Umbre negre de abis mi se preling din vârful degetelor până la coate atunci când coroana îmi este așezată pe  cap, mă uit disperată în partea stângă unde se afla tatăl meu vitreg si fratele meu mai mic, aceștia mă privesc îngroziți neînțelegând  ce se întâmplă cu mine. Din locul unde aripile mele au fost tăiate se prelinge același umbre negre, tot regatul își acoperă gurile cu mâna la vederea acestui lucru ce nu s-a mai întâmplat de secole.

   — Nyx, asta nu s-a mai văzut de când străbunica ta a fost încoronată! Aud vocea mamei mele de undeva din spatele meu.
Aceasta vine lângă mine alergând, iar când ajunge destul de aproape văd că are în mână un material negru pe care îl folosește pentru a mă acoperii și mă îndeamnă să mă ridic atât de repede încât o amețeală mă cuprinde.

   — Liniște! Liniște, vă rog! Ceremonia de încoronare v-a fi amânată până când...
Aud din ce in ce mai încet vocea slujnicului parinților mei, un sentiment de panică mă cuprinde și pare că totul în jur se estompează până devine greu ca picioarele mele să îmi susțină greutatea, apoi totul se întunecă dintr-o dată, iar primul meu gând fuge la Luck și la băutura ce mi-a oferit-o cu puțin timp în urmâ.

Când mi-am revenit, lumina slabă a unei torțe flutura pe pereții de piatră ai unei camere străine. Îmi simțeam capul greu, iar brațele îmi erau înțepenite și reci. Încerc să mă mișc, dar o senzație de greutate mă trage înapoi, ca și cum umbrele negre care se prelingeau din vârful degetelor mele ar fi prins rădăcini adânci în carnea mea.

Îmi ridic privirea și, în lumina tremurândă, zăresc silueta mamei mele. Stătea lângă o fereastră mică, cu materialul negru în mâini, murmurând ceva aproape de neînțeles. Ochii ei, de obicei senini și reci, erau acum tulburați, privindu-mă ca și cum aș fi fost o străină.

— Ce s-a întâmplat...? îmi găsesc cu greu vocea, dar ea abia îmi răspunde. Își strânge materialul între degete și face un pas spre mine.

— Nyx, trebuie să înțelegi, îmi spune ea, vocea ușor tremurândă. Acele umbre... ele nu ar trebui să fie acolo. Aceasta este o putere care nu aparține coroanei, ci altui tărâm, unul pe care străbunica ta l-a încercat să-l sigileze. Se apropie și mă învăluie în materialul negru, aproape ca și cum ar încerca să mă ascundă de lume și de mine însămi.

În acel moment, amintirea băuturii oferite de Luck îmi străpunge mintea ca un fulger. A fost dulce, prea dulce, și gustul ei părea să-mi ardă gâtul atunci când am înghițit-o. Luck... Unde era? Ce mi-a dat să beau?

— Mama, unde e Luck? întreb, iar privirea ei se întunecă.

— Luck... nu ar fi trebuit să fie acolo, îmi răspunde cu o voce joasă. Îl căutăm, dar trebuie să te protejăm pe tine mai întâi.

Încep să simt din nou acea panică crescândă în mine. Îmi ridic mâinile, iar umbrele se întind, mișcându-se ca niște șerpi pe pielea mea, dansând și șoptind. Știam că ceva s-a schimbat în mine, că nu mai eram aceeași persoană care pășise în sala tronului pentru ceremonia de încoronare.

Dar ce se întâmplase? Ce fel de blestem purtam acum pe umeri și, mai ales, de ce părea că toată lumea din jurul meu știa mai multe decât mine?

— Trebuie să ne grăbim, îmi spune mama, și un fior îmi străbate spatele. Îi simt privirea, dar nu o pot înțelege. Este ca și cum, dincolo de acele trăiri ale ei, s-ar ascunde o adevărată frică. O frică care mă cuprinde și pe mine.

Încep să mă ridic, dar brațele îmi rămân grele, ca și cum ar fi fost acoperite cu plumb. „Fugi", îmi șoptește o voce interioară. Dar încotro? Încerc să mă concentrez, să-mi adun gândurile, dar umbra aceea mă trage înapoi, iar întreaga cameră pare să se îngusteze.

— Ce înseamnă toate astea? întreb cu o voce care mă surprinde prin fragilitatea ei. Mama suspină, iar fereastra din spatele ei vibrează ușor, ca și cum vântul ar fi încercat să pătrundă în acel loc întunecos.

