Capitolul 3

POVEȘTI DE VIAȚĂ
ȘI SFATURI PRIETENEȘTI

      M-am așezat undeva aproape de mijlocul canapelei imense din salon, privind cu confuzie bunătățurile pregătite de Joanna ca aperitive pentru masa de seară. Emily era undeva în spatele canapelei, pe covoraș, strâduindu-se să termine un puzzle început – din câte am înțeles de la Joanna – acum două zile.

     — Nu înțeleg, de ce trebuie să gust din ele?

     Joanna își ridică privirea preț de câteva secunde, zâmbindu-mi cald. Blândețea din ochii săi mă făcură să mă simt, pentru câteva minute, ca un copil mic. Adevărul era că, pe lângă Joanna, chiar mă simțeam ca unul. Era trecut de ora șapte seara, iar faptul că stătusem cu ea o zi întreagă, mă făcu să realizez că era o persoană calmă, răbdătoare și foarte harnică. Înțelesesem că ea era bucătar în casa lui Sebah de mai bine de douăzeci de ani. Fusese angajată de însăși mama lui Sebah, însă nu am îndrăznit să întreb unde erau părinții lui. Nu pentru că nu aș fi fost curioasă, ci pentru că aș fi părut mult prea băgăcioasă, mai ales pentru prima mea zi.

     — Vreau să știu dacă au ieșit bune, îmi răspunse aceasta într-un final, întinzându-mi o farfurie mare, cu fel și fel de aperitive.

     Le-am privit perplexă, însă, îndemnată de privirea Joannei și de sunetele ciudate ale stomacului meu, i-am făcut pe plac și mi-am dat cu părerea la fiecare aperitiv. Nu că ar fi fost ceva negativ de spus, căci aperitivele fură delicioase și m-am trezit zâmbindu-i recunoscător Joannei după ce am înghițit și ultimul aperitiv.

     — Cred că mi-a trecut foamea, i-am spus zâmbindu-i strâmb, iar aceasta se încruntă ușor, privindu-mă mustrător.

     — Nu mă supăra, nu am mai gătit atât de câteva luni bune. În plus, e prima ta zi, am vrut să fie ceva special.

     Mi-a arătat din priviri toate aperitivele, apoi mi-a indicat ușa de la bucătărie, în spatele căreia știam că se aflau alte bunătățuri.

     — Așa că fă-ți loc în stomăcel și pregătește-te, căci astăzi am să te îngraș.

     Făcându-mi cu ochiul ștrengărește, Joanna a dispărut în bucătărie, nedându-mi șansa de a protesta sub nicio formă.

     Am zâmbit involuntar, amintindu-mi vag de bunica, ce murise acum câțiva ani. Joanna îmi amintea, într-un fel plăcut, de ea.

     M-am ridicat pentru a-mi dezmorți oasele, apoi i-am aruncat o privire fetiței, ce nu păru a mă observa, fiind mult prea captivată de puzzle. Am căscat și mi-am aruncat privirea asupra ceasului de pe perete. În patruzeci de minute aveam să o pun la somn pe Emily, apoi trebuia să-l mai aștept pe Sebah pentru o altă jumătate de oră.

     Gândindu-mă că voi ajunge acasă mai târziu decât am plănuit, i-am trimis un mesaj Jasminei spunându-i că voi întârzia. Am avut grijă să-i reamintesc să mănânce și să îi dea tatei pastilele de seară, căci avea obiceiul de a uita la ce oră trebuie să le ia. De mama nu-mi făceam griji, căci ea era foarte atentă cu privire la medicație.

