cu locația. Doamna Carmella are o alergie la nisip, așa că plaja este scoasă din discuție.

     L-am văzut pe Yassmin încruntându-se nemulțumit. Știam deja câte pregătiri făcuse pentru ca filmările să aibe loc pe plajă, iar acum, aflând că sunt probleme cu locația, nu însemna decât că munca lui fusese în zadar și că, pe lângă, trebuia să pregătească o altă locație de la zero.

     — Am putea atunci să o facem la munte? a întrebat Karina. În pădure, mă refer. Liniște, pace, aer curat.

     — O idee bună, însă nu se potrivește cu conceptul reclamei pentru parfum.

     Am intervenit eu.

     O liniște apăsătoare s-a lăsat în birou.

     — S-o facem pe acoperiș!

     A exclamat dintr-o dată Yassmin, iar eu mi-am înălțat curios sprâncenele. Acesta a continuat, văzând că niciunul nu spunem nimic.

     — Sloganul campaniei este "Angelic", așa-i? a întrebat, ridicându-se pentru a se deplasa în centrul încăperii.

     — Așa e, continuă! l-am îndemnat eu, punându-mi mâna la bărbie, curios de ideea sa.

     Yassmin a zâmbit, parcă imaginându-și întregul scenariu pentru reclamă.

     — Gândiți-vă doar. Parfumul trebuie să te facă să plutești, are un miros angelic, face referire la cer, la îngeri, nori și așa mai departe. Avem nevoie de un loc înalt, undeva de unde putem vedea tot orașul. O putem face chiar pe acoperișul nostru. Ce părere aveți?

     — E o idee bună, aprobă Karina. Îmi place!

     — Și eu cred că e bună, răspunde și bruneta. Cum ți-ai imaginat că se va desfășura?

     Yassmin stă câteva secunde pe gânduri.

     — Costumația ta va fi albă. Mă gândeam la o rochie lungă, simplă, nici bufantă, dar nici strâmtă. Vom pune câteva scări pe care va trebui să le urci, nu va fi mare înălțime. Doar câteva, astfel încât să dea impresia aceea de angelic. Vom filma câteva cadre cu tine dându-te cu parfumul înainte de asta, apoi vom filma un cadru în care te întorci cu fața la cameră și te lași pe spate într-o căzătură. Vom pune o saltea, nu-ți face griji. Totul va fi editat astfel încât căzătura să pară de la mare înălțime și în final, vei prinde aripi și-ți vei lua zborul înspre nori.

     — Super, deci ne-am înțeles! am exclamat eu mulțumit și m-am ridicat, moment în care s-au ridicat și celelalte două femei. Yassmin, cât timp crezi că vor dura pregătirile?

     Yassmin s-a încruntat și și-a lins buzele, încrucișându-și brațele la piept.

     — Cum scenariul este deja gata, trebuie doar se ne mai ocupăm de recuzită. Camerele se amplasează în mai puțin de câteva ore, însă va dura ceva să lucrez cu echipa la acele scări. Aș spune că în trei zile totul este gata.

     — Perfect! exclamă Carmella zâmbind. Atunci voi vorbi cu managerul meu și vom aștepta mai multe detalii.

     Am dat din cap și am ocolit biroul, conducându-i pe cei trei la ușă. Karina și Yassmin mi-au făcut semn din cap și au salutat-o pe Carmella, apoi cea din urmă s-a întors către mine, moment în care m-am oprit în loc.

     — Aș aprecia dacă mi-ai spune doar Carmella, a rostit aceasta presându-și buzele într-un zâmbet reținut.

     — Atunci și tu îmi poți spune Sebah, Carmella! am continuat eu. Te țin la curent dacă apare ceva.

     Două minute mai târziu, eram iarăși în căutarea lui Alice, pe care nu am găsit-o însă în biroul său. Am continuat să o caut în camera în care echipa de creații își aveau birourile, însă nu am găsit-o.

     — Rachel, ai văzut-o cumva pe Alice?

     Aceasta negă.

     Mi-am mai învârtit de câteva ori privirea și în final am renunțat.

