Voi face gaură în podea. Nici nu mai știu a câta oară mă învârt prin cameră sau cum de tata nu-mi aude tălpile destul de zgomotoase, mai ales că doarme în camera alăturată.

    Sau poate că aude, dar alege să fie înțelegător. La fel cum a fost și seara trecută când a ales să nu pună prea multe întrebări legate de starea mea asemănătoare unei mortăciuni. Stare pe care nici eu nu o înțelegeam în mare parte. Nu înșelasem pe nimeni ca să mă simt vinovată, nu se ajunsese mai departe și nu a fost nimic sentimental.

    Pur și simplu am sărutat un băiat care obișnuia să îmi fie cel mai bun prieten, pe care l-am abandonat, care acum mă urăște probabil din tot sufletul și care se schimbase atât de mult încât aveam impresia că sărutasem un necunoscut. Nici discuția cu prietenele mele nu mă ajutase foarte tare, încă o dovadă că gemenii chiar pot fi atât de diferiți încât nu ai crede că sunt rude. Neva susține că a fost o alegere inteligentă și că probabil vom ajunge să ne cuplăm cât de curând pentru că Helios nu a mai sărutat o fată așa niciodată și acum mai mult ca sigur deja are fantezii cu mine. În timp ce Nova e de părere că ar fi bine să păstrez distanța și să nu îi iau în râs nebunia, căci nu mai e cel pe care îl știam.

    Nu cred că legasem mai mult de o oră toată noaptea. M-am tot foit în pat vizualizând și resimțind acel sărut iar și iar. Felul în care îmi izbise trupul de al său fără strop de efort și m-a ținut pe loc mă speria, mă putea manevra, fizic vorbind, mult prea ușor. Modul în care îmi chinuise buzele fără pic de milă combinat cu limba sa care părea că dezmierda, fusese prea mult pentru mine și astfel mă controlase complet.

    Și toate astea pentru că am vrut să văd cum mai e.

    Păi am aflat, era întunecat, împrăștia întuneric în jurul său la fel cum a împrăștiat și înăuntrul meu. Nu mai era băiatul pe care îl lăsasem aici și care poate ar fi așteptat o viață. Nu mai era nici băiatul care stătea curios în spatele fraților săi. Văzuse cum funcționa imperiul lor și a ajuns să-l conducă. Ajunsese cunoscut și respectat de tot orașul, acum pentru el nu mai eram de ajuns eu și nimic altceva. Aspira la mai mult.

    La ceva ce știa că nu pot distruge.

    Iar eu nu aveam de gând să fug cum probabil ar fi făcut orice om întreg la cap. Nu știam despre ce joc vorbea, dacă era doar o adunătură de metafore menite să mă sperie sau nu, dar aveam să îi arăt că nu sunt ultima găină speriată și că voi sta până la final.

    Până când unul dintre noi va dispărea. Până când unul va deveni scrum sau întuneric.

    Dar înainte să arunc zarurile pe masă, trebuie să îmi cunosc adversarul și să îi descopăr tacticile. Pentru că nu mai era același, nici măcar fizic. Trupul i-se schimbase foarte mult în doar câțiva ani și am simțit asta perfect seara trecută, nu mai era o scobitoare în bătaia vântului. Devenise atletic și musculos, poate nu într-un mod exagerat, dar suficient cât să te țină în loc cât timp ar avea nevoie. Chiar și trăsăturile odată juvenile ale feței dispăruseră lăsând în loc o expresie rece și nepăsătoare. Nici măcar părul nu a scăpat ajungând să capete o nuanță mult mai întunecată decât îmi aminteam.

    Nu mai era un copil care plângea când era furios, din contră. Învățase să folosească acea furie în avantajul său.

    În timp ce eu simțeam că eram exact opusul.

    Și corpul meu se schimbase, dar nu neapărat într-un sens bun. Slăbisem exagerat de mult și în ciuda tuturor vitaminelor, tot nu reușeam să arăt cel puțin decent. Am avut o perioadă când am încercat să merg la sală doar pentru că o făcea toată lumea și spunea că dă rezultate, dar mai mult mă făceam de râs, aparent orele alea de sport din liceu la care făceam tot posibilul să nu merg chiar aveau un scop. Fața rămăsese aproximativ la fel, mică, ovală și din fericire, fără prea multe coșuri. Pubertatea era un blestem uneori. Cât despre păr, nu știu prin ce minune a ajuns atât de deschis, pot să jur că înainte nu semăna cu un morcov la culoare.

    Pe scurt, eram la poli complet opuși.

    Și poate mă temeam să aflu mai multe despre el, să descopăr și mai multe diferențe, dar nu aveam să cunosc nimic stând în casă și așteptând următoarea mișcare.

    Trag pe mine un tricou larg urmat de o vestă mai mult inutilă și niște blugi simpli și largi. Îmi plăcea noul meu stil, chiar dacă pe aici nu prea îl regăsești.

    Trec pe lângă tata care își aranjează mândru uniforma, iar eu nu-mi pot abține oftatul. Are mult potențial ca polițist, dar îl irosește cu desăvârșire aici, în locul ăsta nu contează cât încerci să aduci justiția, mereu va răzbi sângele. Poate ăsta fiind motivul pentru care nu îi iau în râs sfaturile legate de străzile și orele la care ar trebui să ies. Poate în alte circumstanțe m-aș fi simțit sufocată, dar înțeleg că aici nu-i cazul.

    Nu mai cunoșteam locul. Când eram mică Acapulco îmi părea un oraș ca oricare altul, chiar și când am crescut și am observat ce se întâmplă cu adevărat, tot nu-mi pierdusem curajul. Pentru că nu eram singură, Helios și frații lui au avut grijă mereu să nu intru în bucluc. Dar eu am fost un caz norocos, locul ăsta chiar e distrus, uitat și lăsat în legea sa. