Notă:
Pentru reproducerea acestei povestiri ori a unui fragment din aceasta este nevoie de acordul scris al autoarei și de citare corespunzătoare, întrucât textul a fost publicat în numărul III al seriei Autentic, Călătoria vieții – vol. 2, coordonată de conf. univ. Patricia L. Runcan (Editura de Vest, Timișoara, 2022).

*

Se spune că, mai demult, într-un regat îndepărtat, trăia un rege care avea trei fii. Într-o zi, i-a chemat la sine şi le-a vorbit astfel:

- Fiii mei, a sosit vremea să-mi dovediţi care dintre voi este cel mai vrednic pentru a-mi urma la tron, iar pentru asta, vreau să călătoriţi până la capătul lumii, acolo unde se află Insula Nestematelor, şi să exploraţi Grădina Edenului, după care să vă întoarceţi şi să-mi spuneţi şi mie cum arată, fiindcă toată viaţa am visat să ajung acolo, însă îndatoririle de conducător al acestui regat înfloritor nu mi-au permis niciodată această călătorie.

Prinţii n-au aşteptat să fie rugaţi de două ori, toţi trei vrând să-şi dovedească vrednicia în faţa tatălui lor şi a curtenilor, chiar dacă la început au crezut că regele glumeşte numai – toată lumea știa doar că Edenul nu mai exista pe pământ! Chiar și așa, băieții își pregătiră toate cele necesare pentru o astfel de călătorie și în curând porniră la drum.

Vreme de câteva săptămâni străbătură pământul de la un capăt la celălalt, apoi, într-un final, ajunseră la marginile lumii terestre. Uimiți de splendoarea ce li se înfățișa înaintea ochilor, cei trei ancorară undeva în partea de apus a insulei și debarcară grăbiți, nerăbdători să descopere ce surprize ascundea și încercâd să se convingă că totul exista aievea, că nu era doar un miraj.

După ce admirară la nesfârșit, din exterior, minunăția peste care dăduseră, unul dintre ei veni cu propunerea să încerce să patrundă și în interiorul Grădinii, convins fiind că acolo aveau să descopere minuni și mai incredibile. Căzură de comun acord asupra acestui următor pas, dar întrebarea era acum unde se găsea intrarea – pentru că ar fi fost total nepotrivit să se apuce să sară ca nătângii pe deasupra gardului natural.

Merseră o vreme de-a lungul plajei, apoi deciseră că nu e bine așa. Pierdeau aiurea puținul timp de care dispuneau. Hotărâră că cel mai bine era să apuce fiecare în altă direcție, iar în momentul când aveau să găsească Poarta, cel care o descoperea avea să tragă un foc de armă în sus pentru a le da de știre celorlalți încotro trebuie să se îndrepte.

Porniră deci și, după ceva timp, unul dintre ei trase. Găsise intrarea! În mai puțin de zece minute, frații se aflau din nou împreună, în fața unei porți grandioase alcătuită în totalitate aur curat și decorată cu toate felurile de pietre prețioase. Se apropiară cu demitate de cei doi Paznici și fiul cel mare al împăratului li se adresă politicos:

- Bună ziua, domnilor! Suntem cei trei crai din Răsărit și am venit la porunca Împăratului, tatăl nostru, pentru a vizita minunata Insulă a Nestematelor și legendara Grădină care se află pe întinderea ei. Am dori deci să primim aprobarea voastră de a face o plimbare prin Eden.

Oarecum surprinși de vizita celor trei, Paznicii se priviră preț de câteva clipe, neștiind exact cum să procedeze. Singurele ordine pe care le primiseră fuseseră acelea de a veghea intrarea în Grădină și de a nu le permite răzvrătiților să se întoarcă. Dar aceștia cu siguranță nu erau cei la care se referise Stăpânul. Aceia erau numai doi și, în plus, erau o femeie și un bărbat, nu doi bărbați. Hotărâră deci că era în regulă să le permită intrarea în Eden.

- Cu o singură condiție, vorbi unul dintre ei. Aveți voie să gustați din fructele care cresc în Grădină, dar trebuie să promiteți că nu veți încerca să furați nimic din ce veți găsi înăuntru.

- Nicio problemă, domnilor, răspunse fiul cel mijlociu. Suntem oameni cinstiți doar!

- Foarte bine, atunci! făcu celălalt Paznic. Nu uitați, aveți doar un sfert de ceas la dispoziție!

Mulțumiră pentru bunăvoință și-apoi dispărură prin poarta de mărgăritare în Eden. La început merseseră la pas, împreună, dar mai apoi, ca un fel de înțelegere nerostită, fiecare apucă propriul drum de explorare.

