Se împlineau exact două ore, optsprezece minute și treizeci și șapte de secunde de când asculta fără oprire aceeași piesă – singura înregistrată, de altfel, pe caseta pe care o introdusese în prealabil în walkmanul vârât în buzunarul stâng al hanoracului, ce acum se balansa într-un echilibru precar.

        Nici vorbă, însă, de agasantul sentiment de monotonie care supozase că ar fi trebuit să-l domine. Dimpotrivă, Gwyn știa prea bine că nu s-ar fi putut simți nici în ruptul capului blazat sau plictisit, savoarea irezistibilă a versurilor ce-i bubuiau în urechi creându-i o dependență acută, satisfăcătoare și fără precedent, în care se afundă cu plăcere. Nu avea nici măcar grija bateriilor, o duzină de alcaline îi erau cu siguranță de ajuns pentru restul după-amiezii.

        Era perfect.

        Instrumentalul care îl acompaniase pe tot parcursul îndrăzneței sale escapade răsuna acum concomitent cu sunetele înfundate ale pașilor săi strivind iarba proaspătă, de un verde crud chiar mai sălbatic decât ochii unei feline. Respirația lui precipitată, însoțită de pulsațiile haotice ale inimii care stătea să-i spargă coșul pieptului și de șuierul vesel al vântului, intona o împletitură de cântec complet nou, straniu distorsionat de căștile care îi spânzurau de gât. Gwyneth se opri, gâfâind; un zâmbet ștrengar, imens, i se lăți pe chipul îmbujorat. Era în al nouălea cer.

        Își sprijini palmele pe genunchi, străduindu-se să își recapete suflul, și își înălță istovit bărbia. În interiorul lui se născu un soi de adrenalină, diferit de tot ceea ce experimentase până atunci, ce-l încălzi din creștet și până-n vârful degetelor de la picioare. Părea absurd, dar sângele îi clocotea în vene și se simțea ca și cum nu urma să mai apuce ziua de mâine: nici că i-ar fi păsat mai puțin. Ar fi putut chiar și să-și frângă oasele în momentul acela și nici asta nu l-ar fi scos din nepăsarea aceea reconfortantă. Își simți mușchii gambelor contractându-se. Trupul îi fremăta. Gwyn o luă din nou la goană.

        Și izbucni în flăcări.

        Ar fi fost prea melodramatic să afirme că pentru asta se născuse, pentru inegalabila senzație de independență pe care o trăia când alerga? Că îi furnicau mâinile de plăcere, că îi scăpărau ochii? Că îl mistuia dorința de-a petrece cât mai intens fiecare milisecundă, de-a da volumul senzațiilor la maxim, chiar și-atunci când în mintea lui era pornită boxa? Că voia să-și treacă pragul limitelor firii, până când n-ar mai fi avut ce limite depăși?

        Pământul i se cutremură sub picioare. Vag, Gwyn distinse contururile unor dealuri și văi zburând dedesubtul tălpilor lui, ca mai apoi acestea să dispară, vibrând pe măsură ce le depășea, rând pe rând. Un noian de frunze se risipi în vânt când își croi drum printre ele, pierzându-se în aer odată cu ultimele lui crâmpeie de griji. Din fugă, zdrobi și câteva cioburi, iar sticla colorată se fărâmă în reflexe prismatice. Nici măcar o gaură neagră care ar fi vrut să-i soarbă ființa în imensitatea Universului nu l-ar fi putut opri. N-avea nici măcar cea mai mică idee unde se afla și asta îl extazia mai mult decât ar fi presupus vreodată.

        La naiba, căpătase viteză superluminică! Putea controla lumea!

        Nu era vorba doar despre alergatul în sine, ca acțiune statuară, deși Gwyn bănuia că și acesta ar fi putut fi un factor al senzaționalei lipse de control din corpul lui, ci de mult mai mult. Cea care-l scotea complet din minți era, în schimb, libertatea, senzația că putea face absolut orice-și dorea și că atingerea contopirii lui cu eliberarea absolută a sinelui era doar o chestiune de timp.

        Și mai era și cântecul. Mereu același cântec ritmat, în ton cu starea lui, ce-l alimenta cu energie.

