Cu un suspin adânc, Faye înghiți în sec. Din nou, sughițând. Și din nou. Și din nou.

         Trase adânc aer în piept, pe gură, însă nici în acest fel nu circula suficient oxigen către plămâni. Sistemul ei respirator nu recepționa combustibilul necesar pentru a se elibera de el însuși, de propria lui micime și neputință, spre a muri și a renaște în reinventare. Organismul ei alegea constant viața în favoarea morții. De ce era mereu nevoie să îngreuneze singură totul? De ce nu putea primi, măcar odată, un lucru de-a gata?

        Se apucă de tricou și strânse materialul în pumni, cu o mixtură dintre disperare și ură zbătându-i-se în vene; această acțiune nu făcu decât să-i implanteze și mai multă groază în trup, ce rezonă cu ecou și praf în interiorul ei. Un vertij dogoritor, asurzitor în goliciunea propriei existențe, îi sfredeli coșul pieptului, iar imaginile din fața ei se focalizară tot mai slab cu fiecare clipă ce trecea, distorsionându-se în puncte colorate, ce-i dansau ca prin ceață în fața ochilor. Senzația era cu atât mai nimicitoare, mai efervescentă, cu cât îi era imposibil s-o controleze.

         Se sufoca. Se sufoca în propriul trup.

         Lacrimi înghețate îi înțepau ochii inflamați, amenințând-o cu o altă tornadă de lacrimi. Își imagina deja știrea de pe postul național. ,,Atenție, doamnelor și domnilor, un nou val de intemperii urmează să lovească în curând coasta oceanului Atlantic. Adăpostiți-vă cât de repede posibil, meteorologii tocmai au raportat un cod roșu de Faye Rowen."

         Se sili să le fie potrivnică, tuturor. Să fie mai pătimașă, mai înfiptă, mai comunicativă; să vorbească, în sfârșit, în adevăratul sens al cuvântului, să guste pentru prima dată din ducele mied al înțelegerii și al acceptării de sine. Să se abandoneze, să azvârle la o parte trăirile absurde și vidul pe care-l experimenta. Să fie ca toți ceilalți, măcar pentru o clipă.

        Copilă naivă, năzuiai cumva că vei reuși? Te bizuiai pe acest lucru, te agățaseși – ca de aer – de un ultim crâmpei neînsemnat de speranță? Ah, dulcea ironie de aici, scumpo, este că te pierduseși deja, împreună cu puterea ta de a crede. Deveniseși, demult, doar o moartă într-un trup ce pulsa de viață. Căci moartea și viața nu pot fi numite stadii; nu sunt nimic altceva decât călătorii. Paradoxală relativitate!

        Faye se lăsă, fără vlagă, pe umărul lui Carter. Întredeschise chiar buzele, pentru a-i mărturisi prietenului ei ce simțea. Tot, absolut tot, fără ocolișuri. Așa, stând în șezut, răvășită de rafalele mistuitoare de vânt, părea lesne s-o facă.

        Renunță însă rapid, covârșită de greutatea exprimării. Se gândi dincolo de granițe, încercând din greu să se încadreze într-o frază elocventă, dar eșuă. Cele mai intime și mai profunde sentimente ale ei sunau atât de prostește enunțate, în orice manieră ar fi încercat s-o facă!

        ,,Te ador, C. Am ajuns la concluzia că suntem doar niște stele așteptând să se reîntoarcă pe boltă, să renască în incandescența lor de gaz. Puțini oameni strălucesc însă în forma de astru și pe Pământ; ești printre ei. Nu știu cum reușești să fii un atât de bun ascultător, iar uneori mi se pare că nu te merit. Ai pielea ca apusul soarelui de vară și miroși a scorțișoară și a tort făcut în casă. Mă faci să te vreau lângă mine prin simpla ta tăcere. Ești un cel mai bun prieten extraordinar. În unele momente, ca acum, mă faci să cred că un înger din tării s-a întrupat în tine."

         Doamne, cum ar fi putut să-i destăinuiască vreodată toate astea? Era un dezastru. Își coborî pleoapele și le menținu strâns lipite câteva secunde, într-o încercare disperată de a închide și stăvili torentul de gânduri ce-i cutremura mintea.

         Când redeschise însă ochii, nimic nu se schimbase. Poate doar chipul ei, ce se împurpura tot mai intens de la o clipă la alta; o reacție alergică la propriile sentimente. Dar ea nu vedea acest lucru. Nu se putea neutraliza. Nu se putea înfrunta.