     Am profitat de neatenția micuței și de faptul că Joanna dispăruse din peisaj, și am ieșit pe ușa din spate, unde am dat peste o grădină mai mică, amenajată cu un balansoar de lemn, câțiva pitici de grădină și mai multe flori multicolore. Câțiva metri mai încolo zărisem un foișor, însă m-am resemnat la a-mi îndrepta pașii spre balansoar, pe care m-am așezat alte câteva secunde mai târziu. Am oftat prelung, strângându-mi brațele la piep în încercarea de a mă autoîmbrățișa. Cu vârfurile picioarelor m-am împins in pamant de mai multe ori pentru a-mi lua putin avant. Mi-am lăsat capul pe spate, simțindu-mă de parcă cea mai mare piatră de pe inimă tocmai îmi fusese luată. Eram angajată. Fetița nu-mi facuse nicio problema până acum și, deși știam că era prea devreme pentru a mă putea pronunța, simțeam că nu avea să-mi facă nici pe viitor. Compania Joannei nu era deloc rea, chiar mi-aș fi dorit să stau mai mult cu ea de vorba. În schimb, singurul lucru care mă îngrijora pe moment era discuția cu Sebah, care urma să aibă loc în mai puțin de o oră. Știam că nu aveam de ce să îmi fac griji, însă o parte din mine se încăpățâna să creadă că aveam să dau greș. Așa cum obișnuiam să o fac câteodată.

     Mi-am închis ochii, lăsându-mă pradă senzației de bine pe care mi-o oferea acel moment.

     Liniște.

     Aveam nevoie de liniște.

     Într-un final, când am simțit că a trecut prea mult timp, m-am ridicat cu părere de rău și am reintrat în casă, tocmai în momentul în care Joanna ieși din bucătărie cu două platouri mari cu mâncare. M-am repezit să o ajut, prinzând unul în mâini, primind de la aceasta o privire recunoscatoare.

     După cină, mi-a luat ceva să o conving pe micuță să mergem în cameră, dar în final am reușit și imediat ce a adormit, am coborât pentru a o ajuta pe Joanna să strângă resturile de mâncare rămase afară. M-am aplecat peste masă pentru a lua farfuriile și tacâmurile, însă m-am oprit la scurt timp când am auzit-o pe Joanna căscând. M-am întors spre ea, însă continuă să-și vadă de treabă, ridicând pe o tavă felurile de mâncare care rămăseseră. Am zâmbit și i-am atins umărul, reușind să-i atrag atenția.

     — Sunteți obosită, mergeți acasă. Rămân eu și strâng, nu vă faceți griji.

     Joanna mă privi cu ezitare, însă i-am zâmbit sincer, iar asta păru să miște ceva din interiorul său. Lăsă pe masă tava și își scutură mâinile câteva clipe, ștergându-le mai apoi de șorțul cu care rămăsese îmbrăcată, apoi mă fixă blând.

     — Ești așa respectuoasă, copilă! spunându-mi astea, îmi zâmbi și-mi atinse cu mâna dreaptă obrazul. Ești sigură?

     Am afirmat imediat, vâzându-i oboseala de pe chip. Părea frântă de-a dreptul. Mi-am dat seama rapid că această oboseală nu se acumulase doar în contextul zilei de astăzi, ci de-a lungul timpului. Faptul acesta îmi făcu inima să-mi tresalte în mod ciudat. Știam ce însemna această oboseală acumulată pe parcurs, se simțea diferit de oboseala obișnuită. Nu era numai fizică, avea un nivel ridicat pe plan psihic.

     Joanna și-a dat jos șorțul și m-a îmbrățișat strâns, călduros, apoi mi-a zâmbit recunoscător și s-a întors pe călcâie.

     — Și data viitoare lasă formulele de politețe, strigă aceasta mergând cu spatele. Sunt Jo!

     Apoi dispăru înăuntru.

     Am zâmbit.

     Rămasă în grădină, am stat puțin și am privit în gol înainte de a continua să strâng și restul vaselor. Am făcut câteva drumuri dus-întors din casă în grădină și invers, apoi am rămas în casă și am spălat farfuriile și tacâmurile, punându-le mai apoi la locul lor.

     Gândindu-mă că Sebah e pe drum, i-am pus și lui o porție de mâncare afară, neștiind dacă ar fi trebuit să-i aduc și ceva de băut. Nu aveam idee dacă îi plăcea vinul sau dacă avea nevoie de un ceai sau o cafea la acea oră, așa că m-am rezumat la a-i aduce un pahar cu apă rece. Am așezat totul pe masă, apoi m-am trântit pe scaunul de lângă și m-am jucat cu brățările de la mână.