Fiul cel mare o luă înspre apus, înspre zona cea mai roditoare a Grădinii. Aici găsi nenumărate feluri de pomi fructiferi, majoritatea dintre ei necunoscuți lui, cu fructe care mai de care mai îmbietoare. Aveau voie să guste din roadele Grădinii, nu-i așa? Așa le spusese Paznicul. Întinse mâna după un fruct exotic ce arăta precum mango, dar mult mai apetisant și care avea un miros de o mie de ori mai îmbătător. Mușcă încet din el și constată că avea un gust cu mult mai savuros decât se așteptase. Dar, în timp ce se lăsa îmbătat de fructul din mână, un altul, mai mare și mai atrăgător, îi captă atenția. Se ridică pe vârfuri și se întinse după el. Îl culese și mușcă nerăbdător, închizând ochii și inhalându-i mirosul dulceag în același timp. La fel se întâmplă însă și după ce termină acest fruct – un altul îi atrase din nou privirile, iar el, nemaiputându-și stăpâni pofta, cedă ispitei și începu să mănânce fruct după fruct până când, într-un final, un somn îmbătător în înveli ca într-o nimfă.

- Numai puțin, își spuse căscând. N-o să adorm. Doar o să mă întind puțin, ca după o masă copioasă.

Dar adormi. Și somul îi fu dulce, mai dulce decât somnul din zorii zilei, astfel că nu auzi semnalul dat de Paznici atunci când timpul alocat vizitei luă sfârșit.

Cel de-al doilea fiu apucase înspre partea de răsărit insulei. Aici, el descoperise, într-o combinație care-ți tăia respirația, o mulțime de diamante, pietre de onix, rubine și safire, piese lucrate din aur alb și tot felul de alte nestemate. Înseși aleile erau pavate în această parte a Grădinii cu marmură și pietre scumpe. Așa se face că, la un moment dat, mergând cu privirile ațintite mereu în sus, admirând frumusețile orbitoare ale Edenului, prințul se împiedică de un colț de diamant din pavaj, acesta desprinzându-se de la locul lui cu un zgomot surd. Mustrându-se pentru neatenția sa, tânărul crai se aplecă și luă în mână nestemata, cu gând să o așeze la locul ei. Dar constată că, acolo unde ar fi trebuit să o pună, răsărise din neant un alt diamant, asemănător cu piesa pe care o ținea el în palmă. Hmm! Ceva nu reușea să înțeleagă. Ceva îi scăpa. Se împiedică din nou, de această dată în mod voit, de un smarald. Acesta, de asemenea fără să opună prea multă rezistență, își părăsi locul de pe alee, făcând imediat loc unui alt smarald, identic.

- Așa deci! exclamă tânărul deopotrivă lămurit și încântat. Ori de câte ori o nestemată este luată din locul ei, o alta identică apare în loc. Păi, dacă așa stau lucrurile, nimeni nu va observa lipsa câtorva dintre ele, nu-i așa?

Ascunse într-un buzunar cele două pietricele și porni mai departe. Dar nu făcu zece pași, că la picioarele sale văzu un rubin atât de strălucitor încât nu se putu abține și îl împinse ușor cu vârful cizmei, pentru a-l muta din locul său. Bijuteria fu imediat înlocuită de o alta, identică, iar prințul se aplecă subtil și o apucă cu două degete, doar pentru a o elibera mai apoi, de asemenea în buzunarul hainei, alături de celelalte două nestemate. Își continuă drumul, încercând să nu mai cedeze ispitei, însă de fiecare dată o altă piatră prețioasă îi atrăgea atenția, iar el se găsea incapabil să treacă nepăsător mai departe. Se simțea oarecum ciudat, cu buzunarele pline de comori, dar își spuse că nu erau chiar atât de bătătoare la ochi, așa că probabil nimeni nu va observa, de fapt.

Mezinul împăratului alesese aleea care ducea înspre mijlocul Grădinii. Trecu, asemeni fratelui său cel mai mare, pe lângă livada îmbietoare, dar decise că nu e cazul să zăbovească prea mult acolo – timpul era limitat, iar el dorea să vadă cât mai mult din Grădină, așa că servi un fruct, la întâmplare, apoi porni mai departe. Ajunse în Oaza Nesematelor și admiră frumusețea răpitoare a comorilor de aici, dar nu își însuși nici măcar un fir de praf – nu avea de gând să-și contrazică fratele prin acțiunile sale.

Merse mai departe și ajunse în fața unui peisaj care arăta atât de mirific, încât părea ireal. Admiră cu răsuflarea întretăiată minunea ce i se desfășura în fața ochilor, apoi, după câteva minute de contemplare, decise că, deși ar fi putut sta la nesfârșit să-și delecteze simțurile în acel loc miraculos, înțelept ar fi fost să treacă mai departe. Ceea ce și făcu, bineînțeles. Iar Edenul i se înfățișă în toată splendoarea sa în acel sfert de ceas pe care îl avea la dispoziție.

