tre să scriu o poezie mâine.
îmi spun schizofrenic
de parcă mi-ar fi teamă
că-mi voi pierde promisiunea
și nu-mi voi scrie mie
cincizeci de poeme,
nu e ca și cum aș merita,
dar aș vrea să traiesc
până la adânci bătrâneți
cu o carte fără nume.

sună clișeic
pentru un tânăr de douăzeci de ani
care crede
că moartea îi va mânca timpanele
și picioarele
și mâinile
și se va trezi
a doua zi gândindu-se ce să folosească pe post de membre
ca să se spele pe dinți
însă, ca un tetraplegic,
speră să moară
chiar și atunci când va afla
că degeaba dai
apă stricată la câini
când moara tot macină grâul
și așa am uitat să zic sfârșit
și ploaia mult n-aduce.