Mă simt...plutitoare. Totuși, odată ce am încercat să mă mișc câtuși de puțin am simțit că am căzut din nou cu fața de birou și acum nu mai simt că plutesc, ci că sunt un nenorocit de pietroi, abia azvârlit pe fundul unei fântâni de unde, deși nimic nu scoate vreun zgomot, liniștea prinde ecou. Și nu liniștea în sine este cea mai rea, ci ecoul liniștii, deoarece de ăla nu poți scăpa oricât ai încerca. Nemernicul de ecou se tot întoarce la tine. Nu te lasă până nu îi strigi: Bine, bine! Te-aud! Acu' las-o mai moale, că-mi spargi timpanele! Și, după toate astea, mai este și chestia cu ochii. Când îi ai închiși, ceea ce simți nu se potrivește cu ceea ce vezi (sau, mai bine zis: ceea ce nu vezi). Așa cum se face ca în acest moment să simt cum cad cu capul pe ceva plat și tare, iar în ochii să văd un hău infinit dedesubtul meu. Dar n-ai ce face, nu?
         Deschid ochii pe jumătate brusc și pe jumătate lent ca melcul, dacă așa ceva este posibil și încerc să mă concentrez la perete. Atât de alb și pufos, atâtea pete negre ce joacă pe el și dansează în cercuri... O clipă! Petele...ce prostie...sunt verzi! Ahh, nu stau să-mi bat capul cu problema revopsirii pereților din camera mea în culori dansatoare, am prea multe de făcut și prea puțin timp. Îmi ridic capul de pe birou și mă lupt cu vâjâitul din urechi și impulsul de-a adormi din nou. Mă uit la paginile albe de-o dinioară de pe caietul din fața mea. Le număr pe cele pictate în spirale, cerculețe, și punctișoare albastre, supranumite și pagini scrise. Cum voi reuși vreodată să scriu o poveste adevărată dacă n-am acoperit decât vreo 5-6 pagini? Mă întreb în sinea mea, de câte ori oi fi adormit în timp ce scriam și câte dulciuri mi-au mai rămas? Arunc un ochi spre colțul cel mai îndepărtat al biroului. Văzând că trei pachete de lemn dulce sunt deja terminate, hotărăsc să arunc o privire și la ceas, să mă spăl pe dinți și să mă adâncesc în moliciunea pernelor până adorm. Mă împing în spătar, aproape căzând de pe scaun, încercând să mă depărtez de birou. Îmi fac loc pentru ca mai apoi să mă ridic, cu un oftat în picioare. Mă rotesc la 180°, ajungând față în față cu peretele opus și totodată, față în față cu ușa de pe peretele opus al camerei. În timp ce merg spre bucătărie mă tot gândesc la Dan, la Ed, la Will și nu-mi pot găsi liniștea. În capul meu este o tevatură, o foială, o gălăgie permanentă când mă gândesc la posibila lor existență, la posibila lor poveste, sau mai degrabă, la imposibila lor existență, deoarece, să fiu sinceră, tot ceea ce fac e să cumpăr haine și să mă gândesc la cine le-a purtat înainte. Nu mă bazez deloc pe fapte reale, la vreo dovadă că tot ceea ce spun nu e decât o aberație. Dar ăsta este farmecul, nu? Dan putea să fie un băiețel ce suferă după un bun prieten, sau, dacă vroiam, putea fi un băiețel pasionat de îmbrăcăminte, sau putea avea un defect de vedere, sau puteam să-l fac să fie foarte bucuros. Așa cum îl puteam face pe Ed să nu fie considerat mort. Îl puteam creea pe Dan fericit și plin de viață, dar atunci ce-ar mai fi fost de povestit? Care ar fi fost părțile interesante din poveste și unde ar mai fi fost emoția dacă lucrurile nu se petreceau în felul în care le-am așternut pe pagină? De asta, Dan a trebuit să sufere, iar Ed a trebuit să se facă nevăzut printre alge, stânci și spuma valurilor. Dar nu vă faceți griji, este o șansă foarte mică să se fi întâmplat așa și-n realitate, dar dacă (nu știu, printr-o absurditate) ceea ce îmi vine mie în minte chiar s-a întâmplat vreodată unui copil ca Dan, cu siguranță nu s-a petrecut chiar așa.
         Aud un bufnet surd și apoi un clinchet de chei de undeva din spatele meu și-mi dau seama, prea târziu ca să mai pot face vreo mișcare, că părinții mei probabil s-au întors de la concert și încearcă să intre în casă. Peste câteva secunde infim de scurte, ușa se trântește de perete, iar eu văd din nou la doar câțiva centimetri distanță, din cauza oboselii. Nu mă pot concentra asupra ceasului electronic ce indică ora 1 noaptea sau asupra faptului că sunt luată la întrebări, pentru că, sincer, nu prea le mai aud la ora asta. Mă răsucesc pe călcâie în timp ce scot un "Hmm?" prelung de undeva de pe fundul bazinului, iar întrebarea este repetată pe un ton mai nervos de data asta de către mama:
   -Te-am întrebat, de ce nu ești în pat la ora asta, domnișoară?
         Întrebare la care n-am putut decât să răspund cu sinceritate. M-am luat iar cu o poveste de-a mea și am uitat cu totul să mă mai interesez și de altceva, cum ar fi, cât de târziu este.
   -Iar ai început-o cu scrisul ăsta aiurea, în loc să-ți faci temele pentru weekend? Vreau să văd numaidecât ce prostii ai mai făcut și de data asta! Adu' imediat foile!
