Axel

Deschid ușa de la dormitor și pătrund tăcut înăuntru. Pereții în culoarea piersicii și mobila albicioasă îți oferă o liniște sufletească. În mijlocul încăperii tronează patul matrimonial rotund, unde se află o zeiță încurcată între așternuturi. Parul castaniu și lung este răsfirat pe pernă, iar pieptul i se ridică ușor, atrăgându-mi atenția sânii plini.

- Frumoaso, uite ce ți-am adus!

Așez pe noptieră paharul cu limonadă proaspăt făcută. Mă privește printre genele lungi și îmi zâmbește. Ochii căprui fixează cana, în timp ce adulmecă încet mirosul de lămâie și mentă.

- Ce frumos din partea ta!

Se ridică în șezut, atentă să nu îi cadă cearceaful de pe ea. Întinde brațul plinuț și ia paharul, apoi soarbe cu poftă. Mă așez pe marginea patului, lângă ea și îi sărut umărul gol.

- Când trebuie să pleci? sparge liniștea.

- În seara aceasta.

Urc cu săruturile spre ureche, iar cu palma cuprind șoldul. Mângâi ușor, urcând spre burtă. O simt cum tremură și se înfioară. Nu am acces așa bun la zona ei intimă în timp ce stă în șezut din cauza excesului de piele de pe burtă, dar aceea va fi ultima oprire.

- Mmm, Axe. Nu poți să pleci mai târziu? Măcar câteva zile, șoptește cu vocea răgușită.

Îi mușc ușor pielea gâtului și îmi încântă auzul geamătul ei de plăcerii. Cearceaful a căzut de pe ea și acum am acces total la sânii de mărime mare. O întind pe spate, făcându-mi loc cu bazinul între picioarele ei. Iubesc să îi simt carnea fragedă și moale cum se aprinde sub atingerile mele.

Mă opresc cu gura deasupra sânilor și îi privesc pupilele dilatate. Și-a găsit acum să stăm la discuții, fix în toiul preludiului. Mă strâng boxerii și ard de nerăbdare să îi simt moliciunea.

- Am vorbit deja la muncă, Vivi. Am vorbit și cu mama, nu pot să o las singură după ce i-am promis. Dacă amân, nu știu nici când mai pot lua bilet.

- Of, iarăși mama! Are familia ei. Poate foarte bine să o ajute ăla. Tu nu înțeleg la ce trebuie să pleci! pufăie pe nas și îmi aruncă o cutătură urâtă.

O mușc de sfârc mai tare, intenționat și geme de durere, dar o alin cu limba și buzele. Mă ridic de pe ea și îmi dau mai jos boxerii, pregătindu-mă.

- Termină și las-o pe mama! Eu ți-am zis să vii cu mine.

Se întinde și îmi masează cu mâna mădularul. Închid ochii de plăcere. Știe ce să îmi facă ca să mă pierd imediat cu firea. În câteva minute m-ar putea termina fără probleme.

- Axel, nu am cum merge la ea. Ți-am zis că nu mă suferă și e mai rea decât o scorpie! șoptește moale, intenționat ca să pară ea nevinovată.

Deschid ochii și îi rotesc, enervat. Îi iau mâna, ducându-i-o deasupra creștetului, unde le cuprind pe ambele încheieturi. E prea vorbăreață și o să mă asigur că s-a încheiat subiectul pe ziua de astăzi. Cu cealaltă mână îmi potrivesc scula la intrare și o pătrund brusc, acoperindu-i gura cu a mea. Gemem amândoi în timp ce mă mișc repede și adânc, făcându-i corpul să tremure. Îmi place această dulce pedeapsă, pentru că a comentat prea mult la momentul nepotrivit.

****

Îmi car geamantanul la taxi și îl așez în portbagaj. Mă întorc spre intrarea în bloc, unde privirea lui Vivi poposește pe stradă. Părul îi cade în valuri peste sânii mari, iar halatul de culoarea portocalei este strâns în jurul ei. Deși este mică de înălțime, având kilograme în plus ce se observă cu ochiul liber, o prinde foarte bine. O face drăgălașă, cu carnea moale oriunde pui mâna și reprezintă o adevărată zeiță pentru mine.

