Presupun că există persoane ce își scriu gândurile într-un jurnal...sau se exprimă prin desen sau sculptură. Însă, uneori nu trebuie să facem adsolut nici un efort pentru a încerca să păstrăm vie povestea noastră, deoarece există lucruri care ne definesc prin felul lor de a fi, prin simplul fapt că le-am asociat vreodată cu noi. Ca o păpușă. Da, mai ți minte când erai mic și umblai cu o jucărie după tine? Câte amintiri frumoase ai, cu tine și jucăria aceea? Ce-ai spus? Odată făcând pe super eroul ți-ai azvârlit jucăria în vaza preferată a părinților? Când te prefăceai că iei ceaiul, turnând apa în ceșcuțele de plastic, ai vărsat din greșeală pe niște documente foarte importante de-ale părinților tăi? Nu te îngrijora, cu toții am făcut boacăne dintr-astea! Important e că nu le-ai făcut niciodată singur. Erai mereu cu jucărioara ta. Iar dacă o jucărie din plastic și o păpușă din cârpă pot să îți ofere atâtea amintiri plăcute, de ce n-ar putea și un tricou? Sau o bluză cu mânecă lungă? Sau un pantalon? "-Hei, mai ți minte cum a fost primul tău sărut?" ; "-Bineînțeles! Că doar purtam bluza aia, în carouri, de la tine!"
         Și, prin urmare, dacă un maieu poate stoca amintiri, ce se întâmplă după ce îl arunci? Unde dispar acele amintiri? Ști, câteodată, când treci prin ceva neplăcut și vrei să uiți, se întâmplă să vrei să încerci lucruri noi, să te reinventezi, iar câteodată îți schimbi cu totul ținutele, coafura, modul de a trăi, atitudinea...totul. În parte pentru că vrei să arunci amintirile la gunoi, iar, asta dovedește că, spre exemplu, un tricou primit de la o fostă cea mai bună prietenă va fi văzut de voi două ca o amintire. O parte din trecutul fiecăreia, o amintire intersectată de amândouă, pe care doar voi o puteți vedea în ochi când vă gândiți la acea bucată anostă de material. De aceea mi se pare corect să spun că o haină, niște fire de bumbac, poliester sau sintetice ne pot păstra esența sufletească. Ne pot păstra, în secret, amintiri, deoarece nimeni altcineva nu se poate uita în veci la o căciulă și să spună: "-Aceasta a aparținut lui X, a purtat-o când făcea Y și a aruncat-o pentru că Z." ; "-De unde ști?" ; "-A, păi, de asta îmi amintește când mă uit la ea." Hainele nu sunt doar bucăți de pânză, sunt ca niște chei: le cumperi de la magazin și cu ele îți descui sufletul. De aceea am început să lucrez la proiectul ăsta. În mare, nu e cine știe ce, dar poate ieși incredibil dacă îmi pun cu adevărat mintea la contribuție. Știți ce mi-am propus să fac? Mi-am propus să cumpăr haine de la second-hand. Știu, e o nebunie, ținând cont că pur și simplu urăsc lucrurile revândute sau refolosite, iar frica asta mi se trage de când eram mai mică.