         Când începe tata să-mi ordone ce să fac mai bine mă supun din prima, deoarece n-aș fi capabilă să-i rezist într-o confruntare a argumentelor la ora asta. Așa că spun:
   -Imediat, și plec în căutarea caietului pe care, când îl aduc, părinții îl deschid într-o clipită și încep să-l citească.
         Acum stau și mă gândesc: oare am făcut bine c-am abordat, pentru început, un subiect atât de necunoscut mie, cum ar fi moartea unei persoane dragi, îndurată, în viziunea mea, de un copil de 8 ani? Mi-am dat seama că l-am făcut pe Dan să pară foarte conștient de tot ce se întâmplă în jurul lui și l-am făcut să descrie ce simte prin cuvinte pe care, probabil, nu le-ar fi înțeles dacă era o persoană reală. Lucru care mi-a cam scăzut stima de sine, dar apoi m-am gândit că așa zis-a "pierdere" este o scuză pentru maturizarea sa prematură, așa că, nu pot spune că sunt complet dezarmată din punctul ăsta de vedere. Cu siguranță asta este o scuză suficientă în cazul în care părinții mei mi-ar face astfel de observații legate de cât de multă pasiune și cât de multe detalii sunt relatate. Dar, bineînțeles că ei nu s-ar gândi niciodată la lucrul acesta și nu mi-ar face astfel de observații, și nu doar fiindcă nu le pasă de ce am încropit eu acolo, dar și pentru că e târziu, iar ei nu vor avea nici timp, nici chef să citească tot. Se vor axa pe câteva fraze, le vor citii de câteva ori în gând, ca mai apoi să își dea seama cât de plictisitoare, fără sens sau total la întâmplare sunt, și cel mai probabil îmi vor "confisca" creația ca să nu mai apuc s-o continui. Prin a se "confisca", vreau să spun că o vor încuia într-un sertar din sufragerie, unde nu am acces și o vor lăsa să putrezească alături de multe-multe alte începuturi de povești scrise tot de mine. Ce pot spune, cred că am foarte mult timp liber la dispoziție...
         După vreo 5 minute, tata ridică iritat caietul în dreptul capului, zgâlțâindu-l ușor și mi se adresează:
   -Numai porcării ca astea n-am nevoie să citesc la unu noaptea. Ăsta se confiscă!
         Îmi spun de una singură în gând "Știam eu...", după care pornesc tăcută spre baie să mă spăl pe dinți ca să mă bag, într-un final, la somn. Ce voi face acum? Cum îmi voi putea continua povestea despre Dan? Însă...de ce ar trebui să o continui? De ce nu sar direct la următoarea și pe urmă tot așa, iar la final să văd direct rezultatele? Chiar m-aș putea axa pe faptul că părinții îmi vor încuia notițele în sertar ca să nu duc grija că le voi rătăci și astfel, voi putea scrie pe foi, nu pe caiete. Foile sunt mult mai avantajoase pentru că dacă se strică una pot oricând să o rescriu și doar fiindcă e mai puțin de rescris și pot ține mai bine minte subiectul. Dar, dacă să zicem că îmi scap un caiet într-o baltă, toată povestea este distrusă. Iar un caiet întreg, zeci de file de basm, nu pot fi rescrise cu lux de amănunte. Asta mă îngrozește. Imaginează-ți pur și simplu că viața ta ar fi un caiet plin de scris. Dacă ceva sau cineva îl distruge, îl sfâșie sau îl arde și viața ta e terminată!
         Îmi întind pasta verzuie pe capătul periuței și apăs pe butonul de pornire. Simt cum vibrațiile îmi agită tot capul, cred că îmi bâzâie până și creierul, dar trebuie să rezist doar două minute.
         Și...legat de concertul de la care am zis că tocmai s-au întors, da, a fost un concert de Rock gratuit pe plajă, iar părinții mei n-au rezistat să nu se ducă. M-ar fi luat și pe mine, doar că asta însemna să se întoarcă acasă cu cel puțin două ore înainte să se termine, ca eu să nu adorm pe nisip, însă n-a fost nevoie de tot efortul ăsta. Am fost din start de acord să rămân acasă. Nu-mi place Rock-ul. Ca să fiu sinceră, prefer Rap-ul. E mult mai puțin zgomotos și conține cuvinte ce chiar pot fi înțelese și nimeni nu urlă în timp ce dă din cap pe muzică, cu pletele anormal de lungi fluturând în vânt.
         Periuța se oprește o secundă din tremurat și ăsta-i semnalul că au trecut două minute. O clătesc bine, apoi mă clătesc și eu cu apă rece. E atât de rece că-mi îngheață dinții. Mă șterg pe prosopul meu de culoare fadă, bej închis și mă târăsc spre camera mea întrebându-mă dacă voi reuși să termin tot ce mi-am propus pentru mâine. Mă trântesc cu fața în perne și oftez pentru câteva secunde din cauza impactului care m-a cam zdruncinat. Sunt pregătită să îmi continui mâine povestea, dar în clipa asta chiar am nevoie de somn. Și totuși...
         Îmi iau tableta în mâini, pentru că da, am una, doar că n-o folosesc aproape niciodată la absolut nimic. Dau cu degetele pe suprafața de sticlă prăfuită și apăs pe butonul de pornire. Aștept să se deschidă, după care glisez pe ecran în căutarea unei aplicații unde pot scrie. Nu găsesc, așa că va trebui să îmi instalez una. După procedeul scurt de instalare, deschid aplicația și pregătesc o filă nouă pentru mâine. Îmi spun că, atunci când părinții sunt acasă pot scrie pe tabletă, ceea ce este adevărat și adorm visând la Sandra și la cine va fi ea.