Dan, vineri 1 noiembrie 2019

         Mama m-a luat la cumpărături, dar doar pentru că m-am jucat cu foarfeca cea mare și mi-am "ciopârțit" hainele, după cum spune ea. Deși i-am repetat de nenumărate rânduri că dacă vrea să nu mai pun mâna pe foarfecă trebuie să încerce măcar, să se străduiască doar puțin s-o ascundă mai bine! Nu-i vina mea că luciul metalic, sclipitor și oglinditor al acelui obiect, împreună cu satisfăcătorul "Crrct!" de absolut fiecare dată când fac o mică tăietură într-o bluză mă atrage într-un mod irezistibil. Așa că am ajuns să aștept pe scaunul ăsta din catifea neagră, în fața oglinzilor și cabinelor de probă, în timp ce mami îmi caută niște pantaloni și niște bluze, însă eu nu-mi pot lua ochii de la minunăția aceea de bluză maronie, dungată. O combinație perfectă între o zebră cu dungi negre și piele maronie de castor. O zebrastoră! Ar fi grozav să mă joc cu Ed prefăcându-mă că sunt un zebrastor și alergându-l prin cameră, doar noi, doi prieteni cei mai buni și o întreagă lume de posibilități. Dar Ed murise, iar eu îi dusesem dorul până în ziua de azi, neputând să-mi mai fac vreun alt prieten ca înlocuitor.
         Dintr-o dată simt cum unghiile ascuțite ale mamei mă împung în umăr. Ăsta e semnalul de "Hei, ce faci? Ești atent?", la care, răspunsul meu este de obicei nu. Bluza aceea stă acolo, pe umeraș, iar simplul fapt că o pot vedea dar nu o pot avea e o tortură. E maro cu negru, așadar mama nu s-ar încumeta în veci să mi-o cumpere, mai ales pentru că, de când a plecat Ed, eu unul nu mai accept să port alte culori. Am 8 ani, așa că mama nu știe cum să gestioneze situația. De ceva timp îmi tot repetă niște chestii pe care eu nu le înțeleg, ca de exemplu: "Dan, de ce stai cu jaluzelele trase? E foarte însorit afară. Ce, ești vampir și nu știu eu?" sau "Dan, dă-ți părul din ochi! Vrei să trebuiască să te operezi?", deși eu nu văd cum trasul unor perdele m-ar putea face să mă preschimb în liliac sau de ce ar avea părul meu nevoie de o operație. În cazul de față, îmi explică cât de bine mi-ar sta în niște blugi albi pe care i-a găsit la reducere, dar eu nu mă pot concentra cu nici un chip:
   -Ce e Dan? Nu-ți plac? Pentru că, să ști, au și pe alte culori. Dar...ce e? La ce te uiți? Bluza aia maro? E urâtă, mămică, mai bine trecem și ne uităm și prin alte magazine, bine? Haide!
         Mă ia de braț și mă târăște afară din magazin. În timp ce merg mă gândesc la bluza aceea, la cum mi-a scăpat printre degete, la fel ca Ed. Și pe el l-am pierdut pentru că n-am știut ce să spun în fața părinților și pentru că n-am știut să le explic la timp că s-a aventurat prea în larg și că a fost luat de valuri și lovit de stânci. N-am știut că are nevoie de ajutor din primele clipe când a început să i se scufunde capul în apă și n-am știut că în toată învolburarea valurilor el se agita pentru că dorea să-l prind de mână și să-l trag la mal. În acel moment nu mă puteam gândi decât la cât de mult îmi doream să fac un concurs de ținutul respirației sub apă și la cât de priceput părea Ed la asta. Am intrat împreună în apă, am mers ceva, până apa ne-a trecut de umeri, apoi de bărbie, apoi n-am mai atins fundul. Ne jucam de-a scafandrii, dar erau valuri destul de mari, așa că ne îngreunau nespus jocul. I-am propus să trecem de geamandură, dar Ed mi-a spus că sunt curenți și e periculos. Mie însă nu-mi păsa. L-am informat că nu mă interesa dacă mă trăgeau curenții, deoarece sunt destul de imun în fața răcelii. Am mers mai încolo, am crezut că e locul perfect pentru scufundări, așa că i-am propus să ne întrecem. Cine își putea ține mai mult respirația, apoi, s-a întâmplat: Ed a fost tras de curenți în larg, către stânci. A chiuit și s-a zbătut, dar la un moment dat l-am pierdut din vedere. Dintr-o dată s-a auzit un pocnet surd iar Ed dispăruse. Două zile mai târziu, la știți s-a spus că un trup de copil a fost găsit pe malul mării unde mersesem și noi. Atunci am realizat că Ed n-a supraviețuit valurilor, iar sunetul acela, trosnetul venit din larg provenea doar de la interacțiunea lui cu vreo stâncă. Mi s-a sfărâmat inima cu aceeași intensitate.