         La un moment dat în viața mea am avut o bluză. Era roz, dar nu orice roz. Un roz din acela pe deoparte catifelat, pe cealaltă caramelizat, dar mai intens. Mult mai intens și mai strident. Îmi plăcea culoarea, dar modelul nu mă avantaja deloc. Avea un decolteu care se termina prin zona de deasupra buricului și o glugă deranjantă la spate, chiar dacă era făcută dintr-un material foarte ușor, subțire și flexibil. N-o purtam niciodată doar cu o bustieră sau cu un maieu, pentru că ar fi fost nepotrivit, ci cu un tricou alb. De fiecare dată cu un tricou alb, iar cum toate tricourile mele albe erau foarte groase, îmi era mereu cald, sau mereu frig. Mai avea și două șnururi albe, ca un hanorac adevărat și dungi albe pe lângă gât și decolteu, dar cred că era doar cusut cu ață albă. În orice caz, acea ață ieșea în evidență într-un mod destul de plăcut. N-am știut că este cumpărată de la second-hand până într-o zi când mi-a spus mami din greșeală. Am rugat-o să o arunce numai decât, iar de atunci nici că i-am mai permis să-mi cumpere haine dacă eu nu sunt cu ea. Și dacă chiar trebuie, vreau să-mi arate numaidecât eticheta. Dacă n-are, atunci bonul, iar dacă-i de la un magazin de mâna a doua, n-aveam de gând să mai port așa ceva. Nu știu exact de ce, dar mi se părea scandalos să-mi împart "cheia către poarta amintirilor sufletului meu" cu altcineva care poate nici nu a tratat toată situația cu aceeași seriozitate.
         Oricum, proiectul nu constă în a purta hainele, ceea ce e foarte bine fiindcă încă nu mi-am depășit "trauma". În schimb, voi cumpăra câteva bluze și voi creea povești despre cine cred eu că le-a purtat înainte, iar apoi voi scrie povești despre acele persoane. Despre modul lor de viață și de a trăi, odată ce au cumpărat acele obiecte de îmbrăcăminte, care, în viziunea mea, nu au cu adevărat un punct de vedere și nu sunt niște participanți, în sensul propriu al cuvântului, la acțiune, ci, mai mult niște spectatori ce asistă la fiecare întâmplare până ce sunt aruncate la gunoi, donate, arse, sau mai știu eu ce. Iar, punând cap la cap evenimentele, îți vei da seama cu adevărat de firul poveștii și către ce se îndreptă totul. Deci...să începem!
         Este logic că, întâi de toate, îmi trebuie hainele, așa că mă îmbrac să merg la magazin cu speranța că-mi voi culege inspirația de pe drum. Este o zi destul de răcoroasă de sfârșit de toamnă, iar eu merg cu pumnii strânși, băgați în buzunarele hanoraculul. Vântul îmi suflă în ceafă când trec de intersecția cu semafor de lângă casă, parcă împingându-mă de la spate, grăbindu-mă să ajung oriunde altundeva, doar să nu stau în acel loc. În timp ce trec pe lângă case nu am parte de altceva decât de dejá-vù-uri: imaginea scândurilor din lemn albit de soare de la casa aceasta, covorașul verde, bătut în cuie de treptele casei învecinate pe lângă care am trecut de atâtea ori, în cât am memorat până și numărul cărămizilor vopsite în coajă de ou: 12.483. Restul sunt fie nevopsite, fie prea cojile și jerpelite pentru a fi luate în calcul. În mare, am o groază de amintiri de prin aceste locuri, care mi se tot perindă prin creier și din această cauză mi se pare că am mai fost pe-aici. Pentru că eu chiar am mai fost.
         Copacii desfrunziți care-mi râd bucuroși în față, fluturându-și crengile de parcă ar fi primăvară, însorit și călduros nu-mi dau inspirație. Au dreptul să râdă de mine doar pentru că ei nu tremură de frig, chiar dacă sunt goi, însă eu am dreptul să le zâmbesc viclean tocmai fiindcă eu pot simți gerul plesnindu-mă pe spate, ceea ce înseamnă că, automat, cu fiecare pas făcut încerc să fug, să scap de răcoare, în timp ce ei trebuie să trăiască într-o permanentă stare de amorțeală și sedentarism, blocați în pământul fad de flori, cu pietricele albe pe lângă, în care au fost forțați să trăiască. Sincer, dacă stau să mă gândesc mai bine, îmi pare rău pentru acei pomi și, chiar dacă n-are nici un sens, mă simt oarecum aiurea că le-am rânji superior. Dar îmi continui oricum drumul, cu capul în pământ, continuând să mă tot adâncesc în gândurile mele prostești, lipsite de sens și fără rost, dar care par a fi totuși răspunsul celor mai adânci secrete ale vieții.