         Lângă ea, Carter tăcu. Renunțase de ore bune la căutarea unor vorbe de consolare pe care ar fi putut să i le ofere lui Faye; știa mai bine ca oricine că, în asemenea momente, zgomotele mici – stropii de ploaie lipăind pe nisip, sunetele aspre, precipitate, ale respirațiilor lor, valurile clipocind și izbindu-se de țărm – erau, și așa, destul pentru ea. Surzimea nemișcării o seca de puteri. Ar fi fost o cruzime ca, la tot acest haos, să mai adauge și spargerea tăcerii în bucățele.

         Prezența lui era aproape inobservabilă: silueta i se estompa pe fundalul pietruit, se contopea cu umbrele, dispărea și reapărea de parcă nici n-ar fi fost, de fapt, acolo, ci la granița prăpastiei dintre două lumi. Atât fusese mereu. Ratatul abia vizibil, eșecul translucid chiar și în lumina reflectoarelor, cel pe lângă care lumea trecea fără să-l observe. Cel a cărui singură amică era o ariană schizoidă.

        Se complăcuse cu asta, cu rasismul, cu stereotipiile și cu toate anecdotele celorlalți. Considera situația ireversibilă și nici că i-ar fi păsat mai puțin: se comporta complet nepăsător, în privința tuturor problemelor zilnice. Din exterior, acesta era cuvântul care părea să-l descrie. Nepăsare.

         Chiar dacă personalitatea lui reprezenta exact antonimul cuvântului.

         Îi învălui o liniște stângace, tensionată, stingheră. Ce-ar fi putut spune? Ce? Deja se știau prea bine. Cunoșteau, deopotrivă, cu ce se confrunta celălalt. Era de ajuns o privire. Toate conversațiile posibile pe acest subiect fuseseră deja purtate, toate temele, dezbătute. Se terminase. După măcel, rămăseseră doar ei și liniștea lor.

         Faye nu credea asta. Trecea prin un cu totul alt stadiu de descoperire a sinelui, mai profund. Fata privi spre marea fără pic de întreruperi pe suprafața unduioasă – o privire tristă, copleșită, coruptă și înecată în oceanul disperării.

         Umanitatea se descompunea, se îneca, se dispersa în voidul animalicului, iar ea era trasă fără voie în larg, odată cu ultima fărâmă de empatie existentă în populație. Care era secretul, unde greșea? Nu putea fi ca ei, superficială, nu se putea lăsa pur și simplu dusă de curent? Trebuia neapărat să lupte? Era atât de esențial să fie ceva, să fie... ea? Era, măcar, asta? Mai mult sau mai puțin?

        Habar nu avea. 

         Învățase să se ferească cu mult înainte de a greși, să părăsească gheața înainte de se ivi măcar posibilitatea alunecării, să se refugieze în umbră încă dinaintea apariției luminii. Învățase să ascundă, să se distanțeze, să-și piardă sufletul în troianul de corpuri. Să pară detașată, nepăsătoare, invulnerabilă și neînfricată – pe când era exact opusul. Dar era și corect? Era... uman? Ce mai era oare uman? Ea, ea era umană, sau se putea numi sensibilitatea ei doar o mască a faptului că personalitatea îi era doar o copie trasă la indigo și evita recunoașterea acestui lucru? Se ascundea și de sine însăși?

        Cine, cine era, de fapt, ea? Merita să se cunoască, să se dezlege până în adâncul măruntaielor de sfoara vieții restrânse de alții? Până la urmă, nimic nu era despre relativități. În plin secol douăzeci și unu, cui îi mai păsa de înțelegerea conceptelor filozofice, absurde, precum binele și răul, urâtul și frumosul sau totul și nimicul? Tot ce se mai știa despre rațiune implica a-i judeca și umili pe ceilalți.

         Faye simți cum încă ceva se rupea înlăuntrul ei, fără a provoca, însă, niciun sunet. Niciodată nu făcuse prea mult zgomot. Îl detesta. Însă la fel de mult ura și tăcerea. Cele mai agonice dureri se produceau întotdeauna în tăcere.

        Își dorea să fie... ceva. Ceva mai mult decât amalgamul de bucăți distruse și aduse la un loc cu lipiciul nedurabil al lacrimilor. Ceva remarcabil. Ceva ce nu era.

         Se strădui să bălmăjească câteva cuvinte, însă era prea mult pentru ea. Întredeschise gura, însă doar pentru a lăsa un oftat scurt să-i alunece printre buze, urmat de un murmurat incoerent, mult prea silențios pentru a fi auzit. O construcție legată de ,,nu mai rezist". Carter îi cuprinse umerii cu brațele, într-o îmbrățișare protectoare.

