❝Gândul mă macină Atlas, simt că pălesc precum o floare când te văd singură mai mereu. Ceilalţi încearcă, dar tu pari să te îndepărtezi încetul, cu început. Nu face asta îngerul meu. Este un război crunt pe frontul inimii tale, iar mintea ta s-a încuiat în momentul nepotrivit. Să nu plângi, căci ştiu că nici un strop sărat nu merită să-ţi umezească chipul frumos sculptat de mama natură. Te-am văzut ghemuită în scorbura cea mare a bătrânului nuc din pădure. E singurul copac de acest gen acolo şi ştiu că acela este locul unde te refugiezi. Şi spre să îţi reaminteşti că acolo este şi locul meu, al nostru... A fost, dar se pare că drumul nostru se bifurcă... Nu pot accepta asta, iar tu nu poţi să rămâi în ceaţă atât de mult.

Sper ca florile de nu mă uita să te ghideze spre lumină. Cu dor în suflet, îmi iau rămas bun pe această zi de la tine, înger.❞