         Nici nu-mi dau seama când am ajuns în fața magazinului, până ce semnul din leduri pâlpâitoare, viu colorate, nu-mi trântește în nas cuvântul "Deschis". Zăbovesc ceva vreme înainte de a intra în magazin, dar, până la urmă o fac și imediat ce pun piciorul pe gresie și simt răcoarea prin talpa subțire și roasă a pantofilor, știu că e deja prea târziu ca să mai fac stânga-mprejur și să o iau din loc, înapoi spre casă. Închid ușa în urma mea și urc niște trepte din gresie de culoarea laptelui, care abia se deosebesc de pereții "fulg de nea" de pe care ți se imprimă un strat gros de var pe degete, de zici că-i făină. Când am deschis ușa, niște clopoței au început să zdrăngănească, provocând un sunet ascuțit, greu de suportat, ce a pornit-o pe scări odată cu mine, s-a îndepărtat în grabă, s-a ciocnit de perete și de la impact a năvălit, ca o săgeată prin aer, înapoi spre mine, împungându-mă în timpane. De după perete s-a auzit vocea unei angajate dojenindu-și colega de serviciu:
   -Ahh! Tipo! Ai uitat că te-am rugat să înlocuiești clopoțeii ăia ruginiți cu cei noi?
         La care vine și răspunsul sub forma unei voci mai groase:
   -Scuză-mă, dar eu nu dau doi bani pe sunete!
         Am dat colțul și le-am văzut: două fete obișnuite, lucrând împreună la magazin, sortând umerașe la casa de marcat. Una cu o coadă într-o parte și o bentiță albă cu buline lila și cealaltă cu părul despletit, plin de clame și agrafe pentru că, altminteri părul i-ar veni pe ochii. Doar că cea cu părul liber purta un aparat auditiv și citea cuvintele de pe buzele prietenei ei înainte de a-i răspunde. În încăpere se mai aflau încă un tip de vreo 20 de ani care se certa la telefon cu posibila lui iubită și un puștan cu ochiii în telefon, pe care sunt sigură că până aici l-a târât doamna ce tocmai a ieșit din cabina de probă. Presupun că este mama lui, pentru că îi spune ceva, dar el nu ascultă, apoi femeia se enervează, lasă produsele din mână și-l ia de urechi pe băiat, târându-l către ușă, trecând pe lângă mine și ieșind nervoasă din magazin. Îmi mut privirea de la ușă la casiere. Acestea par să mă observe și să înceapă să mă urmărească, bănuitoare. Încerc să nu mă las intimidată, așa că pornesc mai departe printre puținele ștendere cu umerașe din încăpere. N-am văzut aproape niciodată un magazin la mâna a doua, dar presupun că nu se diferențiază prea mult de unul obișnuit, așa că mă uit fără frică la haine, aruncând, din cine știe ce motiv, câte o privire și spre fereastra de la celalalt capăt al magazinului. Se întinde din tavan până-n podea, iar prin ea nu se zărește decât autostrada, podul și calea ferată. Mașinile gonesc cu viteză, iar, într-un fel, faptul că nu le pot auzi mă face să mă desprind puțin de realitate, simțindu-mă ca și cum aș privi știrile prin ecranul televizorului cu volumul dat încet, nu ca și cum aș sta, la propriu, la 5 metrii de ele.
