— Nu știu ce simt. Am bocit ca un prunc lipsit de afecțiune. Simt tristețea, simt ura, nevoia de răzbunare. Nevoia să înec toată lumea asta amară care m-a făcut să sufăr, să o ard și să o privesc agonizând în timp ce savurez un pahar de whiskey. Vreau să sufere toți cei care m-au făcut să sufăr, începând cu Dean Park și terminând cu EL.

Capul său s-a rotit spre mine cu viteza luminii, auzind probabil care era planul meu. Aveam lacrimile în colțul ochilor când mi-am îndoit capul într-o parte privindu-l cu nonșalanță. Era un amalgam de sentimente ce se loveau ca niște meteoriți în stomacul meu, făcându-mi inima să pulseze haotic.

— EL ne-a salvat, Jimin. Iar Dean? Dean m-a salvat pe mine. Orice s-ar întâmpla datorită lui te am astăzi lângă mine, altfel aș fi murit de foame în stradă. Nu te voi lăsa să-l atingi pe Dean Park.

M-am clătinat ca un yoyo. El nu ne-a salvat, iar Dean Park nu a făcut nimic altceva decât să ne abandoneze ca pe niște câini în stradă.

— Tu chiar crezi că EL ne-a salvat? Avea nevoie de niște cobai, niște mașinării de ucis, iar noi ne-am născut pentru a ucide. Când mă uit în jos, la aceste mâini, nu văd altceva în afară de sânge, Tae. Toate liniile palmei mele sunt ca niște cratere în care sunt adânciți mii de litri de sânge. Când salvezi pe cineva nu aștepți nimic în schimb, el a vrut să-i fim datori, să-i fim loiali.

Și-a mușcat buzele cu dinții, apoi a privit în larg ștergându-și lacrimile de la colțul ochilor.

— Poate că ne folosește, dar dacă nu ar fi fost el, noi nu am fi avut pe altcineva. Eram doar niște copii, Jimin. Acum suntem bărbați! Acum suntem-

— La comanda lui. I-am continuat propoziția, ceea ce l-a făcut să-și închidă gura instant.

Dean Park.

— Nu-ți poți ucide tatăl, Jimin. Mâna sa mi-a prins umărul, strângându-l ferm înainte de a riposta cu cel mai logic lucru care-mi venea în minte.

— De ce nu? El m-a ucis pe mine cu mult timp în urmă. Nu a putut să-mi protejeze mama, a târât-o după el în organizația aceasta nenorocită, am luat-o cu el în misiuni, iar ea s-a sacrificat pentru el. Pentru ca el să fie lângă mine, dar nu a fost. Ne-a lăsat în casă ca pe niște câini abandonați, ne-a lăsat singuri să vânăm pentru a supraviețui. Ne-a târât în viața aceasta de fugar și infractor pe care el o iubea. Ne-a târât în mizeria prin care el se scălda cu satisfacție, forțându-ne să ne ascundem și să ne riscăm viețile, pentru ce?

Taehyung mi-a analizat fața înainte de a-mi ținti ochii. Ferocitatea din privirea lui aproape că mă făcea să mă îndoiesc.

— Pentru a te transforma într-un surpraviețuitor, pentru a te întări. Știu că tu nu o vezi așa.

A tușit în pumn înainte de a continua.

— Dean Park te-a învățat cel mai neprețuit lucru. Cum să supraviețuiești. Te-a întărit, te-a convins că nu trebuie să ai încredere în oameni atât de ușor, nu trebuie să oferi respect doar de dragul de a fi conform societății. Nu trebuie să te bazezi pe nimeni, în afară de tine. Te-a călit pe toate părțile pentru a nu fi ars de viață. Tu ești o stâncă, Jimin. Unul dintre cei mai puternici oameni pe care eu i-am cunoscut vreodată.

Mi-am dat ochii peste cap.

— Indiferent ce motive au stat la baza deciziei lui, Taehyung. Dean Park va muri sub puterea palmelor mele. Îi voi smulge capul de pe umeri cu mâinile goale.

Am mimat exact momentul în care îi voi smulge gâtul de pe umeri cu propria mea putere, apoi l-am privit pe sub sprâncene. A părut puțin surprins de modul în care îl priveam, astfel a înțeles că ceea ce mi-am propus să fac se va întâmpla indiferent că îi place sau nu.