     Am căscat privind ceasul de la telefon. Trebuia să ajungă.

     Mi-am lăsat capul pe spate, privind cerul înstelat al nopții. Am zâmbit, închizându-mi de câteva ori ochii din cauza oboselii. Când eram mică obișnuiam să număr alături de tata toate stelele. De fiecare dată îl întrebam care i se părea că era cea mai frumoasă stea și de fiecare dată el dădea același răspuns.

     Tu ești cea mai frumoasă dintre ele.

     Amintirea îmi lăsă un gol imens în inimă. Nu realizăm când suntem mici valoarea unui moment, iar odată ce creștem devenim tot mai conștienți de asta. E așa o încurcătură viața asta. Mi-aș fi dorit să fi rămas așa mică, naivă și visătoare precum eram atunci, să mai petrec câteva clipe alături de părinții mei fără să mă îngrijorez că în orice moment i-aș putea pierde. Fără să cunosc toate greutățile de acum, toate problemele. Fără să duc o luptă continuă pentru a putea oferi familiei mele un viitor mai bun. Fără să alerg de una singură pe un drum necunoscut.

     — În seara asta se văd mai bine.

     Am tresărit și mi-am ridicat capul, dând de silueta lui Sebah, undeva în partea cealaltă a mesei. Nu se uită la mine, ci privi cu un aer melancolic cerul. Mi-am dres glasul și mi-am înfășurat brațele în jurul corpului, abia acum fiind conștientă de temperatura de afară.

     — Hm?

     Am întrebat neștiutoare, continuând să-l privesc ciudat.

     — Stelele. Se văd mai bine în seara asta, nu sunt nori.

     Mi-am mărit ochii și am aprobat repede, iar el a chicotit, părând că-și amintește de ceva, apoi privirea lui s-a intersectat cu a mea. Am înghițit în sec și l-am urmărit până s-a așezat pe locul din dreapta mea, neîntrerupând contactul vizual.

     — Emily ți-a făcut probleme?

     Mi-a luat câteva secunde înainte de aprocesa complet întrebarea.

     — Doar înainte de ora de culcare. Am adormit-o cu greu.

     Am recunoscut și mi-am lăsat ochii să-mi coboare de-a lungul degetelor sale lungi, ce apucară cu o dexteritate impresionantă furculița și cuțitul. Se aplecă puțin mai în față și, cu lejeritate, tăie o bucată mică de carne și o azvârli în gură, gest ce mă făcu să mă încrunt.

     Nu te mai holba la el ca ultima nebună, Hazel.

     — Ce-ți place să faci, Hazel?

     Am clipit buimacă, neînțelegându-i întrebarea. Mai exact rostul ei.

     Totuși, am inspirat adânc și m-am concentrat pe formularea unui răspuns. Ce-mi plăcea să fac? Îmi plăcea să citesc, acesta a fost primul gând care mi-a străbătut mintea. Aș fi putut sta ore întregi cufundată prin cele mai îndepărtate rafturi ale unei biblioteci. Iubeam așa mult cărțile, încât am încercat de mai multe ori să scriu chiar eu una, însă niciodată nu am reușit. Mă uram în gând din cauza incapacității mele de a așterne pe hârtie ceea ce simțeam.

     Îmi plăcea noaptea. Cerul înstelat. Luna. Cometele. Tot ceea ce ținea de Univers. Plimbările nocturne erau punctul meu slab.

     Nu puteam spune că îmi plăcea să călătoresc, pentru că nu o făcusem niciodată, dar eram sigură că dacă aș fi ajuns să o fac, mi-ar fi plăcut la nebunie.

     — Nu înțeleg la ce vă referiți.

     Am așteptat câteva secunde, până ce Sebah înghiți ce avea în gură, apoi l-am auzit vorbind.

     — Încerc să te cunosc, îmi răspunse el simplu. Să știu ce fel de persoană ești, ce îți place sa faci, să-ți știu originile, să-ți cunosc povestea.

     L-am privit drept, însă știam că această urmă de îndrăzneală a mea nu avea să țină mult. Sebah s-a aplecat puțin spre mine, continuând să mă privească atent, apoi a șuierat printre buze.

