Sunt trezită din pat de sunetul asurzitor al alarmei de la telefon. Aceeași melodie enervantă ca-n fiecare dimineață. Obosită, îmi pun brațul peste ochi și las un raget puternic din gura mea.

     Până la urmă, dau jos pătura vișinie de pe mine și îmi deschid telefonul. Ora era cinci dimineața, și două minute să fiu mai exactă. Deja murmuram câteva înjurături pe gură – pe jumătate trează fiind, și mă-ndrept spre fereastră ce era acoperită de două draperii translucide de dantelă rozalie.

      După ce le dau laoparte privesc cu nostalgie casele liniștite din satul american, ce stăteau în mod uniform deasupra dealului pe care îl priveam cu puțină tristețe și melancolie.

     Focusându-mi energia divină din interiorul meu, îmi întind brațele cu palmele deschise orientate spre tavan și le ridic ușor deasupra capului meu. Primele raze de soare își făceau deja apariția una câte una, pictând cerul înnoptat în miliarde de nuanțe de roșu, oranj, galben și albastru de parcă era un tablou pe care-l pictam cu pensula, sau o tapiserie pe care o coseam.

     Imediat după ce am făcut soarele să răsară, mă trântesc obosită în pat și pot auzi arcurile saltelei cum fac un zgomot violent când îmi las toată greutatea corpului pe ea dintr-o dată.

     — Încă cinci minute...murmur eu de una singură.

     Dar degeaba. Deja îmi stricasem somnul și nu mai puteam adormi la loc. Sinceră să fiu, îmi urăsc viața. Sunt conștientă că alții o duc mult mai rău, dar măcar ei nu sunt responsabili să aducă ziua și noaptea. O singură greșeală de fac, și s-ar putea ivi un dezastru complet. Deja îmi imaginez întreaga panică globală când se întreabă cu toții de ce luna sau soarele...sau chiar ambele corpuri celeste nu au coborât de pe cer încă. Sinceră să fiu, ar fi amuzant să le văd la televizor fețele pline de teamă ale oamenilor, care conspiră tot felul de idioțenii.

     Mă zvârcoclesc în pat de aproape jumătate de oră, și somnul tot nu m-a luat – așa că mă duc în bucătărie și torn niște lapte într-un ibric să-mi pot face cafeaua de dimineață. După ce-mi pregătesc cafeaua, mă așez pe scaunul mic de lemn punându-mi o mână pe mușamaua în carouri albe și roșii de pe masă și sorb ușor din cafea. Mă pișcă puțin buzele în momentul când fac contact cu lichidul fierbinte, dar doar pentru puțin timp.

     După puțin timp, pun ceașca de cafea în chiuvetă așteptând până mama mea vine să o spele. Atât să facă și ea măcar. Ar trebui să fiu plătită la zi pentru că le aduc atâtora oameni nerecuniscători Soarele și Luna pe cer. Sunt patetică. Exact ca ceilalți. Cum pot eu să devin o supereroină când am una dintre cele mai nefolositoare puteri din istorie? Parcă mă și văd cum mă "lupt" cu un răufăcător și eu îl atac – dar cum? Ridicând Soarele? Serios? Doar de atâta sunt capabilă?

     — Bună dimineața, fata mea! intră mama veselă în bucătărie, purtând un halat vișiniu ieftin pe ea – mi-am dat seama după nuanța extrem de degradată.

     — Neața și ție, îi zic eu pe un ton obosit. Ce e cu tine așa devreme?

      — Păi, nu am putut dormi toată noaptea gândindu-mă la tine. Și am vești extrem de bune!

     Curioasă, îmi îndrept privirea spre ea vrând să aud mai mult.

     — Ascult.

      — Păi...vreau să-ți spun că – face ea o pauză dramatică de câteva momente.

     — Treci la subiect, o grăbesc eu.

     — Ai fost acceptată la Academia Superheld din Olanda! bate mama mea fericită din palme.

      Rămân cu gura căscată. Simt cum emoțiile mă cuprind, iar fluturașii din burta mea încep să-și contorsioneze aripile ce se simt precum niște lame ce-mi atacă pereții stomacului.

      — Tu vorbești serios?! îi zâmbesc eu ca proasta, trezindu-mă parcă din transă.

     — Da! Ți-am și făcut și bagajele pentru când o să ajungi în Europa!

      Nu-mi venea să cred. Pentru o secundă aveam impresia că visez. Mă ciupesc instinctiv. Dar era adevărat! Tocmai am fost acceptată la cea mai bună academie de supereroi din lume!