— Când am intrat pentru prima oară în Blackblood, la vestiare acolo unde ne echipam, am adus un rucsac. Era în urmă cu mai bine de 10 ani, din câte îmi amintesc. Când am părăsit casa tatălui tău, am luat cu mine la intrarea în organizație, prima poză cu noi ca o familie. Eu, tu și Dean. Bine, tu ai rupt fața lui Dean astfel că ne-a mai rămas doar corpul, însă noi doi ne țineam de mână în fața lui, zâmbind emoționați pentru că era prima dată când văzusem parcul Disney.

Colțurile gurii mele s-au arcuit, fără ca măcar să-mi dau această comandă.

— A fost prima ieșire în familie și chiar dacă Dean ne-a părăsit, sunt sigur că motivele sale au fost nobile. Probabil voia să ne protejeze sau ceva. Ochii săi s-au plimbat de-a lungul priveliștii, căutând un răspuns.

Am inspirat, presându-mi colțurile gurii în jos, eram sigur că Tae încă trăia în bolul său de sticlă și încă privea cu speranță spre tatăl meu, crezând că acesta avea un motiv pentru care ne-a abandonat, deși eram niște copii cu toate șansele de a muri de foame. Am fost maturizați mult prea devreme, nu ne-am trăit copilăria și am alergat pentru a ne face un nume, o situație, o posibilitate de a ne susține. Un viitor sigur, în care nu aveam să alergăm după mâncare sau nu aveam să știm ce înseamnă neajunsul.

Poate că Tae privea cu speranță spre bărbatul înalt din poza de care amândoi ne aminteam, însă eu priveam cu ură pentru că știam, în sufletul meu, că omul acela era singurul vinovat pentru tot ceea ce am fost supus să fac în toți acești ani.

Mi-ar fi plăcut să privesc în oglindă și să nu-mi văd chipul încruntat din cauza problemelor.

Mi-ar fi plăcut să-mi văd mâinile curate, așa cum erau mâinile oricărui adolescent de vârsta mea. Nepătate de sânge. Să am vise liniștite, nu să visez toți oamenii pe care i-am ucis.

Mintea mea era singurul tărâm scăpat de sub control, iar momentele în care prindeam câteva ore de somn, erau cele mai vulnerabile. Auzeam țipete. Oameni care mă implorau. Simțeam metalul greu și rece în palmele mele, de fiecare dată. Pistolul meu. Bricheta cu care aprindeam oamenii după ce-i îmbibam bine în benzină. Lama armelor cu care sfâșiam totul în calea mea.

De câteva zile, Harry Moon nu-mi dădea pace. Mai precis, moartea surorii sale nu-mi dădea pace. Visam micuța fetiță plimbându-se prin apartamentul meu, îi auzeam râsetul, îi vedeam mâinile micuțe la fiecare colț de ușă sau dulap. Îi oglinzi îi vedeam umbra, o simțeam în spatele meu, sub masa mea, în casa mea. Iar noaptea era cel mai terifiant.

Harry Moon reușise să mă blesteme, să nu-mi trăiesc viața liniștit și să-l urmez în iad.

— Știu că voi pleca mai devreme decât îmi era stabilit, Tae. O știi și tu! Am închis ochii, nevrând să-i văd fața ruptă de durere. Chiar dacă nu vrei să accepți. Boala mea nu este ceva ce se poate vindeca, nici chiar Jin nu o poate vindeca. Dacă cercetările vor dura prea mult, va trebui să te obișnuiești fără mine.

Am simțit o lovitură puternică în umăr, atât de puternică încât aveam impresia că articulația mea era făcută praf. Am deschis ochii, gemând de durere în timp ce am privit spre el.

— Să nu mai vorbești așa. Niciodată!

Așa cum bănuisem, ochii săi erau plini de lacrimi, astfel că mi-am întins mâna, spre umărul său frecându-l blând.

— Știu că nu vrei să accepți. Nici eu nu aș accepta dacă așa ceva ți s-ar întâmpla ție, dar dă-mi voie să fiu egoist... de data asta. Mă bucur că nu ți s-a întâmplat ție pentru că eu nu aș putea fi atât de puternic cum ești tu. Frate.

Am primit o altă lovitură din plin. Durerea provocată de pumnii săi disperați, nu m-a convins să mă opresc. Aveam de gând să-i spun tot ce aveam pe suflet. Toată durerea mea.