     — Care e povestea ta, Hazel?

     Am expirat aerul pe care-l țineam cu atâta ardoare în plămâni, apoi am luat o altă gură de aer pentru a-mi putea calma bătăile haotice ale inimii.

     — Nu-mi place să vorbesc despre mine, de obicei! am început eu și mi-am lins buzele, evitându-i privirea pentru a-mi pune cap la cap ideile. Nu pentru că nu aș vrea, pentru că fiecare om are câte ceva de spus despre el, ci pentru că în cazul meu nu sunt prea multe lucruri importante de menționat. Nu voi sta să vă turui aici o mulțime de detalii inutile, întrucât vă voi spune strict esențialul. Provin dintr-o familie mică, originară din New York. Părinții mei nu mai lucrează, ambii sunt bolnavi. Mai am o soră mai mică, Jasmine. Situația noastră financiară este destul de precară, dar în ciuda problemelor pe care le avem, suntem o familie fericită, probabil contrar așteptărilor dumneavoastră.

Am făcut o pauză pentru a-mi umezi buzele, apoi am continuat.

— Trăim din puținul pe care-l avem, însă este mai mult decât suficient. Totuși, de-a lungul timpului am schimbat mai multe locuri de muncă din diferite cauze. Cu toate că știu că familiei mele îi este bine acum, lăsând la o parte problemele pe care oricine le are, mă lupt să le ofer un viitor mai bun, pentru că știu că ei merită asta.

Sebah mă privește atent, atât de atent încât ceva în interiorul meu se cutremură.

— Și cam cât de departe ești dispusă să mergi pentru ei?

Întrebarea lui mă luă pe nepregătite, însă răspunsul îmi veni natural.

— Aș face orice pentru ei. Familia va fi pe primul loc pentru mine întotdeauna. Am o sensibilitate aparte pentru familia mea. Pentru oamenii pe care-i iubesc, în general.

Și nu știu dacă asta mă va salva pe viitor sau dacă mă va distruge.

     Am expirat odată ce am terminat discursul, ce nu păru așa de lung în mintea mea. Aproape că am bufnit în râs la vederea expresiei încremenite, îngândurate pe care o afișă bărbatul din fața mea. M-am foit în scaun câteva clipe, incomodă, timp în care un zâmbet larg înflori pe chipul lui Sebah.

     — Ai mâncat?

     — Hm?

     Am întrebat, încruntându-mă.

     Așteptam o reacție în urma discursului meu uriaș, dar asta nu era cea pe care o voiam.

     — Ai mâncat de seară?

     A mai întrebat o dată, lăsându-și cuțitul pe marginea farfuriei.

     — Puțin, am recunoscut.

     Acesta dădu din cap în semn înțelegător, apoi se aplecă pentru a lua ceva de jos. Mi-am lungit gâtul serioasă, dar apoi m-am strâmbat la vederea pungii de carton pe care o ridică. O așeză pe masă, apoi o roti pe orizontală pentru a putea scoate o tavă cu mâncare pe masă. Sebah azvârli punga pe jos apoi mută tava acoperită de o folie transparentă în dreptul meu, moment în care l-am privit nedumerită. Îmi zâmbi amuzat, timp în care ridică folia transparentă, descoperind niște mini prăjituri, de forme diferite, dar cu textură ciudată.

     — Am trecut în drum pe la magazin și mi-au făcut cu ochiul. Gustă!

     Mă îndemnă, însă nu am apucat să reacționez, căci se repezi să ia o bucată pătrățoasă din laterala tăvii, pe care mi-o vârî sub nas. Am deschis gura din instinct, iar în momentul în care papilele mele gustative au simțit aroma dulceagă a prăjiturii, am scos un geamăt surprins și am prins restul prăjiturii cu mâna, atingându-i în treacăt degetele lui Sebah.

     Luă și el o bucată și pentru câteva minute, am stat într-o liniște plăcută, mâncând din bunătățurile de care nu avusesem habar până atunci. Auzisem de astfel de mâncăruri din serialele turcești la care mama mea se uita, însă niciodată nu ajunsesem să gust din ele.