Își întoarce privirea către mine și se poate citi supărarea din lacurile de ciocolată. Buza de jos este mai groasă în comparație cu cea de sus și o ronțăie pe interior mereu când se abține să nu spună ceva.

- Haide, iubito, nu fii supărată! Sunt la o oră distanță, încerc să o îmbunez.

O trag la pieptul meu într-o îmbrățișare călduroasă. Fiind mai mică decât mine, îmi bag nasul în parul ei, inspirând aromele. Miroase a trandafiri, a primăvară și dulciuri. Ea însăși este o dulceață și cea mai frumoasă floare dintr-o grădină.

- Știu, dar oricum maică-ta nu te lasă să vii pur și simplu când ai tu chef.

Îmi dau ochii peste cap și o sărut pe frunte. Își ridică privirea spre mine și mă sărută scurt.

- Fac ce vreau eu, iubito. Nu o mai băga pe mama la mijloc, bine? Oricum poți să vii și tu la mine sau mă chemi la un hotel, îi zâmbesc jucăuș.

Chicotește și mă strânge în brațe pentru câteva secunde. Ne luăm rămas bun, apoi urc în taxi. Privesc cum Vivi urcă în bloc rapid după ce privește la telefon. Nu am discutat ce va face, dar o voi suna, oricum, mai târziu.

Drumul a durat doar câteva minute, acum aflându-mă pe peronul Gării Centrale din Bremen, cu biletul spre HafenCity. Ninge încet, cu fulgi mari. Clădirea uriașă, din cărămidă roșiatică și cu ferestre mari, este luminată de multitudinea de ghirlande luminoase. Pe fundal se aud slab colindele, iar în mijlocul gării este un brad mare, împodobit din plin. Deja se simte venirea Crăciunului.

Mă așez pe o bancă, cu geamantanul între picioare. Îmi frec mâinile, suflând aer cald pentru a mă dezmorți. Este un aer rece, care îți taie respirația. Din buzunarul gecii scot pachetul cu țigări, simțind nevoia de nicotină. Îmi aprind una și privesc spre tavan, în timp ce fumul se strecoară printre buze.

Nu îmi iese din minte modul de purtare al Viviannei. O știe pe mama de doi ani. S-au cunoscut accidental. Mama venea către apartamentul meu pentru a-mi da vestea că Delmira a intrat la liceul dorit printre cei mai buni, în timp ce eu veneam cu Vivi și Eno. În acea zi a trebuit să-l ia pe pitic de la școală și mergeam împreună, la mine pentru a lua micul dejun.

Ciocnirea accidentală s-a lăsat cu scântei. Mama aproape a făcut stop cardiac când m-a văzut de mână cu Eno, crezând că am un copil. Vivi a fost extrem de acidă doar pentru că mama a spus că nu e de acord ca eu să cresc copilul altuia.

Cu toate acestea, am și eu aceeași părere. Chiar dacă este copilul iubitei mele, nu accept să îl cresc și nu îl voi întreține. Ea știe foarte bine situația și nu a strâmbat din nas. Poartă pică doar mamei din motive știute de ea.

Termin țigara și arunc restul la coș. Ninsoarea s-a oprit deocamdată, iar un tren pornește de pe loc. Mă uit la ceasul de pe telefon și oftez. Mai am de așteptat încă un sfert de ceas în afurisitul de frig. Mă mir că Delmira nu a cerut voie să fugă în Malibu, unde e soare și apă caldă.

Zâmbesc, privind oamenii ce urcă grăbiți în trenul din fața mea. Îmi e dor de Delmira, de șoricelul mic, care se agăța de gâtul meu când veneam acasă de la școală. Îi plăcea să o ridic în brațe și să ne rotim prin sufragerie, până amețeam și mă prăbușeam cu ea pe covorul pufos. Am crescut împreună doar câțiva ani, dar a însemnat foarte mult pentru mine. Rămâne șoricelul meu, chiar dacă fiecare e pe drumul lui.

- Hei!

