Nu uitați de steluță ⭐

    Fragment din trecut

  
    O să mi se frângă inima complet.

     Stau nemișcată în brațele băiatului care a fost mereu lângă mine. Mă strânge cu atâta grijă de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să mă țină întreagă lângă el.

    — Ne vedem mâine, mi sol.

    Obrajii îmi ardeau de-a dreptul, în timp ce ochii mă usturau îngrozitor, nevoia de a plânge devenind tot mai acută. Ziua de azi trebuia să fie perfectă și am încercat cu tot dinadinsul să o plănuiesc astfel, dar certurile nesfârșite ale părinților mei ce au devenit noua mea alarmă dis de dimineață, au avut grijă să transforme acel perfect în aproape perfect. Nu puține erau zilele când preferam să mă duc în casa familiei Hernandez, modul în care iubirea și nebunia colorau acea familie era imposibil de descris în cuvinte.

    Îmi doream să fac parte din asta și nu puteam decât să îl iubesc enorm pe Helios și pe frații săi pentru simplul fapt că mă primiseră printre ei. Mă simțeam în siguranță la fiecare pas când îi știam lângă mine, Helios îmi promisese încă din primele zile de școală că voi fi în siguranță lângă el și că vom ajunge departe împreună.

    Bineînțeles că pe atunci nu-l luasem cu adevărat în serios, eram abia clasa a cincea, iar tot ce știam despre mezinul Hernandez era că el și belelele veneau la pachet. Încă de pe atunci personalitatea-i  rebelă prindea contur, atrăgând rapid antipatia colegilor mai mari. Noroc cu frații lui care îl salvau și atunci din aproape toate necazurile. Zic aproape, pentru că tot nu a scăpat de pumnul lui Lincon-Dinți-Perfecți. Felul în care îi strălucea dantura de fiecare dată când zâmbea, de parcă ar fi fost protagonistul unui film era de-a dreptul bizar pentru un băiat de clasa a șaptea.

    În orice caz, îmi amintesc că toate fetele zăpăcite visau să primească un zâmbet de la el, printre care și eu, evident. Dar după ce fugisem eroic în sala de sport cu două servețele după mine pentru a opri fântâna din nasul dușmanului său, îmi puteam lua adio.

    Nu credeam că mă va ține minte pentru asta, obișnuiam să fiu destul de retrasă, preferând să îmi țin ochii în caietul de desen pe care cred că îl terminam într-o lună. Mama spunea că e o activitate drăguță, dar ar trebui să încep să îmi găsesc ceva mai productiv sau cel puțin, să avansez cu arta cât de mult se poate. Timpul trece și doar oamenii fără scopuri îl pierd aiurea pe simple distracții și pasiuni fără direcție. Totuși Helios nu părea să creadă la fel, de fiecare dată când trecea pe lângă banca mea trăgea cu ochiul murmurând ceva doar de el înțeles. Asta până într-o zi când am lăsat caietul nesupravegheat pe bancă, doar ca să văd că zăpăcitul îmi lăsase un mesaj.

      Mulțumesc pentru ajutor,
mi rayo de sol. Pentru că m-ai salvat, o voi face și eu, nimeni nu te va răni cât timp ești lângă mine. Vom colora Universul împreună.

     Iar asta a fost doar prima dintre amintirile noaste, cu timpul am umplut o cutie întreagă cu gesturi mici care mi-au colorat inima în timp.

    — Ne vedem, repet aproape mecanic vorbele lui, urmând să închid ușa în urma mea aterizând înapoi în lumea mea haotică și imperfectă.

     Stomacul mi-se strânge dureros când văd bagajele de lângă ușă, cu fiecare lucru adăugat, simțeam că sunt tot mai aproape de acel moment inevitabil.

    — Ai ajuns draga mea? vocea mieroasă a mamei mă trage cumva din gânduri și aproape nu o recunosc. Strânge ce mai e nevoie din camera ta, plecăm dimineață.

    Părul blond proaspăt vopsit îi mângâia ușor umerii, iar costumul vișiniu îi îmbrăca trupul perfect, dar nici măcar asta nu îi putea ascunde oboseala și frustrarea de a nu putea face mai mult. Audrey Davis era perfecțiunea întruchipată în ochii mei, începând cu tenul ei perfect ce îi diminua foarte bine vârsta și continuând cu cariera demnă de invidiat. Nu era un secret că cele mai mari firme de avocatură se luptau pentru ea, iar modul în care era respectată și lăudată pentru reușitele ei, m-a făcut să înțeleg un lucru.

    Dacă îmi doream mai mult de la viața mea, Acapulco nu era locul potrivit.