     M-am întors în biroul meu cu atitudinea pleoștită. Eram impacientat și nu mai aveam chef să lucrez până diseară. Știam că aveam mult de muncă, mai ales în această perioadă, deoarece campaniile răsăriseră peste noapte, iar clienții erau mult prea stricți în legătură cu datele, însă creierul meu părea rătăcit de-a binelea. Aveam nevoie de o vacanță. Aveam nevoie să stau câteva zile departe de firmă și departe de casă. Voiam să fiu doar eu pentru o vreme, căci nu o mai făcusem de ceva vreme.

     Am tresărit când ușa se deschise brusc, din spatele ei făcându-și apariția chiar persoana pe care o căutam. Alice se aplecă puțin în față, punându-și o mână în șold, cu cealaltă încă sprijinindu-se de mânerul ușii, pentru a-și calma respirația furtunoasă ca după un maraton bun de alergat. M-am ridicat și am ocolit biroul rapid, apucând-o de după talie pentru a o sprijini mai bine. Am condus-o până în dreptul fotoliului, pe care am așezat-o, apoi m-am repezit să-i dau un pahar cu apă de la dozator.

     — Ești în regulă? am întrebat-o eu, cât timp aceasta dădu peste cap paharul cu apă. S-a întâmplat ceva, Alice?

     M-am aplecat eu pe vine, punându-mi mâinile de-o parte și de alta a marginilor fotoliului. Aceasta reuși în final să-și calmeze respirația și mă privi agitată.

     — V-am căutat peste tot! a exclamat și și-a scos telefonul din geantă, butonându-l mult prea rapid. S-a întâmplat ceva. S-a întâmplat ceva catastrofal. Aici!

     Își întoarse telefonul doar pentru a-mi arăta un videoclip. Jurnaliști alergând după o femeie, grăbiți și înverșunați să primească o declarație. Sunt pregătit să o întreb ce Dumnezeul meu se întâmplă, când femeia cu păr de foc se întoarce spre cameră. Apoi aud vocea unuia dintre jurnaliști.

     — Este adevărat că Sebah Hank vrea să divorțeze de dumneavoastră? Ce se va întâmpla cu copilul? Ne puteți răspunde?

     — Zvonurile sunt adevărate, din păcate! Relația dintre mine și Sebah nu mai este la fel, așa că am hotărât să divorțăm. Inițial, am încercat să vorbesc cu el despre fetița noastră, pentru a împărți custodia în urma divorțului. Aveam în plan ca fetița să stea o lună la mine, o lună la el, însă Sebah nu a vrut să audă de așa ceva. Își dorește copilul doar pentru el...

     — Să ne așteptăm la un război între dumneavoastră și Sebah Hank?

     Război? Cine mai folosește acest termen?

     — Nu renunț la copilul meu așa ușor! La urma urmei, cum îi poate interzice unei mame să nu-și mai vadă propriul copil? Ar fi de-a dreptul crud.

     Restul înregistrării video este precedată de plecarea roșcatei în mijlocul interviului.

     Îmi simt corpul fierbând de nervi. Nu-mi imaginam această mutare din partea lui Vivian. Să apeleze la un public neștiutor, care cunoaște doar o parte din poveste acum, nu m-a pus numai pe mine într-o lumină proastă, ci a târât în jos și numele companiei.

     — Domnul Parker a sunat de câteva ori, însă i-am spus că nu sunteți la birou. Vor urma alte telefoane. Majoritatea angajaților deja au văzut videoclipul. Clienții cel mai probabil vor suna și ei. Ce facem acum?

     Mă întreabă agitată Alice, însă sunt prea nervos în acest moment pentru a-i da un răspuns. Mă ridic în picioare și îmi pun mâinile în șold, fâțâindu-mă dintr-o parte în alta pentru a mă liniști. Publicul cel mai probabil mă consideră deja un bărbat fără scrupule, nemilos, care nu-și lasă soția să-și vadă copilul sau alte lucruri care mai de care mai false. Clienții companiei vor crede presa și, fără o declarație din partea mea, nu-și vor schimba părerea prea ușor. Astfel, compania este posibil să piardă enorm dacă aceștia vor renunța la parteneriat. În fond, de ce și-ar dori să continue un parteneriat cu cineva care este văzut drept țap ispășitor de tot orașul?