— Deadline-ul meu este încă șase ani sau șapte ani. Atât te mai pot stresa cu prezența. Am râs încercând să-l fac să-și înghită lacrimile, dar el continua să plângă ca ploaia. Când voi pleca de aici, tu vei fi fericit, îți vei găsi o femeie care să te facă să uiți de mine, îți vei face o familie și vei veni cu ea aici, pe plajă. Vei privi spre cer și vei știi că și eu te privesc de sus. Și nu știu dacă mătușa ta sau Dean sunt mândri de tine, însă eu sunt.

L-am tras într-o îmbrățișare odată ce corpul său a intrat în colaps, începând să țipe de durere. Strigătele lui îmi rupeau sufletul, simțeam că poate nu aș fi apucat cu altă ocazie să mă dezvălui lui. Nu aș fi apucat să-l pregătesc pentru ceea ce era mai rău. Poate nu aș fi avut curajul să găsesc un moment pentru a-i spune tot ceea ce voiam să-i spun. Toată suferința mea.

— Când voi pleca să nu mă căutați. Dacă voi muri, voi trimite până și taifunul doar să vă împiedice să mă vedeți așa. Voi face tot posibilul să nu mă găsiți. Am inspirat, simțind inima ce-mi făcea cutia toracică să se strângă ca o menghină și să-mi strivească plămânii.

L-am strâns, mângâindu-l pe cap. Fratele meu mai mic.

— Voi distruge pe oricine stă în calea fericirii tale, nu contează că este bărbat, femeie sau copil. Poate că tu o iubești pe Mo, dar felul în care te face să suferi, pe mine mă transformă într-un monstru. Dacă te-aș pierde din cauza ei, nu aș mai avea nicio barieră care să-mi stea în cale din a-i smulge inima din piept și a o sfărâma cu mâna mea.

S-a tras din strânsoarea mea, fiind conștient că eram capabil să o omor pe Mo, pentru orice lacrimă ar fi vărsat Tae.

— Oprește-te! Nu mai vorbi așa. Ea nu este pregătită să intre în această lume.

Mi-am dat ochii peste cap, frecându-mi tâmplele, apoi împleticindu-mi brațele la piept. Nu era pregătită să intre în această lume? Dă-mi voie să râd.

Ar fi sărit pe Jungkook în secunda a doua, dacă el i-ar fi permis. Nu era pregătită să intre în lumea lui Taehyung, pentru el, dar ar fi fost gata să sară în foc pentru Jungkook în orice secundă. Acest gen de femei... Nu am cuvinte.

Tae era mult prea naiv. O credea orbește, când ea era gata să încaseze un glonț în cap, doar ca Jungkook să îi acorde puțină atenție.

— Povestește-mi, te rog.

Tae și-a șters lacrimile și s-a așezat pe spate, pe șezlongul de lemn, privind spre umbrela din paie și gesticulând cu mâinile.

— I-am zis tot! Mo știe despre curse, despre Blackblood, despre tine și băieții. Tot.

Ochii mi s-au mărit, iar capul mi s-a întors fulgerător spre el. Am strâns din dinți, vorbind printre aceștia când eram sigur că o să ajung să port proteză. Am simțit durerea pulsându-mi în gingii.

— Ce-ai spus?!?

Mâinile au început să-mi tremure și am strâns pumnii cu o forță pe care nu o mai simțisem de mult timp.

— Da... M-am îmbătat și i-am spus tot.

Mi-am dat o palmă peste frunte, sunetul făcând ecou în jurul meu. Cum putea să fie atât de idiot și să se lase jucat în picioare de acea... Mii de înjurături îmi veneau în minte, dar trebuia să respect totuși faptul că Mo era fosta lui iubită. Skar a ieșit la iveală, vrând să se urce la volan și să conducă până în fața casei ei. Voiam să-i trag un glonț în cap și să-i dau foc, privind-o cum arde împreună cu toată familia ei.

Dar singurul lucru care mă împiedica era suferința pe care i-aș fi provocat-o fratelui meu.

— Cum mai exact? Am încercat să mă calmez și să-l fac să vorbească.