    Ochii îmi sclipesc când deschid ușa camerei pe care s-ar putea sa nu o mai văd mult timp de acum încolo. Pereții roz plini de picturi, majoritatea cu flori de Sakura și membrii trupei BTS îmi aduc un zâmbet strâmb. Helios mâzgălise o parte din ei spunând că sunt atât de urâți că nu-i poate privi și că ar trebui să scap de ei până nu îi vor cauza coșmaruri. Pozele cu noi doi stăteau răsfirate pe întreg biroul, prima poză făcută împreună în clasa a cincea, prima poză cu frații și familiale lui, toată copilăria noastră până în prezent la ziua mea de acum câteva luni. Dorința de a le aduce cu mine în Hamburg îmi zdrobea inima în două. Dar știam că dacă voi face asta, va exista mereu ceva ce mă va trage înapoi.

    Dacă îmi doream mai mult de la viața mea, trebuia să las trecutul în urmă.

   Cu fiecare lucru pus deoparte în cutie, simțeam cum o parte din mine rămânea și ea acolo. Degetele îmi caută singure medalionul cu jumătate de soare strângându-l ușor. Emoția cu care îmi pusese colierul la gât în acea zi parcă se resimțea și acum în aer.

    Pentru că strălucești asemeni soarelui și mă voi asigura că o vei face mereu, chiar dacă va trebui să absorb tot întunericul acestei lumi damnate.

    — Ai nevoie de ajutor?

    Glasul și privirea pierdută a tatei treceau cu totul prin mine străpungând și ultimele bucățele rămase din suflet. Părul scurt și totuși răvășit, cearcănele evidente și uniforma șifonată rezumau perfect efectele pe care orașul ăsta haotic îl are asupra lui. În fiecare dimineață pleca mândru, cu zâmbetul pe buze și promisiunea că de data asta va fi bine. Dar sfârșea prin a se întoarce epuizat, șifonat și umilit. Nu putea accepta că își irosea calitățile degeaba aici, orașul aparținea adepților adrenalinei mortale, iar un singur om drept, nu poate face diferența .

    Astfel certurile lor începeau și se terminau mereu pe aceiași temă. Pentru că unul dorea ceva nou, mai multe uși deschise și o fundație stabilă ce poate susține noi oportunități de viitor, în timp ce celălalt prefera ca lucrurile să rămână simple, într-o lume simplă unde există iubire, o seară liniștită cu familia era mai mult decât suficient.

    Dar eu nu înțelegeam toate astea, nefericirea și frustrarea din ochii mamei nu făceau decât să îmi transmită că lucrurile nu se vor schimba. Tata nu avea să renunțe la viața asta, iar noi nu o mai puteam continua.

    — Ești supărat? murmur frământându-mi degetele.

    Și chiar dacă ar fi, nu ar spune-o niciodată. Pentru că în ciuda tuturor neînțelegerilor dintre ei, de un lucru eram sigură. Eu, rodul iubirii lor, eram prioritară amândurora și indiferent de decizia pe care aș fi luat-o, ambii m-ar fi susținut în mod egal. Și totuși, dacă tata ar fi fost o persoană ceva mai realistă...

    Dar presupunerile și dorințele insipide nu duc nicăieri, faptele sunt cele care fac diferența.

    — Nicidecum, niciodată nu aș putea fi supărat pe tine. Sunt mândru pentru oportunitățile tale, dar sunt dezamăgit de mine că nu pot face mai multe pentru voi.

    Și eu aveam să dezamăgesc câteva persoane, pentru că am fost lașă, pentru că nu mi-am găsit curajul să le spun că am decis să las totul în urmă, inclusiv pe ei. Pe el.

     Pentru că e o simplă prietenie, oamenii merg mai departe și nimic nu rămâne etern.

    Nici măcar cei mai buni prieteni.

                            ☀️

    — În sfârșit! scap un geamăt mai mult decât patetic urmând să mă arunc nerăbdătoare în așternuturile moi și pufoase după care corpul meu tânjea cu disperare.

    Liceul, cursurile avansate de artă, meditațiile, orele de pian și baletul reușiseră să mă stoarcă de orice strop de viață. Nu credeam că voi avea un program chiar atât de încărcat, de când am ajuns în Hamburg, patru luni mai exact, mama a tot găsit diverse activități care în opinia ei mă vor ajuta, dar mă vor lăsa să mă și distrez în același timp. În schimb, simțeam cum pur și simplu mă seacă, nu cred că aveam vreo zi complet liberă.

    Dar mama părea mult mai fericită, lucra mult mai cu spor și zâmbea mai des. Începuse chiar să se aranjeze ca pe vremuri, iar fericirea de pe chipul ei îmi umplea inima puțin câte puțin, pansând temporar rănile deschise ce îmi scrijeleau sufletul.