— A fost o greșeală, Nyx. O greșeală gravă. Luck a avut o intenție, dar nu a anticipat consecințele. Puterea pe care ai simțit-o nu este a ta; este o manifestare a forțelor pe care le-ai trezit fără să vrei.

Cuvintele ei sunt ca niște cioburi de sticlă, tăioase și dureroase. Îmi aduc aminte de ceremonia de încoronare, de cum am stat acolo, în centrul atenției, visând la puterea pe care urma să o dețin. Dar acum, acel vis s-a transformat într-un coșmar.

— Trebuie să învăț cum să controlez asta, spun, mai mult pentru mine decât pentru ea. Nu pot permite ca totul să scape de sub control.

— Da, dar nu e atât de simplu, răspunde mama, iar fruntea ei se încrețește de îngrijorare. Umbrele pe care le simți... ele te pot consuma. Trebuie să găsim un mod de a le izola, de a le opri înainte să devină parte din tine.

Ochii mei se umplu de lacrimi, dar nu vreau să plâng. Mă ridic în picioare, strângându-mi pumnii, și simt cum umbra se zbate, cumva iritată de hotărârea mea. În acel moment, învăluirea mamei se transformă dintr-un simplu material în ceva palpabil, ca o protecție.

— Ce trebuie să facem? întreb, simțind cum frica și furia se amestecă în mine, dând naștere unei energii pe care nu o pot ignora.

Mama mă privește fix, iar în ochii ei văd o fărâmă de speranță, dar și o adâncă neliniște.

— Trebuie să ne întoarcem în sala tronului, acolo unde totul a început. Trebuie să închidem portalul pe care l-ai deschis. Dar, Nyx, trebuie să fii puternică. Umbrele nu vor ceda fără luptă.

Picioarele îmi tremură, dar în inima mea, o flacără de determinare se aprinde. Am să-mi recâștig viața, chiar dacă aceasta înseamnă să înfrunt cele mai întunecate colțuri ale propriei mele ființe.

— Haide, îi spun, lăsându-mi frica în urmă, și ne îndreptăm spre ușa grea care ducea către întunericul din afara camerei.

Umbrele negre apar iar pe mâinile mele, dar de data asta până la umeri nu doar până la coate, ce se întâmplă oare ?

Umbrele negre se îngroașă, întinzându-se pe pielea mea ca o tăietură adâncă, iar eu simt cum puterea lor îmi strânge brațele cu o forță aproape sufocantă. O panică viscerală mă cuprinde, iar mintea mea se zbate între dorința de a le îndepărta și curiozitatea de a înțelege ce se întâmplă. Când mi le privesc, văd cum se mișcă, ca niște serpentine, parcă dansând în jurul meu, murmurând un fel de cântec straniu, plin de promisiuni și amenințări.

— Nyx! strigă mama, observându-mi lupta interioară. Nu le lăsa să te controleze! Tu ești mai puternică decât ele!

Cuvintele ei sunt ca un far în întuneric, dar în același timp, umbra se adâncește, întinzându-se spre inima mea. Simt o legătură strânsă, ca și cum aceste umbre ar încerca să comunice cu mine, să-mi arate o altă realitate, o altă putere.

— Ce vrei de la mine? întreb în gând, dar răspunsul este un ecou tăcut, ca un vis pe cale de a se risipi.

Mama face un pas înainte, întinzându-și mâinile spre mine, dar nu se îndreaptă spre umbre, ci spre mine. Focul din ochii ei arde cu intensitate.

— Nyx, trebuie să te ancorezi în realitate! Găsește-ți centrul!

Îi aud vocea, dar umbrele îmi ascultă fiecare gând. Încep să mă simt înghițită de ele, ca și cum aș fi într-o apă adâncă, iar valurile mă trag tot mai jos. Caut un punct de sprijin, o amintire care să mă ajute să rămân ancorată.

Îmi amintesc de momentele simple, de râsul din copilărie, de îmbrățișările calde ale mamei, de lumina blândă a soarelui care îmi îmbrățișa fața. Acele amintiri strălucesc în întuneric ca niște stele, și îmi dau puterea să îmi îndrept privirea spre ele.

— Nu mă veți controla! strig cu toată tăria, iar în acel moment, un val de energie mă umple. Umbrele par să vacileze, ca și cum și-ar fi pierdut puterea. Întind mâinile, iar ele se retrag puțin, ca niște creaturi timide în fața luminii.

— Așa! Continuă! exclamă mama, avansând spre mine. Acum! Fă-ți puterea să strălucească!