Vocea subțire și delicată mă scoate din gânduri. Îmi întorc privirea în dreapta și întâlnesc o pereche de ochi azurii. Cu omăt pe căciula împletită, un chip palid, cu sprâncene subțiri și buze rozalii, îmi zâmbea. Câțiva pistrui erau împrăștiați pe fața micuță, cu maxilarul ușor pătrat și bărbie scurtă.

- Îmi cer scuze, dar zâmbeai spre șinele goale și voiam să mă asigur dacă ești bine.

Își scarpină nasul ascuțit și drept, chicotind. Părul șaten, cu nuanțe de castaniu, îi cade în valuri pe lângă chip, făcând-o să pară drăguță.

- Ah. Mulțumesc pentru grijă, dar sunt bine, îi zâmbesc.

Pot jura că am văzut câteva scântei în privirea ei atunci când mi-a observat zâmbetul.

- Ia un loc lângă mine dacă dorești. Este liber, o îndemn, făcând semn cu bărbia și privirea spre dreapta.

Deschide buzele, lăsând la vedere dantura perfectă și albă. Vrea să spună ceva, dar se oprește. Privește în stânga ei, parcă așteptând ceva. Profit de moment pentru a-mi lăsa privirea să coboare pe corpul subțire, cu picioare înalte și șolduri late. Are o geacă din fâș argintiu, ce îi ajunge până în talie, iar la gât un fular croșetat, bej.

- Umm, cred că pot. Sunt singură și nu am ce face.

Ridic privirea și o văd cum se îmbujorează. Se așează repede lângă mine, punând în poală micul ghiozdan rotofei de la câte lucruri a putut să bage în el. Iau o poziție relaxată, întorcându-mă puțin cu corpul spre ea.

- Tu unde mergi?

- Trebuie să ajung în HafenCity, tu?

Nu mă privește, doar se joacă cu un fermoar ce nu se închide complet. Pare ușor nervoasă și neîndemânatică.

- În Paradisul Extazelor.

Se oprește din ce face și mă privește cu ochii mari, zâmbind strâmb. Asta și doream: să îi văd irisurile de culoarea mării și zâmbetul superb.

- Nu există destinația aceasta.

- O! Ba da, draga mea! Dar doar bărbații știu să ți-o ofere.

Îi fac din ochi și se înroșește vizibil, devenind serioasă. Nu pare să aibă mai mult de douăzeci de ani. Dacă ar fi minoră, nici nu ar fi pe aici.

- Stai liniștită, glumeam! încep să râd și mă acompaniază. Merg și eu în HafenCity.

- Cum te numești?

Uite că a început să prindă curaj și să se simtă în largul ei. Așa o vreau! Dacă tot stăm de vorbă, să fim măcar relaxați.

- Axel. Iar pe tine, domnișoară, cum să te strig?

- Jenni. Prefer Jenni, atât. Fără alinturi tâmpite, precum Jeje, Jen, J sau orice altceva de genul. Sunt patru litere, te rog să le folosești, îmi explică exasperată, gesticulând.

Privește către linia ferată, cu sprâncenele maronii unite într-o linie. Se vede pe chipul ei că se gândește la ceva ce o apasă.

- Bine, Jenni.

Îmi zâmbește, aruncându-mi o privire scurtă. Trenul către HafenCity sosește în gară și ne grăbim să urcăm. Nu am întrebat-o ce număr are, dar sper că o voi găsi.

Ajung la compartimentul meu și îmi pun bagajul în suportul special. Aștept să plece trenul, apoi ies pe hol, unde deschid geamul rabatabil pentru a putea fuma. Îmi aprind o țigară, în timp ce scot telefonul din buzunarul blugilor. Caut numele Viviannei și o apelez. Odată cu primul fum tras în piept, simt relaxarea ce îmi cuprinde corpul. Nimic nu este mai eliberator decât gustul nicotinei atunci când tânjești după el. De fapt, cred că mai eliberator este sexul.

Apelul se închide singur, fără succes. Repet acțiunea de două ori, dar nu răspunde. Verific Whattsapp-ul și Messengerul. A fost activă acum douăzeci de minute, respectiv o oră. Posibil a adormit sau face un duș. Era oricum obosită după dimineața aceasta, mai ales vocea era răgușită de la gemete.