    Totuși camera asta oribilă avea grijă să mă descarce de fiecare dată. Albul monoton lipsit de viață îmi dădea o senzație stranie de spital, singura pată de culoare care îmi captează atenția zilnic fiind tabloul pictat acum câteva zile într-o grabă haotică. Dorința de a-mi pune amprenta tot mai mult în camera asta devenea tot mai acută, dar eram conștientă de morala ce avea să urmeze. Petele de culoare aruncate prin toată camera nu erau potrivite pentru o viitoare studentă la drept. Sfaturile mamei prinseseră adânc rădăcini în interiorul meu, iar dorința de a o mulțumi, îmi ghida fiecare alegere. Știam că nu e o gândire sănătoasă, dar într-un fel simțeam că îi datorez asta.

    Pentru că ea a continuat să fie prezentă în viața mea.

    Gândul îmi zboară din nou la tata, iar vinovăția îmi pușcă încă odată inima. În ultimul timp mă distanțasem mult de el, abia reușind să mai vorbim câteva minute odată la câteva zile. Acuzam mereu programul încărcat pe care îl aveam,  dar adevărul era cu altul, iar undeva în interiorul meu știam și eu asta.

    Pipăi somnoroasa suprafața patului încercând să-mi amintesc unde am lăsat telefonul înainte de a pleca la ora de pian. Cum mama știa sigur unde sunt, iar eu nu nu prea reușisem să formez cine știe ce prietenii pe aici cu excepția lui Noah, un băiat cu un program cel puțin la fel de încărcat ca al meu, nu mă mai chinuisem să-l car după mine. Imediat cum se deschide, ochii mei se pierd încă odată în imaginea de fundal.

    O făcusem de ziua mea. Eu și Helios stăteam îmbrățișați într-un mod caraghios ce ar putea fi rapid confundat cu o încercare eșuată de luptă. Brațele sale stăteau în jurul taliei mele în timp ce trupul său se apleca in fața obligându-mă să fac la fel. În spatele nostru se putea observa puțin din chiupul Isabellei și al lui Hyperion. În mijloc era o masuță mică pe care stătea un tort plin de bomboane și culoare cu două lumânări caraghioase ce îmi formau vârsta. Din spusele Isabellei, cei trei zăpăciți insistaseră să o ajute la pregătire și decorare pentru că dacă nu ei, atunci cine să-mi cunoască preferințele?

    Nu mă așteptasem nici o secundă la vreo petrecere. Mama plecase grăbită și furioasă în același timp către întâlnirea cu un posibil client, în timp ce tata era prins cu niște colegi prin Guerrero din cauza unui transport mare de substanțe ilegale. Frații mă evitaseră toată ziua așa că rămăsesem în camera mea desenând și jelind încă odată după Stefan Salvatore. Asta până când Hyperion a intrat la propriu pe geamul meu ca un spion de elită și m-a dus la ceilalți ca pe un sac de cartofi. Norocul meu că pe atunci încă mai iubeam rochiile și nu arătam exact ca un sac de cartofi. Entuziasmul cu care mă întâmpinaseră toți mă umpluse de energie, toată strada era plină de viață, câțiva membrii din Eclipse chiar veniseră să-mi aducă câteva cadouri și să ia o felie de tort. Pe semne că și morocănosul de Alaz ținea la mine, chiar dacă nu ar fi recunoscut vreodată cu voce tare așa ceva.

    Poza asta reușea de fiecare dată să mă răstălmăcească, dar nu am găsit niciodată puterea sau voința de a o șterge. Poate îmi doream să fie modul prin care să mă pedepsesc singură pentru lașitatea de care am dat dovadă. Nu de puține ori au fost dățile când mă holbam la numele celor trei în agendă, dorind să îi sun și să murmur măcar un scuze patetic. Și totuși de fiecare dată sfârșeam prin a pune telefonul înapoi sub pernă, consolându-mă cu idea că mai mult ca sigur au trecut peste și își văd în continuare de lumea lor plină de adrenalină.

     Lumea lor în care zâmbeam mereu.

    Nici pe rețelele sociale nu am încercat să îi contactez. Ce ai putea să îi spui unui om pe care l-ai lăsat baltă? Îmi amintesc că îl găsisem odată pe Helios de pe noul cont, dar ștersese toate pozele, mai puțin una cu frații lui și cea de profil. Probabil nu mai vroia nici el să aibă ceva care îi aduce aminte de mine și nu-l puteam condamna pentru asta.

    Eram conștientă că dacă ne vom revedea vreodată, nu voi mai găsi același băiețel mereu cu zâmbetul până la urechi.  Odată și odată va trebui să îi confrunt noua versiune.

     Probabil nu-mi va plăcea ce voi găsi.

    Probabil mă va detesta .

    Probabil se va lăsa cu lacrimi.

    Dar orice alegere are consecințe.

    Și poate cândva...va trebui să le înfrunt.

   
Nu uitați de steluță ⭐

    De menționat că Sunny aici avea 15 ani, iar ce vedeți atât de des cu scris înclinat sunt vorbele pe care mama ei le repeta atât de des către ea, încât i-au ajuns rutină. Mulțumesc pentru fiecare citire și steluță, cartea a crescut foarte frumos datorită vouă.