     — Îl mai ții minte pe Knox? o întreb brusc pe Alice, iar ea rămâne încremenită.

     — Hackerul? Da, de ce?

     Mă întreabă confuză.

     — Sună-l și spune-i că acest videoclip trebuie să dispară în totalitate. Între timp, voi vorbi cu o prietenă care se ocupă cu știrile de scandal.

     Alice aprobă și dispare din biroul meu în mai puțin de câteva secunde. Apuc la rândul meu telefonul și formez numărul Taliei din agendă, sperând ca măcar ea să mă ajute în această situație.

     — Sebah?

     — Slavă Domnului că te-am putut prinde! Ai văzut ultima știre?

     — Am văzut-o. Și nu numai eu, cred că jumătate din oraș a văzut-o!

     — Am nevoie să-mi iei un interviu chiar acum! am rostit eu repede, trecându-mi o mână prin păr. Unde ești?

     — Mai am puțin și ajung la muncă. Pot lua un cameraman cu mine și să vin la companie. Așa nu va trebui să fi bombardat de ceilalți jurnaliști din oraș.

     — Bine, grăbește-te, te rog! Apreciez mult, Talia!

     — Nicio problemă, Seb! Ajung în douăzeci de minute!

༄

     — Cum a fost?

     Am întrebat-o pe Talia când interviul se termină.

     — A fost perfect! Voi duce asta chiar acum la sediu și o vom publica în decursul următoarei ore.

     Spunând acestea, Talia se ridică împreună cu cameramanul și făcură câțiva pași înspre ușă. I-am urmat îndeaproape și când bărbatul ieși, am oprit-o pentru câteva secunde pe blondină.

     — Mulțumesc, Talia!

     Am rostit și am luat-o în brațe, iar aceasta îmi răspunse și mă bătu pe spate de câteva ori, ca mai apoi să se desprindă și să-mi zâmbească larg.

     — E în regulă, Hank! Mă bucur că te-am putut ajuta. Și nu-ți face griji, totul va fi bine. Mâine vor uita de tine și se vor concentra pe despărțirea dintre Brooke Lopez și Jackson Reed.

     — N-am idee cine sunt acei oameni, însă am încredere în tine!

     I-am zâmbit și i-am făcut cu ochiul, apoi am condus-o până la lift și când am rămas în sfârșit singur, am putut răsufla ușurat.

     O idee mi-a străfulgerat mintea pentru o fracțiune de secundă, apoi pașii m-au purtat înspre biroul lui Alice, pe care am avut norocul să o găsesc de această dată acolo.

     — Plec pentru două zile la cabană, am nevoie să mă detașez puțin de companie. Dacă se întâmplă ceva ce nu necesită amânare, știi unde mă găsești. Nu spune nimănui unde merg!

     — Dar campania...

     Începu aceasta agitată și se ridică în picioare, însă am întrerupt-o imediat.

     — Karina și Yassmin se descurcă, am încredere și în echipa de creație, iar de tine știu sigur că faci totul la perfecție.

     Alice stătu o clipă pe gânduri, apoi aprobă ușor reținută.

     — Ne vedem în două zile, am spus și i-am făcut cu ochiul, apoi m-am strecurat în spatele ușii.

     Am părăsit compania cu ușurință, având noroc să nu dau de niciun jurnalist, și i-am tastat un mesaj rapid și fără prea multe detalii lui Hazel, spunându-i că plec pentru două zile și că nu voi putea fi contactat. M-am urcat în mașină și am închis telefonul, aruncându-l pe scaunul de lângă, apoi am pornit motorul și am scos mașina din parcare, alegând să merg pe câteva străzi secundare pentru a nu sări în ochii presei.

     Am nevoie să fiu doar eu cu mine.