La finalul vizitei, întrucât îi mai rămăseseră câteva minute – puține, dar îndeajuns pentru ce avea de gând să facă – scoase din buzunar o foaie și un pix și se așeză la umbra unui curmal, începând să aștearnă pe hârtie un imn de laudă la adresa Celui care crease minunăția aceea de Grădină.

Minutele trecură, iar Paznicii, văzând că cei trei nu ieșiseră încă, începură să sune din goarnă. În scurt timp, fiul cel mic al împăratului Răsăritului apăru în cadrul Porții și, înainte de a ieși, îi întinse unuia dintre Paznici coala de hârtie.

- Ce este aceasta? întrebă el uimit.

- Un imn, răspunse tânărul simplu. Un imn adresat Stăpânului vostru, ca laudă adusă pentru ceea ce a creat aici. Edenul e cu adevărat cel mai minunat loc pe care am avut onoarea să îl vizitez!

Paznicul încuviință și îi promise prințului că Îi va înmâna Stăpânului său imnul. Totuși, după ce termină discuția cu cel mai tânăr dintre crai, privi încă o dată înspre Grădină, întrebându-se ce le ia atât de mult celorlalți doi să apară. Sună din nou din goarnă, dar rezultatul fu același – niciunul dintre ei nu apăru.

- Frații domniei tale întârzie peste limita admisă, ori acest lucru va avea repercursiuni destul de neplăcute pentru ei, îi spuse celălalt Paznic fiului de împărat.

- Poate aș putea să intru din nou, să îi caut, spuse acesta sperând că astfel putea fi de folos, dar Paznicul îl opri.

- Nu, nu poți face asta. Se apropie momentul în care trebuie să ferecăm Poarta, căci se lasă înserarea. Iar cei care rămân peste noapte în Grădină nu mai pleacă niciodată vii de aici. Acesta este un loc în care numai cei care au trecut din viață pot rămâne după bunul plac.

- Oh, făcu tânărul, înțelegând gravitatea situației. Ce putea să facă? Nu își putea lăsa frații acolo, nu putea să se întoarcă acasă fără ei! Și totuși, era ca legat de mâini, din moment ce nu putea să se întoarcă în Grădină fără să riște să rămână blocat acolo pentru totdeauna. Cum să le atragă atenția, dacă nici măcar sunetul goarnei nu fusese capabil de acest lucru?!

Timpul trecu, iar Paznicii făcură un ultim apel, din nou zadarnic. Așa că, în ciuda stăruințelor prințului, Poarta fu închisă și ferecată, iar frații acestuia rămaseră prizonieri ai Grădinii, blocați între Viață și Moarte pentru totdeauna.

Simțind un gol în suflet, tânărul își luă rămas bun de la Paznici și porni înapoi înspre împărăția tatălui său, mulțumind totuși lui Dumnezeu că nu căzuse în plasa lăcomiei, asemeni fraților săi.

Ce se întâmplase de fapt? Foarte simplu. Fiul cel mare adormise de-a binelea după ce mâncase mult mai multe fructe decât i-ar fi fost suficient, așa că pierduse orice contact cu realitatea, motiv pentru care nu reușise să perceapă sunetul goarnei, chemarea Paznicilor. În consecință, rămase acolo, blocat pentru vecie, condamnat de propriul pântec.

Fratele său mai tânăr, al doilea fiu al tatălui său, în goana sa după bogăție, se lăsase purtat până în străfundurile Grădinii, orbit de frumusețile care îl „împiedicau” de acum la tot pasul, și, deși auzise toate cele trei semnale, nu reușise nicicum să-și dezlipească ochii de la nestematele ce parcă îl invitau să le ascundă în buzunarele deja pline până la refuz. Cu propria-i lăcomie stându-i deci împotrivă, tânărul crai ratase chiar și ultima șansă de salvare, rămânând astfel – și el – un condamnat al păcatului.

Ajuns înapoi în împărăția Soarelui-Răsare, fiul cel mic al împăratului îi istorisi acestuia despre toate minunățiile pe care le văzuse – convingându-și tatăl că Insula Nestematelor și Grădina Edenului existau într-adevăr –, precum și motivele pentru care se întorsese singur, iar acesta, după ce cugetă în liniște la vorbele fiului său, se declară mulțumit de el, de felul în care gândise și acționse și de reușita sa, apoi îl numi moștenitor al tronului său.

Când tatăl său trecu din viață și el îi luă locul la cârma împărăției, tânărul crai – singurul care văzuse Edenul și se întorsese viu – dădu poruncă scribilor săi să aștearnă în scris această istorisire pentru a fi transmisă din generație în generație, în speranța că, dacă vor cunoaște posibilele consecințe ale lăcomiei, copiii, nepoții și toți ceilalți urmași ai săi se vor feri de mrejele ei, evitând astfel un sfârșit cel puțin la fel de tragic.