         Mă uit mirat la picioarele mele în timp ce pășesc grăbit pe lângă mama. Oare cum de mai au forța să mă poarte printre masele de oameni când mâinile îmi tremură cumplit, pe lângă corp? Privirea mi se încețoșează, abia mai văd ceva, însă știu ce simt. Simt că vreau acea bluză. O vreau până nu e prea târziu și până nu o...pierd pentru totdeauna.
         Mă opresc pe loc, mă întorc cu spatele și o iau la goană înainte ca mama să observe. Nu se va supăra. Adică, sper că nu se va supăra. O aud cum mă strigă în momentul când realizează că am fugit, însă știu că nu mă mai poate vedea. Odată ajuns în fața magazinului alerg către umerașul de care stătea agățată bluza, doar că, pare-se, nu doar eu eram în căutarea ei. Un alt băiat a pus mâna pe umeraș, gata-gata să și-l însușească. N-am stat pe gânduri, din 2 pași eram lângă el, trăgându-i bluza din mâini.
   -Dă-i drumul! striga băiatul.
   -Ba tu să-i dai! mă răsteam eu.
         Amintirile mă năpădeau de pretutindeni, amintiri ascuțite ca niște gheare ce-mi străpungeau sufletul, despicându-l, bucățică cu bucățică în timp ce, din bluza pentru care mă tot luptam se auzeau pârâituri. Îmi amintesc când credeam că ne-am rătăcit în parc, dar până la urmă i-am găsit pe părinți...bluza, cu încă un mic pârâit, se rupe puțin de la guler. Îmi vine în minte ziua de naștere a lui Ed: tort de ciocolată, coifuri colorate, baloane și fericire. Felul cum trăgea cu nesaț din ambalajul cutiilor de cadouri, apoi imaginea lui în timp ce se agita prin apă, tragându-se pe el cu nesaț la suprafață, pentru că se îneca. Ed se îneca chiar în fața ochilor mei. Încă un pârâit mă trezește din visare, mă uit în jurul meu: băiatul merge către mama lui plângând cu o bucată maro de material în mână. Mă uit în jos la jumătatea ce stă fără viață pe podea. Ce-am făcut? Am rupt bluza la care celalalt copil a tânjit atât de mult încât a fost în stare să mă înfrunte pentru ea. I-am luat-o, chiar dacă nu-mi aparținea, am tras de ea până a fost prea târziu. Atunci am realizat: nu după bluză eram disperat (chiar dacă îmi plăcea), de regulă un "Nu" de la mama era suficient pentru a îmi tăia orice fel de chef de haine, eram disperat să nu las istoria să se repete, chiar dacă s-ar repeta cu o bluză. Nu mai vroiam să las pe nimeni și nimic în urmă, așa că am vrut doar să apăr ce iubesc. Dar nu iubeam neapărat bluza, nu ea vroiam să se întoarcă. Îl vroiam înapoi pe Ed, pentru că pe el l-am iubit. Îl cunoșteam de la 4 ani și acum nu mai știam ce să fac. Era mereu lângă mine când aveam nevoie, iar dacă ar fi fost acum aici, pun pariu că s-ar fi așezat lângă mine pe podeaua magazinului și m-ar fi bătut pe umeri, zicând ceva de genul:
   "-Lasă hainele, ăsta-i domeniu de fete! Vrei să o rugăm pe mama să ne ia înghețată?"
