Nota Autoarei: Nu l-am editat :(

— Te-ai măritat? m-a întrebat mama deschizându-mi uşa.

— Nu. am răspuns mirată.

— Atunci de ce ai venit în oraş?

— E sfârşitul lunii septembrie, mamă. Tradiţia, mai ţii minte? Şi apropo, este destul de frig afară. Pot intra?

— Sigur. spus stând în pragul uşii.

— Te dai?

Începu să râdă şi mă lăsă să intru în casă. Era aşa de clad şi bine în casă, şi mirosea a brioşe făcute în casă. Nu vreau să mă laud, dar mama face cele mai bune brioşe din lume. Iar tata un amestec de ciocolată caldă şi cappuccino delicios. Căldura venea dinstre camera de zi, unde se pare că tata a făcut focul la sobă. 

Mi-am dat pantofii jos din picioare şi am alergat până la canapea şi am sărit pe ea.

— Te măriţi? m-a întrebat tata lundu-mă în braţe.

— Este 30 septembrie, tată. Ei bine, din păcate. 

— De ce? Ce ai păţit, scumpo?

— Nu au venit la întâlnire. M-au lăsat baltă. am expirat. Îmi faci şi mie puţină ciocolată caldă?

Tata dădu din cap afirmativ şi se duse în bucătărie cu mama.Mi-am îndreptat atenţia spre tablourile din cameră. Cu mine de la grădiniţă, şcoala primară, gimnaziu, liceu, de la absolvire, cu bunica, mama şi tata şi prietenii mei. Dacă îi mai pot numi aşa. Chiar îmi e dor de ei. De ce este certificatul meu de naştere în ramă? Părinţi ciudaţi, părinţi ciudaţi.

— Vrei să vorbeşti despre asta? m-a întrebat mama dându-mi cana cu ciocolată.

— Nu, mersi. O să-mi treacă. Voi rămâne câteva zile în oraş. Camera mea este intactă,nu?

— Logic că da. Ne bucurăm că vrei să rămâi pe aici. Ne-a fost dor de tine.

— Şi mie mi-a fost dor de voi, mamă, tată.

Am luat o îmbucătură dintr-o brioşă. Oh, gustul Rai-ului. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre camera mea. Am deschis uşa şi am fost şocată.

Postere, ursuleţi, pereţi roz. De ce sunt pereţii mei roz? De unde sunt ursuleţii? Din pod, Kath!  De ce? 

— O să dorm mai bine cu ursuleţi, nu?

Am deschis uşa dulapului şi am scos de acolo nişte haine. Multe din liceu şi câteva rămase de anul trecut, de Crăciun. Este bine şi aşa. Să căutăm pijamale. Posibil, cele din liceu să-mi fie bune. Mereu mama îmi cumpăra cu câteva numere mai mari. Deci, m-am făcut cu pijamale noi. Sau vechi.

Mi-am făcut un duş cald, m-am spălat pe dinţi, mâini, faţă şi m-am pus în pat să adorm. Evident, nu puteam să adorm pentru că gândul îmi zbura la "prietenii mei". Nu-mi vine să cred că nu au venit. Posibil să-i urăsc, posibil că nu. Nu ştiu ce simt. Trădată? Distrusă? Tristă?

Da. Da. Şi da.

Am nevoie de ei.

Ochii începeau să mi se închidă când ceva îmi lovi geamul. M-am ridicat în picioare şi m-am îndreptat spre geam. L-am deschis încet dându-mă în spate şi o pietricică trecu prin faţa ochilor mei.

— Care eşti? am "ţipat" şoptit.

Mi-am scos capul pe geam şi m-am uitat în stânga, apoi în dreapta.

— Drept înainte, Katherina!

M-am uitat în direcţia indicată. Era ei! Erau prietenii mei!

The sun goes down

The stars come out

And all that counts

Is here and now

My universe will never be the same

I'm glad you came

— Este aproape miezul nopţii, aţi înnebunit?

— Coboară!

Am coborât păşind pe vârfuri ca să nu-mi trezesc părinţii, care evident dormeau de mult timp. Uşa care ducea spre curtea din spatele casei se deschise cu un mic scârţâit. Am închis-o şi am fugit în braţele lui Cassie. Apoi au urmat Cintia şi Matt, Dylan şi Adam.

— Vă urăsc aşa de mult! De ce nu aţi venit?

— Când am spus ora unu, mă refeream la ora unu noaptea. Nu 13:00. răspunse Matt.

— Puteţi fi mai expliciţi când am decis anul trecut!

— Mai bine nevedem mâine, în căsuţă. propuse Cintia.

— Nu, nu! Hai în casă, să bem nişte ciocolată. Din aia făcută de tata. Ştiu că vă place! Şi poate puţin vin, pentru că încă sunt supărată.

Au început să râdă. Îi iubesc aşa de mult pe proştii mei.

— Mă bucur că aţi venit, băieţi. Şi fete.