— A vrut să se despartă de mine, pentru că nu-i acordam suficient timp. Mi-a aruncat niște vorbe cum că aș fi înșelat-o și pentru asta nu am timp de ea. Eram băut... i-am spus tot, apoi a spus că ea nu este pregătită să intre în această lume cu mine. I-am arătat semnul Blackblood.

Semnul nostru de pe șoldul drept, focul negru infinit. Tatuajul făcut cu o cerneală ce se poate vedea doar sub razele UV. Focul în mijlocul căruia era coroana însângerată a BlackBlood. 

Am scos un țipăt atât de puternic încât i-am făcut pe toți de pe plajă să se întoarcă spre mine. Îmi venea să-l îngrop de viu, dar Skar era bine ținut în lanțuri, era sigilat cu zeci de jurăminte ce nu aveam de gând să le încalc. Am strâns din pumni, fiind pregătit să sparg orice și pe oricine se afla în fața ochilor mei. 

— Sper că n-o să spui nimănui.

Mi-am lins dinții din față, așteptând să mă calmez pentru câteva secunde, iar când am prins momentul oportun am vorbit.

— Nu o să spun nimănui. Nici chiar ție dacă o s-o îngrop de vie.

Gura lui s-a deschis în același timp în care s-au dilatat și pupilele ochilor săi. Chiar credea că aveam de gând să o las pe acea șopârlă să scape atât de ușor?

— Dacă va scoate fie și un singur sunet sau va face cunoscut secretul nostru, nu o va mai găsi nimeni, îți jur. Nici chiar cu toată tehnologia ta, nu o vei găsi, îți garantez.

Pumnii săi mi-au prins bluza, trăgându-mă spre el. Ochii săi măriți erau injectați cu disperare. Văzusem acea privire de mii de ori înainte, era frica să nu piardă pe cineva drag.

— Să nu faci așa ceva!

— Îți amintești una dintre regulile BlackBlood? Nu-ți pierde masca. Nu-ți pierde jurământul.

Jurământul pe care l-am depus în fața lui EL, când am intrat pentru prima dată în Blackblood, mi-l aminteam și astăzi după atâția ani.

"Jur să-mi protejez identitatea, să-mi protejez echipa și să protejez prioritățile BlackBlood. Jur să fiu loial și să-mi vărs sângele în numele și în interesul lui EL. Jur să păstrez secretul organizației și să-l iau cu mine în mormânt. Jur să țin în taină orice informație primită din partea superiorilor și să urmez ordinele fără abateri. Jur să țin sub control orice emoție personală și să cooperez pentru bunul mers al misiunii. Jur să ucid în numele lui El și pentru interesele sale. Jur să distrug orice îmi stă în cale, în numele lui El și pentru interesele sale. În consecință, în caz de nesupunere, voi plăti cu sângele meu pentru numele lui EL și interesele sale. Accept să mor pentru EL."

Accept să mor pentru EL. Jurământul meu era deja încălcat, doar că nu în fața lui EL, ci în fața propriei mele persoane. Eram conștient că era imposibil ca EL să-mi citească gândurile, era un loc sigur pentru planul pe care-l pusesem la cale singur. Imbecilitatea lui Tae mă făcuse să mă întorc la 180 de grade și să regândesc tot ce aveam de făcut.

În cazul în care EL avea să afle că Tae spusese cuiva despre organizația noastră, deci își încălcase jurământul nu aveam nicio posibilitate să-l salvez. EL îl putea ucide în secunda următoare, la propriu. Eram peste tot urmăriți și monitorizați.

Organizația Blackblood număra mii de spioni activi, angajați în misiuni și alte mii de spioni pasivi angajați în monitorizarea celor activi. Eram urmăriți chiar și în acest moment, bănuiam.

Însă totuși speram că fiind departe de tehnologie, EL nu avea cum să ne găsească sau să ne audă. Se vorbise prin Blackblood despre introducerea unor cipuri de control pentru noi, astfel nu ne mai puteam ascunde nici măcar emoțiile, totul urma să fie controlat, însă acest zvon nu avea vreun corespondent în realitate. Oamenii angajați de el nu voiau să le construiască pentru că asta ar fi însemnat că EL ne putea ucide ca pe niște șobolani la o simplă apăsare de buton. Să cumulezi atâta putere și viețile atâtor oameni, în mâinile unui singur om era nebunesc, însă se zvonea că șefii compartimentelor și noii recruți le aveau deja implantate. 