Pun resturile în scrumieră și reușesc să mă întorc spre compartiment doar jumătate. Corpul mi se izbește de altul, mai firav, a cărui oase trosnesc. Reușesc să văd o claie de păr castaniu care se apropie de pământ. Mai multe lucruri au căzut pe jos, zorgănind. O apuc de geaca argintie la timp, înainte să facă contact cu podeaua rece. Trenul pune atunci frână, făcându-mă să mă izbesc de perete, iar trupul micuț se lipește de pieptul meu.

Femeia se dezlipește de mine și își îndepărtează încet părul de pe chip, scoțând la iveală chipul palid cu pistrui și ochi albaștrii.

- Jenni? Ești bine? o întreb repede.

- Mulțumesc pentru ajutor, îmi zâmbește.

Își ridică căciula de pe podea, iar eu o ajut cu ghiozdanul și lucrurile ce au căzut. Privește către numărul de pe peretele opus, apoi la biletul din mâna ei. O speranță înflorește în mine

- Aici e compartimentul tău ?

- Da. Aici stai și tu?

- Da. Haide, intră. Îți duc eu ghiozdanul.

O ajut cu lucrurile să se instaleze, apoi ne luăm cu vorba. Aflu că are doar nouăsprezece ani și este în primul an de facultate la facultatea din Bremen. Studiază medicina din cauza părinților. Tatăl ei este unul dintre cei mai buni medici la spitalul din Berlin, iar mama este o profesoară de matematică în Bremen, plecată în Berlin pentru a putea găsi un loc de muncă. Familia este originară din Bremen, însă banii i-au făcut să își caute zone cât mai bine plătite, astfel ca Jenni este trimisă la mătușa ei din HafenCity de sărbători.

Chiar dacă o am pe Vivi acasă, mă atrage Jenni prin felul ei de a fi. Simt că femeia din fața mea mă face să vreau să mușc din fructul interzis. Pornește în mine o dorință nebună de a-i cunoaște fiecare părticică din suflet și trup. Seamănă cu un înger prin modul ei de a fi și este cu adevărat fermecătoare. Îmi place cum se rușinează în preajma mea. Este gingașă și o fire caldă.

- Dar tu nu ai cursuri?

- Ah, nu chiar. Tata m-a învoit câteva zile pentru că trebuie să o ajut pe mătușa. A făcut schimbări pentru Crăciun, iar acum are nevoie să o ajut la organizat și toate cele. În plus, verișoara mea e gravidă în cinci luni. Are o sarcină mai grea și nu poate să ajute cu casa. Este unicul copil.

- Aș putea să te ajut, dacă dorești. HafenCity nu este chiar mare, iar eu nu am treabă.

- Nu ai...o iubită? mă întreabă timid, șoptind.

Îi zâmbesc jucăuș. I-aș fura toată timiditatea și inocența de care dă dovadă. Mă simt bine în preajma ei.

- Tu ai un iubit? o întreb pe același ton.

Rânjește și mă privește pe sub gene, încă roșie în obraji.

- Poate am o iubită...

- Oh...

Tot ce îmi iese pe gură este un oh plin de uimire. Nu mă așteptam că îmi va închide gura cu asta. Fetița a prins tupeu sau mi se pare?

- Glumeam, mă liniștește. Nu am nici una, nici alta. Rândul tău.

- Nu am nici eu iubită.

Cuvintele mi se dezlipesc de pe cerul gurii fără să le mai pot opri. Cel mai probabil îngerașul m-a băgat în probleme grave dacă a reușit să scoată de la mine minciuna asta.

Îmi zâmbește dulce cu buzele întredeschise. Mă cercetează din nou, coborând lent cu privirea până în talie, unde mărul lui Adam i se mișcă, înghițind în sec. Își ridică privirea și irisurile au devenit de o culoare mai închisă, vie. Este rândul meu să înghit în sec, știind că fata asta m-a băgat în belele mai mari decât vârsta mea.