Simt cum o căldură intensă îmi inundă corpul, iar umbrele, deși încă prezente, încep să se transforme. Se conturează în forme vagi, în figuri care par să se răscolească, dar care nu mai au control asupra mea. Îmi concentrez gândurile, îmi imaginez o barieră de lumină în jurul meu.

— Închide-le! ordon, iar valurile de întuneric se strâng, dar nu dispar. Ele devin tot mai furioase, strigând în tăcere, dar eu nu mă voi lăsa îngenunchiată.

— Trebuie să le înfrunți! spune mama, iar vocea ei devine un ghid în acest haos. Folosește tot ce ai!

Brusc, o idee mă lovește. Dacă umbra este o parte din mine, poate pot să o controlez, să o integrez, în loc să o resping. Mă concentrez asupra fiecărui fir de întuneric care mă învăluie, încercând să îl îmblânzesc.

— Vă accept, dar nu mă veți stăpâni! mărturisesc. În acel moment, simt o schimbare. Umbrele încep să se contopească, învăluindu-mă într-o energie pe care nu o înțeleg, dar care nu mai pare amenințătoare.

— Asta e, Nyx! continuă! Fă-ți puterea să devină parte din tine!

Simt cum se învârte în mine o forță nouă, o energie care mă face să mă simt completă, dar și vulnerabilă. Umbrele nu mai sunt doar întuneric; ele sunt un amalgam de emoții, temeri, dar și puteri neexplorate. Încep să le percep nu doar ca pe o amenințare, ci și ca pe o oportunitate.

— Eu sunt stăpâna mea! afirm, și în acel moment, o explozie de lumină mă cuprinde, iar umbrele se transformă într-un vârtej strălucitor, prindându-mă în mijlocul lor.

Sunt liberă.

Simțindu-mă brusc copleșită, puterea luminii se estompează, iar umbrele, furioase și vicioase, se reîntorc cu forță, ca un ocean agitat care mă trage sub apă. Căldura intensă se transformă într-o frig și o amețeală profundă, iar punctele negre de pe marginea vederii mele încep să se extindă.

Îmi simt fața umedă și caldă, iar o picătură de sânge se scurge din nas, lăsând o urmă roșie pe obrașul meu. Ceea ce părea a fi un moment de victorie se transformă rapid într-un coșmar. Încep să mă clatin, iar viziunea mea devine din ce în ce mai încețoșată, umbrele par să se îngroașe în jurul meu, să înghită totul.

— Nyx! strigă mama, dar cuvintele ei sunt distorsionate, ca și cum ar veni dintr-un alt tărâm. O aud, dar nu o pot atinge. Brațele îmi devin tot mai slabe, iar îngrijorarea ei se transformă într-o panică apăsătoare.

Mă sprijin de peretele rece de piatră, dar contactul mă doare, ca și cum roca s-ar fi transformat în cuțite. Umbrele dansează în jurul meu, se întind și se răsucesc, încercând să mă apuce, să mă cufunde în întuneric.

— Trebuie să te lupți! îmi șoptește o voce interioară, dar puterea ei slăbește. Mă simt tot mai lipsită de apărare, iar înțelegerea faptului că umbrele au reușit să mă răpună îmi taie respirația.

Până la urmă, efortul de a le înfrunta m-a epuizat, iar disperarea îmi pătrunde în oase. Caut o ultimă fărâmă de forță, dar o senzație de frig îmi invadează corpul.

— Mama... îngân, iar cuvintele îmi ies cu dificultate din gât. Mi-e frică...

Îmi ridic privirea și o văd pe mama cum se apropie, dar fiecare pas pe care îl face părea să o tragă într-o adâncire a întunericului. Umbrele devin tot mai dense, iar eu încep să mă las în voia lor, simțind cum forța vitală îmi este absorbită.

— Nu! Nu te lăsa! îmi strigă mama cu disperare, dar ecoul vocii ei se pierde, iar eu simt cum mă înghite un gol amețitor. Îmi pun mâinile la nas, simțind gustul metalic al sângelui care se amestecă cu umbra întunecată a temerilor mele.

Cu fiecare bătaie a inimii, mă simt tot mai departe de realitate, iar gândurile îmi devin confuze. Aș vrea să îmi amintesc cine sunt, dar cu fiecare secundă pierd mai mult din esența mea.

Într-un ultim efort, strig către adâncul întunericului:

— Vreau să fiu liberă!

Dar dincolo de cuvintele mele, tot ce aud este un murmur întunecat, care îmi răspunde cu promisiuni false și dorințe neîmplinite. O umbră se apropie de mine, dar în loc să mă sperie, îmi oferă o senzație de confort, de calm, ca și cum m-ar îmbrățișa.