         Iar eu, probabil, i-aș fi zis că prefer iaurtul cu fructe, iar până la sfârșitul serii am fi primit amândoi un iaurt cu fructe și o înghețată de căpșuni, însă lucrurile nu mai stau așa. Nimeni nu mai are cum să îmi aline durerea din piept, așa că stau în continuare, nemișcat, pe podeaua magazinului, uitându-mă neajutorat la rămășițele bluzei în timp ce materialul se îmbibă de lacrimi.
         Nu-mi dau seama exact când, dar, la un moment dat apare mama de după colț cu vânzătoarea după ea. Le aud cum discută, iar mama plătește bluza. Se pune lângă mine și stă în tăcere, căutându-și cuvintele. Într-un final mi se adresează:
   -Știu că nu e vorba doar despre bluză aici. Uite, și mie îmi lipsește Ed, dar...dar nu vei depăși niciodată momentul dacă nu treci peste. Și primul pas ar fi să te duci la băiețelul căruia i-ai tras bluza din mână și să-ți ceri iertare.
         Mi-l arată cu degetul. Este un copil de vârsta mea, cu părul cafeniu, pantaloni scurți și un tricou verde, cu o țestoasă desenată pe el. Îmi întorc capul pentru o secundă să-i confirm mamei că asta voi și face, apoi mă ridic și pornesc printre haine, scaune și cabine de probă către el. Ce ar trebui să-i spun? Cum ar trebui să-mi explic comportamentul? Secundele trec mult prea repede, iar eu am ajuns deja în fața lui, însă cuvintele încă nu-și găsesc ordinea în mintea mea, așa că stau câteva secunde tăcut, fără să știu exact cum să mă exprim. Observ că, odată ce își dă seama cât de tare m-am apropiat i se întipărește groaza în priviri. Se dă mai în spate câțiva pași și știu că dacă nu vorbesc acum, nu voi mai avea nicicând ocazia. Așa că spun:
   -Stai! Adică...îmi pare rău că am tras de bluza pe care tu o vroiai. Și îmi pare rău că s-a rupt.
         Băiatul stă cu ochii-n pământ și se gândește, probabil, la ce răspuns să-mi dea. O observ pe mama mea intrând în vorbă cu mama lui câțiva metrii mai încolo, apoi îl aud spunând:
   -E ok. Dar totuși, de ce vroiai bluza aceea așa tare?
         Sincer, nici eu nu știu exact. Îi răspund, în schimb, că am văzut bluza de câteva ori de când am ajuns la magazin, însă mama nu era de acord să mi-o cumpere. Este adevărat pe-o parte, iar pe cealaltă cred că nu era întru totul vorba despre bluză. Băiatul dă aprobator din cap, la fel de gânditor ca până acum. Dar pare să fi luat o decizie. Îmi întinde mâna și zice:
   -Eu sunt Will, pe tine cum te cheamă?
         Înmărmuresc. Vrea cumva să fim prieteni? Nu știu cum să răspund, am respins atâția copii de dragul lui Ed, dar mă simt și puțin dator față de Will. Ar putea el cumva să îmi devină prieten mai apropiat de cum a fost Ed? Ar putea el cumva să știe cum mă simt din cauza pierderii? Ar putea el vreodată să mă facă să mă simt mai bine când mi-e rău? Dar, mai ales: ar putea Will să fie un al doilea Ed pentru mine? Merită încercat. Cu siguranță e mai bine decât să stau singur în camera mea întunecată, cu bretonul în ochi, nefăcând nimic. Mă trezesc cu mâna întinsă, spunându-mi numele și prezentându-mă oficial. Cu această strângere de mână oficială am devenit oficial prieten cu Will și totodată oficial am luat-o de la capăt. Mă ia gura pe dinainte, dar nu pot să nu întreb:
   -Vrei s-o rugăm pe mama să ne ia înghețată?
         După un moment atât de scurt că nici în secunde nu l-ai putea măsura, timp în care mă tot gândesc că am dat-o în bară rău de tot, Will răspunde:
   -Prefer iaurtul cu fructe.
         Aceste cuvinte mă fac să vreau să râd și să plâng în aceeași timp, dar pentru că băieții nu plâng, aleg să chicotesc în sinea mea spunându-mi și mie însumi, cât și lui Will: "Merge și așa." Deoarece niciodată n-am luat în calcul posibilitatea ca înlocuitorul lui Ed să pot fi chiar eu.