     — Ar trebui să plec, am spart tăcerea la un moment dat, conștientizând că se făcuse târziu.

     M-am șters cu ajutorul unui șervețel, apoi m-am ridicat și mi-am aranjat hainele din doar câteva mișcări mai mult de formă. Sebah se ridică la rândul său și mă privi preț de câteva secunde din cap până în picioare.

     — Pune asta pe tine.

     Spunând acestea, își înlătură cu o mișcare fluidă sacoul de pe umeri și nici nu am apucat să protestez înainte ca acesta să-mi fie pasat. L-am apucat totuși și l-am înfășurat în jurul corpului, strângându-l cu ambele mâini. Un iz de parfum ascuțit, bărbătesc, îmi inundă nările, făcându-mă să înghit în sec. Ultimul lucru de care aveam nevoie era să miros a bărbat când ajungeam acasă.

     — Mulțumesc, am șoptit și mi-am presat buzele una peste cealaltă.

     Sebah îmi zâmbi.

     — Programul rămâne același, în principiu. În cazul în care se schimbă ceva, îți trimit mesaj.

     Am dat din cap și mi-am luat rămas bun în mai puțin de un minut. Am ocolit casa până am dat de aleea principală, apoi nu a fost greu să recunosc drumul spre poartă. Mi-am strâns brațele mai bine în jurul corpului și am mărit pasul, dorindu-mi să ajung cât mai repede acasă. Temperatura era scăzută, iar întunericul de afară părea că avea să mă înghită cu totul. Totuși, mi-am ghidat pașii cu grijă pe aleea pietruită și am putut zări în final lumina felinarului din stradă. Am sesizat mișcare în fața porții, însă nu m-am panicat, căci mi-am amintit de cei doi paznici care mă întâmpinaseră la intrare nu cu prea mult entuziasm.

     Agitația a început să-și facă simțită prezența când i-am putut distinge silueta numai unuia dintre ei: Mason.

     Am înghițit în sec și am rărit pasul când l-am văzut cu privirea ațintită spre mine, rezemat de poartă, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Nu am vrut să-i dau satisfacția faptului că-mi trezea senzația ciudată de frică, așa că nu a durat mult până când mi-am simțit pașii purtându-mă cu o viteză pe care nu știam că o posed spre acea direcție. Când în sfârșit am ajuns lângă el, am dat să prind mânerul porții pentru a putea pleca mai repede de acolo, însă Mason se propti în fața mea, moment în care am știut că nu aveam să plec de acolo până nu aveam să interacționez cu el.

     — Să înțeleg că rămâi.

     Nu am înțeles prima dată la ce se referi, apoi mi-am dat seama că se uită insistent la sacoul pe care mi-l împrumutase Sebah. M-am încruntat, fiind iritată de atitudinea lui.

     — Da. Acum îmi dai voie să trec?

     L-am întrebat impacientată, gândindu-mă că dacă aveam să mai stau mult, aveam să-mi fac primul dușman. Iar eu nu voiam asta. Nu acum, ce-i drept.

     — Nu e de tine mediul ăsta.

     Am rămas încremenită. L-am privit lung, nevenindu-mi să cred lipsa de respect de care dădea dovadă. Cine era el să decidă asta? Și cum putea să-mi vorbească așa fără niciun pic de reținere?

     Mi-am simțit pumnii strângându-mi-se pe lângă corp.

     — Păcat că nu e treaba ta.

     Am rostit pe un ton calm, senin, încercând să-i arăt că remarca lui nu mă afectase.

     De fapt, eram afectată. Eram conștientă de faptul că eu nu aveam ce căuta acolo, că eu nu proveneam din acea lume, că făceam parte dintr-un cu totul și cu totul alt univers. Știam asta. Însă asta nu mă făcea mai puțin furioasă când cineva mi-o spunea verde în față.

     — Nu o lua în nume de rău, însă lumea asta chiar nu e de tine! își continuă ideea brunetul, făcându-mă să pufăi și să-mi încrucișez brațele la piept, ironizându-l. Tu ai o inimă, ai grijă să nu o pierzi pe un drum necunoscut.