         Se sprijini de el, atât fizic, cât și moral. Când chipul ei tăciuniu se contopi cu al lui, marginile distinctive dintre ei aproape dispărură. Totuși, exista o esențială diferență. Din ochii aurii ai fetei izvora o întreagă rețea hidrografică, iar pe pomeți îi patinau o sumedenie de izvoare reci, alunecoase.

         Carter se dezintegra. Îl distrugea s-o vadă așa. O trase mai aproape de el, strângând-o în brațe. Respirația sacadată a lui Faye îi pufăia ușor în ureche, ca un tren cu aburi în miniatură. Erau amândoi acolo, împreună. Aproape. Și, totuși, atât de departe unul de altul...

         Niciunul n-ar fi înlocuit cu nimic în lume căldura pe care și-o ofereau reciproc. În schimb, cuvintele eșuau, iar oricare dintre ei ar fi ruinat atmosfera prin a vorbi. Pur și simplu, sunetele glasurilor lor nu erau suficient de însemnate pentru a transpune cumva prestigiul și măreția momentului.

        Nici măcar vocile umane nu puteau transmite mai bine decât tăcerea.

         În acel moment, se petrecu ceva.

         Carter îi simți tristețea. Îi simți slăbiciunile, puterile, motivațiile. Trecutul. O simți pe ea.

         Cu fiecare secundă în care stăteau, pur și simplu, îmbrățișați, sentimentele unuia se înlocuiau cu ale celuilalt, într-un univers implacabil de empatie. Întrepătrunderea lor se realiza perpendicular, asemenea firelor de urzeală și a celor de bătătură; rezultatul era o țesătură întortocheată de gânduri, profunzime, frecvențe înalte, imagini neelocvente și urlete ale tăcerii.

         Și vânt. Mult, mult vânt. Vuietul urla în jurul lor, asemenea șuieratului aerului decomprimat. Și apă: comuniunea dintre lacrimile ei și cele fanatice ale norilor, astfel încât nu se mai cunoștea diferența.

        Durea pentru amândoi. ,,Inima ta e o armă de dimensiunea pumnului tău." Dar ce se întâmplă atunci când două inimi fac schimb?

        Fata își coborî pleoapele, simțind cum paharul minții ei se umple ușor, ușor, cu încredere și optimism. Carter, în schimb... Carter se înmuie ca o gelatină. Acum el era cel care avea nevoie de susținere.

        Și preluase doar o fărâmă din ceea ce trăia Faye, o știa!

        Traiectoria privirii lui se modifică. De la cea mai bună prietenă a lui, spre cer – cele două lucruri de care jurase să aibă grijă pentru veșnicie. Irișii lui parcă se înnegriră treptat, până când, din turcoaz, deveniră aidoma păturii de întuneric ce se așternuse peste ei.

         Apoi, izbucni brusc în plâns. Faye se holbă întrebător la el, uluită.

         Carter nu plângea. Nu în mod normal.

         În ochii lui văzu cioburi. Cioburi de scoici, de sticlă spartă și de lună, toate asamblate împreună într-un mesaj mai clar ca niciodată. ,,Sunt mai distrus decât par. A fost nevoie doar să mă pun o clipă în pielea ta pentru a o lăsa la iveală."

        Ani mai târziu, amândoi aveau să-și reamintească noaptea aceea de mai. Șatena, datorită uimirii că nu mai observase niciodată câtă complexitate se ascundea în spatele privirii amicului său. O fuziune de înțelegere, neliniște, destoinicie, tristețe și, în același timp, optimism și realitate, toate într-o galaxie de un azuriu învolburat. În acele momente, ochii lui nu erau frumoși precum stelele; erau frumoși precum sufletul.

         Cât despre Carter... Urechile îi vuiau a praf de stele și a ocean. I se lățiseră orizonturile. Privea altfel lumea. Și realizase ceva.

         Existau multe căi spre o carieră artistică de succes. Unii credeau că era de ajuns un festival sau un prieten de familie. Dar alții studiau. Și studiau. Munceau din greu, până la epuizare. Luau viața în piept, tratând-o ca atare, cu toate suișurile și coborâșurile ei. Până când ajungeau la ceea ce practicau în prezent: adică perfecțiune.

         Tocmai descoperise talentul lui Faye, cel care stăruise dintotdeauna în esența, în constituția ei. El fusese orb, odată cu cu restul oamenilor; nu reușise să-l dibuiască. Singurii care o făcuseră erau, probabil, îngerii ei păzitori.

         Ascultatul în cioburi de univers.