Într-adevăr nouă nu ni se implantaseră astfel de cipuri, având în vedere că reușisem să intrăm în BlackBlood la voia lui El, însă cei care fuseseră în organizație pe vremea lui King, aveau implantate aceste cipuri deja. El nu avea încredere în oamenii lui King, fiind, probabil, conștient că aceștia puteau să se întoarcă împotriva lui în orice moment, astfel îi putea controla. 

Dacă El ar fi apăsat acel buton detonator, oamenii lui urmau să explodeze din interior. 

Un zgomot asurzitor ne-a făcut să ne acoperim urechile. Mă înșelasem?

Mi-am strâns ochii închiși, presându-mi mâinile peste urechi, sperând să nu-mi sparg timpanele din cauza zgomotului nedefinit. Mi-am aplecat capul spre Tae în timp ce el a făcut același lucru, încercând să ne protejăm unul pe altul. Mi-am luat o mâna de la ureche, presându-mi urechea cu umărul drept, în timp ce am dus mâna la pistolul ce-l țineam în lateralul pantalonilor, acoperit cu bluza.

O bufnitură masivă ne-a făcut să tresărim, aruncându-ne de pe șezlonguri la câțiva metri distanță. Toți oamenii țipau în jur când am deschis ochii, văzând că umbrela ce stătea pe un suport de lemn, se rupsese în doua. Am prins-o cu brațele, evitând ca aceasta să cadă peste Tae și am aruncat-o în spatele meu dintr-o mișcare.

L-am ridicat de la pământ fiind surprins de ceea ce văzusem în fața mea. Un avion se prăbușise și se scufunda încet la câțiva zeci de metri de mal. Pe plajă rămăseseră urmele de târâre ale avionului, iar pe mijloc erau urme de la trenul de aterizare. Mii de bucăți ce fuseseră placate pe avion, erau împrăștiate de-a lungul plajei și unele erau încă în flăcări.

Cei prezenți pe plajă s-au îndepărtat sunând după ajutor, moment în care am simțit că trebuie să intervin.

Ce ar fi căutat un avion să aterizeze pe o plajă și mai important, sper că nu mi-a lovit mașina la aterizare, fiind în vârful dealului unde o parcasem. Am privit în spatele meu, văzându-i doar farurile lui Electric.

— Hai să-l ajutăm! Vocea lui Tae s-a auzit disperată, apoi a fugit spre ruinele în flăcări ale avionului.

Mi-am aruncat bluza și am îngropat pistolul într-o groapă pe care am săpat-o la repezeală cu piciorul, apoi am pus bluza peste el pentru a-l găsi mai târziu.

Am alergat spre Tae, fiind conștient că trebuia să înotăm până la cabina pilotului, care speram să mai fie în viață.

Tae a ajuns la mal, împingându-se cu oamenii ce stăteau și se uitau curioși, fără să reacționeze. Am împins și eu câțiva, alergând prin valuri și stropind totul în jurul meu. Când pașii mi-au fost încetiniți de densitatea apei, m-am aruncat pe burtă, dând din mâini și din picioare. Taehyung era în fața mea, luptându-se cu valurile mari ce tocmai se formaseră ca urmare a exploziei avionului ce avusese loc la puțin timp după aterizarea forțată. Nu puteam să mai simt pământul sub picioare, cred că eram undeva la cinci metri adâncime sau chiar mai mult.

Am dat din mâini și din picioare cât de repede am putut ajungând aproape în drept cu fratele meu. Cabina pilotului era jumătate sub apă, fapt ce ne-a făcut să ne scufundăm pentru a putea intra. Geamul se spărsese ca urmare a contactului dur cu solul, așa că trebuia să fim foarte atenți la cioburile care pluteau prin apă. Am tras o gură de aer, scufundându-mă. Am putut vedea pilotul ce era legat cu o centură de siguranță și părea a fi singur, am analizat bine geamul de sticlă ce era spart în mijloc, alte bucăți ascuțite fiind încă prinse în rama de fier.

Tae s-a băgat la fund, încercând să tragă de bucățile amenințătoare, moment în care eu m-am apropiat de cabină, forțând câteva bucăți cu piciorul. Am lovit constant de câteva ori până când sticla a cedat, din cauza densității apei, mișcarile noastre erau mult limitate. Tae a reușit să intre în timp ce eu, continuam să-i creez un spațiu mult mai mare pentru a ieși. A deschis centura pilotului, trăgându-l după el prin spațiul înghesuit al parbrizului.