        Când zăbovi din nou în loc, băiatul scoase un strigăt, urmat de un oftat adânc. Își petrecu mâna de-a lungul trunchiului unui copac, beat de fericire. Gândurile îi deveniseră incoerente, se preschimbaseră cu viteza sunetului din raționalizări despre examene și liceu într-un șir de imagini și culori fără direcție și delimitări ce-i accentuau euforia. Scoarța lemnoasă făcu contact cu palma lui, stimulându-l și trezindu-l la realitate; nu mai conștientizase niciodată până atunci cât de multe terminații nervoase prezentau degetele lui și nivelul atât de ridicat al senzitivității acestora.

        Pentru prima dată, se trânti în iarbă și privi către cer. Arborii pădurii în care se întâmpla să se afle îi opturau viziunea, el putând acum admira peisajul doar privind printre crengile acestora. Pe măsură ce își revizuia unghiul traiectoriei, utimele raze de lumină se topeau, cu o viteză constantă, în oglinda policromă oranj-liliachie, cu nuanțe metalizate, ce împânzise norii cumulus. În curând, avea să se coboare întunericul. În contradicția faptului că se rătăcise și că urma, cel mai probabil, să-și petreacă noaptea pe solul rece, lui Gwyneth îi venea să urle din nou versurile cântecului, așa cum procedase tot drumul. Doar atât. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

        I'm gonna live my life like I'm gonna die young
Like it's never enough, like I'm born to run
I'm gonna spend my time like tomorrow won't come
Do whatever I want, like I'm born to run.

        Melodia fusese, cu siguranță, concepută special pentru el. În timp ce contempla adânc, se ridică, împingându-și mâinile în pământ, și continuă să alerge. Sumedenia de coincidențe care îl legau de versuri, de strofe, de ritm, de sentimentele transmise și de piesă în general îi induse o ușoară melancolie. Câtva timp, rămase cufundat în gândurile lui uzuale.

        Eliberarea asta era, oare, cu adevărat, libertate? Senzația de a controla orașul, de intangibilitate, nu putea fi, cumva, doar o crudă reamintire a faptului că viața nu era, de fapt, așa – liberă –, ci încătușată în cușca legilor societății și închisă-n închisoarea necunoașterii eului interior? Nu era, cumva, încătușarea mai liberă și mai ușor de înfăptuit, în comparație cu libertatea, pentru care trebuia muncit și luptat?

        Ce cugete fără sens, se gândi, în clipa în care refrenul îi năvăli, neinvitat, în urechi. Evident că-i mai liberă libertatea. Doamne, ce repetiție enervantă...

        Reîncepu să alerge, deconcentrat. Se poticni de o piatră și se prăvăli pe pământul reavăn (blesteme, azi-dimineață plouase!). Plonjă și se rostogoli, deviind căzătura cu coatele. Scăpase neatins, dacă lăsa la o parte noroiul de pe haine.

        — Gata cu gânditul, se trezi spunând; tonul neutru îi îngreună străduința de a se reîntoarce la bucuria de mai înainte. Ce urma să facă acum?

        Se plimbă o perioadă îndelungată în tăcere. Tot cântecul fu cel care-l salvă, laolaltă cu rafalele bruște de vânt ce-și făcură apariția odată cu lăsarea groasei pături de întuneric. Gwyneth se văzu silit să fugă mâncând pământul, iar exaltarea reveni încetul cu încetul.

        La orizont apăru, în final, o vâlvătaie, o rază rătăcită de lumină în mijlocul pustietății. Adolescentul se grăbi spre ea, instinctiv. Bretonul îi intra în ochi, aninând pe fruntea care îi șiroia de transpirație, însă nu catadicsi să-l îndepărteze.

        Peste cinci minute, năvălea în bar. Peste încă trei, ciocolata caldă îi încălzea gâtul. Peste cincisprezece, își încrusta inițialele într-un copac cu o lamă de cuțit, alături de o gașcă întreagă de noi prieteni. Iar, imediat după aceea, fugea prin pădure, sub lumina palidă conferită de stele.

        Atunci, în noaptea aceea fără dată, într-un loc nemarcat pe hartă, Gwyn a înțeles ce însemna, cu adevărat, libertatea. S-a schimbat. Și a început să trăiască cu adevărat.