     — Stai puțin...dar costurile? mă îngrijorez eu deodată față de mama mea. Nu era o sută de mii de euro pe an? Doar cele de mai elită persoane pot studia acolo!

     — De aceea am economisit bani timp de optsprezece ani! Pentru că aveam impresia că ziua asta va veni până la urmă, chiar de când te-ai născut.

      Ambele râdem dintr-odată, iar eu o iau strâns în brațe pe mama mea mulțumindu-i pentru toate sacrificile pe care le-a făcut pentru mine să pot ajunge până în punctul ăsta.

      Au trecut deja câteva ore iar eu deja mă pregăteam de plecare. O iau în brațe pe mama mea de rămas bun, și urc într-un taxi ce mă duce spre vapor.

     După ce cobor din taxi și intru în vapor alături de mulțimea de oameni, pot simții cum deja însuși vântul este împotriva mea. Era un curent pe vapor atât de mare încât se simțea de parcă aș fi fost în interiorul unei tornade, nu pe mare.

     Totuși, trebuia să recunosc, oceanul era fascinant și parcă dansam în splendoarea mareelor sale ce se-ntindeau spre mal. Mă țin ușor de balustradă și privesc cum încet cu încetul țărmul se depărtează de mine. Trebuia să-mi mențin echilibrul.

     Păcat că nu am superviteza sau nu pot zbura ca alte persoane cu aceste daruri. Unele persoane au niște puteri absolut fascinante. Când ajung la Academie deja se va însera, și evident că va trebui să ridic luna pe cer. De ce nu pot avea și eu puteri normale ca alți supereroi? Dar...poate asta nu contează acum. Poate voi învăța niște trucuri la acea academie care mă vor ajuta pe viitor. Poate însfârșit voi fi și eu folositoare. Oftez greu.

     Au trecut deja vreo opt ore de când sunt pe vapor, și în final ajung la mal în Amsterdam. Toamna își făcea simțită prezența în mod suav, în timp ce frunzele cădeau din copacii frumos așezați pe trotuar, parcă dansând unele lângă altele în aer. Trec deja peste podul Torensluis și-mi privesc reflexia în apa plină de frunze ruginii. Era minunat. Dar îmi era dor de casă. Academia Superheld nu era foarte departe de aici după GPS-ul telefonului meu, ci la doar câteva minute.
     
     Ajunsă acolo deja văd academia și scăriile ce urcă spre o ușă mare ce de lemn de trandafir, niște stâlpi aurii gigantici care țineau acoperișul  la locul său. Era absolut gigantică. Privesc flatată clădirea ce parcă mă intriga să intru în ea, așa că accept tentația și deschid ușiile de lemn, un scârțâit puternic auzindu-se în spatele meu.

     Inima mea parcă se oprește când văd holul gigantic albastru, parcă bătut în miliarde de diamante, fiind plin de studenți ce locuiau aici. Și să nu menționez vestiarele care parcă erau făcute din cristal. Îmi pun mâna la gură încă șocată de frumusețea din fața ochilor mei și-mi îndrept privirea spre tavan, ce avea o grămadă de candelabre argintii. Chiar își merita dreptul de cea mai de elită universitate a supereroilor din lume.

     Car ușor valiza în spatele meu căutând etajul fetelor. Aveam și biletul camerei în care trebuia să stau pe telefon: 12B.

      Era o școală așa de mare, îți era extrem de ușor să te pierzi in ea, mai ales dacă erai un student nou aici.

      După ce urc scările aurii ajung la o intersecție cu două holuri, holul A și holul B. Fiecare hol avea două sute și ceva de uși dacă nu mă înșel, iar camera mea era a doisprezecea.

      Ajunsă în dreptul ușii, inspir adânc aer în piept și expir greu. Puteam să o fac. Un nou capitol începea in viața mea. Și nu aveam de gând să îl pierd. În final bat la ușă să văd dacă e cineva înnăuntru.

       — Da? se aude vocea unei fete din cameră, deschizând ușa. Cu ce te pot ajuta? Oh! Tu trebuie să fii noua noastră colegă de cameră, nu? Eu sunt Alina! Încântată! iși întinde fata prietenos mâna.

      Puteam să jur...că doar când am văzut-o la față parcă am văzut o veche prietenă și nu o fată pe care abia am văzut-o. Ea se uita la mine cu aceeași expresie. Era o fată slăbuță, foarte frumoasă, cu un păr lung roșcat și ondulat și niște ochi chihlimbar ce ardeau precum focul.