Încep să mă las purtată de această senzație, învăluită de întuneric, dar ceva mă trage înapoi. Un fir de lumină, o amintire, o legătură. Gândul la mama mea, la puterea ei, la dragostea care m-a crescut.

— Nu!

Răbufnesc, împingând umbrele cu toată forța mea rămasă, dar realitatea se transformă într-un haos de întuneric. Dar undeva, în acel întuneric, simt o prezență caldă și iubitoare care îmi strigă numele, un ecou ce îmi reamintește cine sunt.

Îmi strâng dinții, luptându-mă împotriva valului de disperare, strigând:

— Nu voi renunța!

Cu ultimele mele forțe, mă ridic și îmi deschid inima către acea căldură. Dar va fi suficient?

Simțindu-mă din ce în ce mai copleșită, realizez că puterea mea scade rapid. Umbrele se strâng din ce în ce mai aproape, devenind o masă omogenă de întuneric, iar strigătul meu se pierde în hăul amețitor al neantului. Îmi văd eforturile ca pe niște lumini tremurătoare care se sting una câte una, incapabile să înfrunte adâncul care mă înghite.

Mama continuă să se apropie, dar chiar și energia ei pare să fie consumată. O aud cum mă cheamă, dar ecoul vocii ei este înghițit de vântul rece al umbrelor. Știu că trebuie să mă lupt, dar fiecare mișcare devine mai grea, mai obositoare.

— Nyx, te rog, nu te lăsa! îmi strigă mama, dar cuvintele ei se transformă într-un ecou îndepărtat, ca și cum ar veni de la capătul unei tunel întunecat. Îi văd chipul, dar fiecare detaliu se estompează sub presiunea umbrei care mă copleșește.

— Mama... nu pot... răspund cu o voce tremurândă, realizând că renunțarea ar putea fi mai ușoară decât lupta. Dar știu că nu pot să o fac, că nu pot să o las pe ea să sufere din cauza mea. Totuși, umbra devine din ce în ce mai densă, ca un curent puternic care mă trage în adâncuri.

Gândurile mele se împrăștie, iar îndoiala mă apasă. Oare chiar pot să înfrunt aceste forțe întunecate? Oare am destulă putere să mă salvez? Sentimentul de neputință mă strânge, iar durerea din nas devine o neagră promisiune a eșecului.

Într-o clipă de claritate, realizez că lupta nu este doar despre mine. Este despre cei dragi, despre tot ceea ce am lăsat în urmă. Mă gândesc la prietenii mei, la visurile mele, la cei care m-au susținut.

— Nu voi lăsa întunericul să câștige! strig din adâncul sufletului meu, dar în momentul în care cuvintele ies, umbrele devin tot mai violente. Se transformă în vârtejuri amenințătoare, iar eu simt cum mă strâng, ca niște gheare ce încearcă să mă cuprindă.

Dar chiar când totul pare pierdut, un gând îmi trece prin minte: „Ceea ce mă înghite poate deveni și ceea ce mă protejează." Cu ultimele mele resurse, îmi adun voința și îmi concentrez toată energia asupra ideii de a îmbrățișa umbrele, nu de a le respinge.

— Împreună, putem fi mai puternice! murmurez, iar cuvintele acestea par să aibă un efect. Umbrele tremură, iar eu simt cum se transformă, îmbinându-se cu energia mea, ca și cum ar căuta să se alinieze cu voința mea.

Dar chiar și așa, simt că nu e suficient. Forța lor rămâne copleșitoare, iar sângele curge și mai mult, fierbinte pe obrașul meu.

— Trebuie să facem ceva mai mult! mă gândesc, dar ce? Cum să înfrunt o astfel de putere?

Ceea ce am crezut că este întuneric se transformă în forme de neliniște, dar în spatele lor se află o fărâmă de adevăr.

Într-o ultimă încercare, îmi închid ochii și mă las purtată de valul de emoții. Visez la lumina soarelui care pătrunde printre frunzele copacilor, la aroma florilor de primăvară, la zâmbetele celor dragi. Încep să înțeleg:

— Nu e vorba despre luptă, ci despre acceptare!

Deschid ochii din nou, iar lumina interioară îmi revine. În loc să mă lupt cu umbrele, le accept ca parte din mine.

— Voi fi eu însămi, cu toate umbrele mele!