Trunchiul său a reușit să iasă prin spațiul înghesuit, dar presiunea corpului pilotului a apăsat pe picioarele lui, înfigându-i glezna stângă într-o bucată de sticlă ascuțită. Am ieșit la suprafață aerul terminându-mi-se repede, apoi am intrat, din nou, la fund după o gură mare de aer.

La această adâncime exista orice posibilitate ca rechinii să simtă sângele și să vină după noi, iar din asta nu aveam cum să mai scăpăm.

M-am scufundat până la nivelul lui trăgându-i piciorul din bucata ascuțită, un nor de sânge a fost lăsat în urmă, iar eu priveam obsesiv în fiecare direcție pentru a nu atrage vreun rechin. L-am tras la suprafață, punându-l în spatele meu.

— Dacă o să simtă că e rost de sânge, o să vină rechinii imediat. Hai să plecăm!

Tae gemea îndurerat în spatele meu, iar eu mi-am presat mâna peste tăietura gigantică pentru a încerca să opresc sângerarea.

— Nu. Nu putem să-l lăsăm aici!

Încăpățânatule!

— Dacă o să-ți simtă sângele, o să vină după noi! Suntem la cel puțin treizeci de metri de țărm.

Tae și-a dat cu greu tricoul jos de pe el aruncându-l în fața mea.

— Leagă-mă. Se va opri sângerarea.

M-am conformat, reușind să-l țin la suprafață, fiind prins de spatele meu. I-am legat gamba dreaptă cât de strâns am putut.

— Du-te după el! Salvează-l!

Deși uram să aibă dreptate, speram ca de această dată să nu am eu. M-am conformat, lăsându-l să se țină de un placaj ce se desprinsese de deasupra cabinei și m-am băgat la fund pentru a-l trage pe idiot din apă. Hainele sale s-au prins într-o altă bucată de sticlă, moment în care am tras cu toată forța, împingându-mi picioarele în carlingă. Am reușit să-l trag după mine până la suprafață.

Mi-am scos capul de sub apă, fiind aproape înecat de valurile ce ne plesneau cu putere. Tae se ținea cu ochii închiși de carlingă. Mi-am întors capul spre pumnul cu care-l prinsesem de haine pe pilot, moment în care am simțit cum inima mi se oprește în loc. Un alt val m-a băgat la fund când am crezut că nu am văzut bine. Mi-am scos capul de sub apă luând o gură de aer, cât timp am analizat fața pilotului.

Pe fruntea acestuia stăteau câteva coordonate, parcă tatuate.

10°11′19″S 48°20′01″W

L-am văzut pe Tae întorcându-se spre mine, când un alt val m-a băgat la fund. Tot ce vedeam era albastru și multe bule de aer. Eram conștient ce urma să se întâmple așa că i-am dat drumul pilotului, încercând să-l îndepărtez de mine.

— Înoată! Ochii mei erau ațintiți asupra fratelui meu, însă nu știam dacă mă auzise. Am înotat până la el cu ultima gură de aer rămasă, înainte de a mă lupta pentru a sta la suprafață.

L-am prins de șold, încercând să-l ridic cu corpul meu. Tae s-a întors aruncându-se pe spatele meu, când mi-am luat câteva secunde ce păreau o eternitate, pentru a sta la suprafață și a mă feri de valuri. Trebuia să-mi refac rezerva de aer, astfel am inspirat cât am putut de des și am expirat în același mod. Îmi puteam controla bătăile inimii doar dacă acceleram nivelul de oxigen din sânge. Când m-am simțit pregătit am plonjat în apa adâncă, înotând pentru a ne salva viața. Mâinile mele mergeau mecanic, iar picioarele în tandem. Trebuia să-mi mențin ritmul pentru a ajunge cât mai aproape de țârm.

Tae mă ajuta, dându-mi mai multă forță, încercând să accelereze cu piciorul drept. Brațele sale mă țineau strâns de zona toracică, iar eu am continuat să-mi țin ritmul până când am parcurs aproape zece metri.

— Rechin! Vocea lui Tae s-a auzit în urechile mele, iar corpul meu a acționat în consecință, eliberând adrenalină și făcându-mă să înot mai repede.