❧

         Așa fusese dintotdeauna. Se ajutaseră emoțional, fizic și moral, din toate punctele de vedere. Mereu.

         Și acum, după atâția ani, iată-i în același loc. Doi bolovani ai digului, cu o scobitură între ei, constituiau locul lor special. Era loc doar pentru o singură persoană în micuța peșteră, dar, strânși unul în altul în felul acela, erau ca unul singur. Și asta conta.

         După atâta timp, plaja încă îi găzduia.

                Fără vreun avertisment, Carter se mișcă. Se târî, vehement, spre ieșire. Faye pipăi aerul unde, cu câteva clipe înainte, se aflase prietenul ei.

         — Unde te duci?

         — Trebuie să scriu ceva.

         Băiatul se ridică în picioare. Șatena îi aruncă o privire perplexă.

        — Cum? Plouă cu găleata. Și suntem la malul mării.

         — Cred că e mai mult o luptă cu mine însumi. Am nevoie să scriu. Am nevoie, îndrugă Carter, uimit de determinarea din glasul lui. Nu putea explica exact de ce voia să scrie. Nu știa nici cum și de unde preluase sclipirea aceea dementă de rebeliune, sau cu ce scop. Dar poate că era mai bine ca unele lucruri să-i rămână necunoscute.

         Faye abandonă situația, ridicând din umeri. Prietenul ei avea toanele lui, iar, când își punea ceva în cap, nu mai era chip să-i dezrădăcineze ideea.

         — Scrie aici, înăuntru. Am un carnet, încercă ea să pară rezonabilă.

         — Nu.

            Adolescentul cu păr de păpădie se strecură din adăpostul peșterii, urmat îndeaproape de amica lui. Uneori, recunoștea, era cât se putea de îndărătnic.

         Se aplecă. Ploaia răpăia pe nisipul umed. În câteva clipe, hainele amândurora musteau de apă. Apoi, cu mâinile mișcându-i-se într-o coregrafie desăvârșită, scrise.

         F–A–Y–E.

        Cuvântul fu șters imediat de valuri. Scrise din nou.

        F–A–Y–E.

         — De ce numele meu? Vorbim despre aceeași fată? surâse fata.

         Erau amândoi uzi din cap până-n picioare, le era frig, iar ceasurile din centrul orașului bătuseră de mult miezul nopții; dar nimic din toate acestea nu părea să-i deranjeze în mod special.

         Se așezară pe nisip, într-o tăcere desăvârșită. Oceanul făcea contact cu tălpile lor, mângâindu-le pielea și conferindu-le un vag sentiment de siguranță.

         — Nu-ți scriu doar numele. Menționez persoana mea favorită din lume.

         Câștigă un zâmbet copleșit și o îmbrățișare. Faye se aplecă și ea.

        C–A–R–T–E–R.

        Ploaia fu cea care estompă, de data aceasta, numele. Literele se cufundară în particulele de nisip, până când deveniră una cu acestea. Vântul se opri brusc, suspendat de boltă.

        — Hai să nu scriem, atunci, pe nisip, îi șopti Faye, cu vocea tremurândă. Apa va șterge tot. Mai bine să scrijelim pe dig, sau pe o piatră. Stânca rămâne.

        Înainte de a-i răspunde, Carter intră într-o transă profundă, gândind. Ceea ce urma să spună avea să-l urmărească pentru câteva ore, cel puțin. Contesta realitatea văzută și o înlocuia cu ceva absurd, apropiat de limita inexistentului; dar asta nu făcea, totuși, afirmația mai puțin adevărată. Sau... da?

        Fără a le aproba, vorbele i se rostogoliră printre buze, cu patos. Chipul i se lăți într-un zâmbet anemic, visător.

         — Piatra se erodează, Faye. Dispare ca și cum n-ar fi fost. Însă, ah, nisipul... Nimic din ceea ce scrii pe nisip nu este șters. Valurile țin totul în inima lor.

        Până la urmă, nu era despre viață. Nici despre moarte, destinație sau plecare, sau despre un moment hotărâtor anume. Era despre comprimarea și îmbutelierea amintirilor în timp, despre călătoria ce se afla între ele: despre decizia de a scrie pe nisip sub un cer înstelat, alături de prietenul tău cel mai bun, într-o noapte ploioasă de mai, cu razele lunii luminându-ți creștetul. Despre a fi tu însuți, de a te accepta indiferent de consecințe. Despre nebunia de a rămâne tânăr și de a îndrăzni să simți.

         În acea seară, amândoi deveniră conștienți de acest lucru.