     Alina...unde am mai auzit numele ăsta? Alina. Îmi sună așa familiar. Fața ei, vocea ei. Nu...poate mi se părea. Era clar imaginația mea.

     — Eliana! dau eu mâna cu ea.

      — Frumos numele! La fel și ochii tăi! Unul galben și unul albastru.

     — Oh! Este o mutație genetică – râd eu ușor. Dar am impresia că este legat de puterile mele.

     — Vai dar ce nepoliticoasă sunt! Te rog intră! mă invită ea înnauntru.

     Era o cameră spațioasă, având patru paturi, patru dulapuri, o bucătărie open-space, un balcon și o baie. Pe unul din paturi mai era o fată, care mi se părea la fel de familiară. Avea un păr scurt brunet și două șuvițe mai lungi ce-i înrămau fața.

     — Ea este Trixie! arată Alina cu mâna spre ea.

     Fata se uită la mine și-mi zâmvește veselă, făcându-mi cu mâna.

      — Eliana! Încântată de cunoștiință!

     — Și ce puteri ai? mă-ntreabă Alina curioasă. Eu pot controla focul – își întinde fata palma și o flacără apare din senin în mâna ei.

     — Asta e așa grozav! exclam eu. Dar crede-mă, puterea mea nu e una așa grozavă!

      — Oh...am înțeles! Ai cumva un handicap? mă-ntreabă ea.

      — Poftim? întreb eu puțin ofensată.

       — Puterea lui Trixie este extrem de instabilă după accidentul de mașină ce l-a avut acum un an. Putea manipula apa extrem de bine din câte mi-a zis. Dar după accident, s-a lovit foarte tare la cap și i-a afectat glanda pineală.

     — Oh vai de mine, îmi pun mâna la piept.

      — De atunci fata nu poate plânge, pentru că dacă lacrimile ei ating orice altă suprafață înnafară de pielea ei riscă să inunde totul.

       — E cumva și mută de vorbești în locul ei? o-ntreb eu pe fata roșcată.

      — Ah, nu. Dar este extrem de timidă și sensibilă. Devine foarte emoționată mai ales când întâlnește persoane noi. I-a trebuit câteva zile să poată vorbi cu mine.

     — Îmi imaginez, suflu eu greu.

     — Dar știi ce mi se pare extrem de ciudat? mă-ntreabă Alina. Este zece seara și soarele nici nu a apus până acum!

     La naiba! Am uitat complet! Am fost atât de fascinantă de acest loc încât am pierdut noțiunea timpului. De ce nu mi-a pornit alarma de la telefon? Ah da...l-am pus ca proasta pe silențios.

      — Eu cred că mă duc să iau niște aer, insist eu.

      — Dar nici măcar nu ne-ai explicat măcar ce putere ai! spuse Alina.

     Eram emoționată. Nimeni nu putea să știe. Defapt nimeni înnafară de mama mea nu știa că eu sunt cea care ridică soarele și luna. Dacă nu făceam ceva acum riscam atât să fiu o nesuferită față de noile mele prietene dar și responsabilă pentru faptul că nu am adus noaptea până acum.

     — Atunci, privește. Și adu-o și pe Trixie cu tine. Haideți pe balcon.

      Trixie se ridică din pat și era alături de Alina în spatele meu. Deschid ușor draperiile vișinii și mă duc alături de cele două fete pe balcon.

     — Doar promiteți-mi că nu mă veți considera o ciudată.

      — Nu am considerat-o pe Trixie, zise Alina. Tu de ce ai fi diferită?

      — Doar, să nu credeți că sunt vreo lăudăroasă. Atâta cer.

      — Ne arăți odată sau nu? își încrucișează fata roșcată brațele.

      Inspir în timp ce mă țin cu mâinile de balcon, și expir greu pe gură. Nu-mi venea să cred că fac asta, dar aveam emoții. Era pentru prima oară când făceam asta în fața cuiva. Privesc soarele câteva secunde bune, lumina lui arzătoare nu-mi afecta ochii. Dincontră, era caldă.

      Îmi întind brațele în față, cu palmele spre cer și le ridic deasupra capului meu. Apoi le cobor jos încet, Soarele coborând alături de brațele mele. Apusul începe să strălucească divin balconul secunde bune până când cerul se înnoptează și stelele apar pe cer una câte una. Luna se ridică și ea pe cer când îmi rific brațele, razele sale puternicw iluminând întreg balconul.

      Îmi întorc privirea spre cele două fete care erau ambele cu gura căscată.

       — Eu sunt Eliana. Fata care aduce Soarele și Luna pe cer. Fata care aduce ziua și noaptea.