         Caut o bluză sau un simplu tricou printre umerașe, însă îmi este destul de greu să găsesc ceva potrivit pentru o piesă din poveste. În cea mai mare parte nu sunt decât pantaloni lungi și scurți, rochii, fuste, cămăși, cardigane, însă bluze normale sau tricouri sunt, cel puțin, de negăsit pe vremea asta. Totuși îmi sar ochiii pe câte ceva: un tricou din acela, scurt până deasupra buricului, alb, cu un cap de pisică pe el; o bluză micuță, pentru copilași de 7-8 ani, maronie, cu dungi negre și un hanorac alb, de băieți, cu buzunare unite (sau, mai bine zis, un buzunar mare care se deschide în ambele părți), o glugă groasă și călduroasă și o minusculă (probabil imperceptibilă) pată neagră misterioasă pe interiorul mânecii drepte, undeva pe lângă cot. Le iau pe toate. Totalul ar fi de vreo 25 de lei, dar când le arăt pata din interiorul mânecii hanoracului, casierele îmi spun că sunt dispuse să-mi lase prețul la 23 de lei. Eu stau o secundă să gestionez situația, le mulțumesc pentru ofertă, dar le refuz și plătesc cât trebuie. Îmi iau produsele, le spun la revedere și le zâmbesc în timp ce mă îndrept spre ieșire.
         În drum spre casă mă opresc la o alimentară să-mi cumpăr un suc și ceva dulce pentru că doar zahărul mă poate ține trează mai mult de ora 9 seara, iar în seara asta am mult de scris dacă vreau să-mi termin proiectul până la sfârșitul clasei a opta. Nu că ar conta când îl încep sau când îl finalizez, pentru că, și așa nimeni nu știe ce am de gând să fac, dar poate, doar poate le va păsa când vor citi rezultatul final. Intru pe ușa alimentarei constatând că nu știu ce dulciuri să-mi iau. Bomboane? Jeleuri? Ciocolată? Cred că toate sunt bune, dar sincer, nu am chef de nimic din toate astea deocamdată. Îmi plimb degetele pe polițele rafturilor pline cu ambalaje de toate formele, culorile și mărimile până ajung în zona rezervată sucurilor, fără să fi ales însă nimic. În privința sucului nu îmi fac probleme, deoarece îmi tot cumpăr aceeași bautură răcoritoare necarbonatată de vreo doi ani încoace. Și anume: suc de vișine ce conține extract de suc concentrat de vișine și struguri minimum 10%. Are un gust dulce și acru în același timp, cu o moderație ce mă păcălește mereu, făcându-mă să cred că este și puțin sărat, dar, evident, nu este. Mă răsucesc pe călcâie și mă îndrept spre casă ca să plătesc. Tocmai când sunt pe punctul de a-mi pune produsul pe banda rulantă zăresc pe un raft din apropiere exact ceea ce îmi doream pe moment: lemn dulce. N-am mai gustat niciodată, însă ceva îmi spune că îmi va plăcea. Iau 5 pachete a câte 20 de bețigașe negre și răsucite fiecare, pentru că sunt destul de ieftine. Le plătesc și dau să plec. În timp ce mă îndreptam spre ieșire, am dat din greșeală peste o adolescentă cu păr cafeniu și prea multă mascara pe gene și mi-am scăpat lemnul dulce pe podea. Ne-am cerut scuze simultan, m-a ajutat să-mi adun lucrurile căzute, după care ne-am văzut mai departe de drum.
         Afară a început să se înnoreze, așa că am grăbit pasul. La două străzi distanță de casă a început să picure. Stropi mici dădeau ici și colo pe pământ fără absolut nici o logică, fără nici un tipar, în timp ce eu aveam grijă de micile mele "comori". Am trecut strada, am ajuns în fața blocului, am intrat în scară recunoscătoare că nu începuse să plouă de-a binelea și am urcat toate cele 4 trepte până în fața ușii apartamentului. Am scos cheia din buzunar, am introdus-o în broască și am rotit înspre dreapta până am auzit click-ul ce mă anunță că ușa s-a deschis. Am intrat în casă, mi-am pus dulciurile pe birou, sucul în frigider, mi-am deschis un caiet mare, dictando, nou și m-am apucat de scris...