Știam că era imposibil să scăpăm cu viață, nu ne puteam compara cu o ființă marină. Probabil îi simțise sângele lui Tae din cauza tăieturii de la picior.

— Este aproape! Jimin!! Urletul său m-a alarmat, făcându-mă să închid ochii.

Uitasem și să respir, când am scos capul la suprafață pentru a vedea în urma mea o aripioară deasupra apei. Era destul de masivă și crestată pe alocuri.

Am dat din mâini mai tare, neștiind încotro să mă duc pentru a scăpa de prădător, moment în care Tae s-a desprins de mine și s-a lăsat pradă rechinului.

— Nu. Am spus cu voce tare, odată ce i-am simțit palmele căzându-i de pe corpul meu.

M-am întors și nu l-am văzut la suprafață, ci doar aripioara masivă îndreptându-se fulgerător spre noi, moment în care am înotat disperat spre ea.

Sunetul unei explozii s-a simțit din adâncuri, făcând apa din jur să țâșneasă. Era corpul pilotului care tocmai explodase. Zgomotul și bucățile de carne din corpul său s-au împrăștiat prin apă, ceea ce a făcut rechinul să se retragă și să se îndrepte spre zona exploziei, scuturând apa în jurul său.

Capul lui Taehyung a ieșit la suprafață, moment în care l-am prins de păr și l-am tras spre mal cu o mână. L-am tras pentru a se prinde de mine din nou, înainte ca rechinul să-și termine masa. Am înotat cu toată forța spre mal, dar acesta părea mult prea departe. În realitate, cred că fuseserăm la cincizeci de metri în depărtare pentru a salva pilotul, care se dovedise o momeală.

— Vine altul!

Mi-am închis ochii fiind conștient că numai o minune ne mai putea salva acum. M-am întors spre o altă aripioară pe care o văzusem venind mai lent spre noi la vreo zece metri distanță. Acesta înota mai mult la suprafață, fiind destul de ușor de deosebit. Avea o lungime de cel puțin doi metri din ceea ce puteam vedea și o lățime de un metru, ne putea înghiți pe amândoi fără ca măcar să ne mestece înainte.

— Iartă-mă! Dacă te-aș fi ascultat! Cuvintele au ieșit din gura lui Taehyung cu un debit anormal.

Am închis ochii și eram conștient că și el a făcut același lucru. Nu aveam cum să mai scăpăm de acest prădător hain. Eram doar în mâinile sorții.

Am deschis ochii văzându-l la câțiva metrii de noi când un val de apă ne-a băgat la fund. Am deschis ochii sub apă, văzând cum rechinul masiv, fusese rupt în două de un alt rechin mai mare. Am privit capul rechinului plutind cu gura deschisă în adâncuri, moment în care am mișcat din mâini și din picioare, încercând să creez o distanță mai mare față de cel de-al doilea.

Am ieșit la suprafață înotând cu toată forța, iar Tae făcea același lucru ajutându-mă cu toată forța pe care o mai avea. Am ajuns la mal și aproape că-mi venea să pup nisipul de sub picioarele mele. Aveam de gând să deschid un ONG pentru salvarea rechinilor care erau pe cale de dispariție.

— Dacă nu ar fi fost înfometați, nu s-ar fi atacat între ei. Vocea lui Taehyung a clacat, în timp ce corpul său era întins pe nisip.

— Mulțumim, mamă natură!

Oamenii ne-au înconjurat întrebându-ne dacă avem nevoie de ajutor, dar am refuzat orice ajutor din partea lor sau a medicilor care apăruseră la fața locului. Am înconjurat mulțimea cu privirea moment în care am constatat că era momentul să plecăm. Apăruseră jurnaliștii.

L-am bătut pe umăr pe Tae, făcându-i semn că era cazul să ne tirăm.

Acesta s-a ridicat cu greu în șezut, moment în care i-am întins mâna și l-am ridicat în picioare.

— Te-ai fi gândit că o zi la plajă s-ar fi terminat cu mine salvându-ți viața și o misiune?

Taehyung a râs, încleștându-și ochii de durere în același timp i șchiopătând.

L-am cărat cu greu până la mașină, evitând toți acei jurnaliști însetați de senzațional care mă călcau pe nervi.