Cantina era plină de studenți dimineața asta. Eu, Alina și Trixie ne-am cumpărat câteva smoothie-uri și ne-am așezat undeva nu foarte departe de celelalte bănci albastre.

     Parcă ignoram total gălăgia infernală a studenților care vorbeau unii cu alții. Ne uitam una la alta de parcă doar noi trei existam, și nimeni altcineva. Era ca și cum doar noi eram centrul universului. Sincer nu mă deranja, mă simțeam de parcă aparțin.

     — Deci asta faci tu  în fiecare zi? mă-ntreabă Alina cu o privire curioasa sorbind cu paiul roz smoothie-ul său de căpșune.

     — Cam da, îi zâmbesc eu mare.

     — Asta e uimitor! Tu-ți dai seama să fi capabilă să ridici Soarele și Luna?

    — Nu e chiar cum pare...pentru că trebuie să fiu responsabilă și bla bla bla. Și dacă fac ceva de capul meu iar mă sună maică-mea și mă toacă la cap – îmi strâng cele trei degete din mijloc de la mâna dreaptă și mi le pun la ureche de parcă ar fi un telefon – "Alo Eliana! Dar ce ți-am spus că trebuia să ridici Soarele la ora asta? Ce-am vorbit noi două?" și alte prostii.

     — Cui îi pasă de asta?! trântește Alina pumnul de masă mai să o dărâme – un zâmbet viclean îi apare pe față. Ai un dar uimitor! Special! Adică tu ești motivul pentru care există ziua și noaptea!

     Trixie îi șoptește ceva la ureche Alinei, la care fata roșcată afirmă din cap.

     — Ce-a zis? o-ntreb eu.

     — A zis că este foarte rușinată să-ți spună asta, dar crede că ești grozavă.

     — Sincer, nu e cine știe ce. Chiar deloc. E un chin. Trebuie să: te trezești dimineață să ridici soarele, să încerci să adormi la loc dar nu reușești. Apoi, după ce ai o zi obositoare trebuie să cobori Soarele și să ridici Luna, după care cobori Luna și o iei iar de la capăt. Asta a fost viața mea de mică! De la opt ani!

    — Cum ți-ai descoperit puterile? Și de ce ai vrut să vii la această Academie?

     — Păi, să fiu sinceră. Am fost mereu invidioasă pe puterile altora și voiam să-mi găsesc și eu darul – râd eu amuzată de mine. Apoi am făcut semn cu mâna spre cer și bum era noapte! Acum nu știu cum s-au întâmplat toate astea și de ce. Dar tot ce știu este o teorie a mamei care spune că am dereglat ciclul Soarelui și al Lunii, sincer habar nu am. Cât despre Academie, am auzit că unele persoane ce aveau puteri pe care ei le considerau nefolositoare au venit la aici și după trei ani au învățat să le controleze extrem de bine într-un scop util și să le folosească în lupte.

     — Sună interesant – zâmbi Trixie.

     Un fior îmi trece pe șira spinării când o aud vorbind. Fata face contact vizual cu mine astfel încât îi văd culoarea ochilor pentru prima dată. Erau albaștrii precum marea.

     — Ia uite, vorbește muta! râse Alina puțin. Glumesc, stai liniștită! Dar cu mine ai stat două-trei zile până te-ai acomodat. Iar cu Eliana te acomodezi după o zi?

     — Cam așa, pufni fata brunetă în râs.

     Acum că o vedeam mai bine la față, trebuie să recunosc că și Trixie era extrem de superbă. Era de o frumusețe rară, dar tot Alina o întrecea când venea vorba de cum arată.

     — Și de unde ai venit? își pocni degetele Alina – nu știu dacă fără motiv sau să mă amenințe.

     — America, îi răspund eu înghițind în sec.

     — Eu vin din Franța, îmi răspunse ea mie.

     — Iar eu sunt pe jumătate rusoaică, ridică Trixie mâna. Tata e din Rusia iar mama...păi...cred că America.

     — Cum adică crezi? își înclină Alina capul.

     — Aflii tu mai încolo, îi face Trixie semn cu mâna.

     — Deci fetelor, începu fata cu ochii chihlimbar. Dacă vă zic ceva nu mă credeți.

    — Zi! o provoc eu puțin.

     — Tocmai ce vorbeam ieri cu mama pe apel, până să vină Eliana. Și ea se certa puțin cu tata, înțelegi? Bine, ceartă e mult spus! Se jucau și ei! În fine...ideea e că tatăl meu îi zice: "Dacă nu-ți place viața cu mine, ia-ți dragă altul!". La care maică-mea îi zice "Nu pot că deja mi-am găsit! Am un prost pe cap, ce-mi mai trebuie doi?"

      Odată cum auzim asta toate trei pufnim în râs de parcă mai avem puțin și ne înnecăm cu sucurile. Câțiva studenți din cantină se uită ciudat la noi. Trei fete care râd de nebune, dar pe noi nici nu ne interesa măcar. Mă simțeam ca acasă alături de ele, deși le cunoșteam doar de o zi. Iar pentru un moment am făcut liniște.

      — Știi – taie Alina liniștea dintr-odată. Din câte am auzit din clasă există o carte în bibliotecă legată de ciclul circadian și oameni care au avut puteri similare cu ale tale. Dacă punem mâna pe cartea aia putem afla ceva.

     — Serios? îmi ridic capul spre ea și o privesc cu puțină speranță.

      — Da, doar că...avem o mică mare problemă.

      — Care? întreb eu.

      — Profesorii au zis că este foarte veche, și are multe pagini care au fost rupte. Să nu mai zic că deși această versiune a cărții e veche de vreo două sute de ani, este extrem de modificată față de sursa originală, care e de negăsit.

     — Păi poate o găsim noi, zâmbi sincer Trixie.

     — Trixie, fi realistă. Cartea originală a fost distrusă și ce a mai rămas a fost doar o copie ieftină care mai are și multe pagini lipsă.

     — Eu zic să mergem la bibliotecă! bat eu pumnul ușor în masă. Acum!

     — Eliana – ridică Trixie mâna. Eu încă beau smoothie-ul.

     — Îl iei cu tine! mă uit eu zâmbitoare la ea.

     — Nu știu ce să zic – continuă Alina punându-și mâinile în sân. Nu cred că mă bag, fară supărare. Dar am impresia că oricum o să mergem degeaba.

     — Fii optimistă! o încurajez eu.

      — În cel mai optimist mod mergem toate trei acolo degeaba, râde ea ușor.

     — Adevărat, afirmă fata brunetă din cap.