În acel moment, o explozie de energie îmi umple corpul, iar umbra se îndepărtează, împrăștiindu-se ca o ceață sub razele unui soare strălucitor. Totuși, simt că nu este suficient. Chiar dacă am reușit să mă îmbin cu umbrele, știu că, fără ajutor, nu voi putea înfrunta ce va urma.

— Mama! mă rog, dar în spatele vocii mele se află o frică profundă. Îmi este teamă că nu voi putea rezista mai mult.

Și în acel moment, conștientizez: lupta nu este doar a mea. Este a noastră. Trebuie să fim împreună pentru a reuși. Caut sprijinul ei, dar știu că, deși umbrele au fost o parte din mine, eu nu pot renunța.

— Te rog, ajută-mă să găsim puterea! murmurez, iar inima îmi bate cu tărie.

Mama mă ajută să îmi revin, dar văd cum își dă ultima suflare, iar eu urlu la ea să își revină, nimic, nu mă aude încep și plâng în hohote

Când simt că mama mă ajută să îmi revin, o ușurare imensă mă inundă pentru o clipă. Dar, în același timp, văd cum ea se clatină, ochii îi devin sticloși, iar trăsăturile îi sunt distorsionate de o suferință profundă. O panică rece îmi strânge inima, iar fiecare respirație a ei pare să devină mai slabă.

— Mama, nu! urlu, întinzând mâinile spre ea, dar distanța dintre noi se simte ca o prăpastie insurmontabilă. Vreau să o ating, să îi spun că totul va fi bine, dar cuvintele îmi rămân blocate în gât.

— Nu, te rog! Strigă la mine! Încearcă să lupți!

Dar ea doar mă privește cu o tristețe copleșitoare, ca și cum ar încerca să îmi transmită un mesaj, dar vocea ei este tăcută. Cu fiecare secundă care trece, mă simt tot mai lipsită de speranță. Ochii ei se îngustează, iar ultima rază de lumină din privirea ei începe să se stingă.

— Mama! îmi strig inima, dar sunetul nu ajunge la ea. Nu înțeleg ce se întâmplă. Totul în jurul meu devine un haos, un vârtej de durere și neputință. Îmi simt inima frântă, iar lacrimile curg fără milă pe obrașul meu, amestecându-se cu sângele ce îmi curge din nas.

Simt că mă prăbușesc, iar sufletul îmi plânge. În hohote, mă las purtată de valul de durere și disperare. Vreau să o salvez, dar simt cum fiecare efort mă consumă, îmi înghite toată energia.

— Te rog, nu mă lăsa! țip, dar ecoul se pierde în întuneric. Mama se prăbușește încet, iar eu sunt incapabilă să o opresc.

Ceea ce a fost o lume de lumină și iubire devine acum un coșmar în care mă zbăt, fără să știu cum să ies. Umbrele care au fost cândva o parte din mine revin, dar acum se transformă în lanțuri, strângându-mi gâtul și sufocându-mi speranțele.

— Mama! strig, iar plânsul meu devine un strigăt de durere. Ușor, mă las pe podeaua rece, rănile din sufletul meu pârjolindu-mi voința.

În acest moment de descompunere, ceva începe să se agite în interiorul meu. O fărâmă de amintire, de iubire, de forță. Îmi amintesc de toate momentele în care mama m-a învățat să lupt, de toate sacrificiile pe care le-a făcut pentru mine.

— Nu voi renunța! repet ca un mantră, dar durerea din inima mea mă sfâșie.

Cu lacrimi care îmi curg pe obraș, îmi strâng pumnii și încerc să îmi recâștig controlul. Simt cum întunericul începe să mă învăluie din nou, dar acum, o altă emoție se ridică în mine, o furie care îmi dă putere.

— Nu voi permite ca acest întuneric să mă învingă!

Strigătul meu răsună în cameră, iar umbrele par să tremure. Vreau să o salvez pe mama mea, dar mai mult, vreau să mă salvez pe mine.

Într-o ultimă încercare, îmi concentrez toată durerea, toată iubirea și toată furia, și le las să se transforme în lumină. O lumină strălucitoare care va sparge întunericul, care o va readuce pe mama la mine.

— Mama, sunt aici! Nu te voi lăsa!

Și, în acel moment, energia mea pulsează, iar umbrele se împrăștie, de parcă ar fi speriate. Simt cum amintirile și emoțiile se transformă într-o flacără vie, iar eu mă ridic, pregătită să înfrunt orice va urma.

Dar întunericul se strânge din nou în jurul meu, iar eu trebuie să aleg: să continui să lupt sau să mă las purtată de valul disperării.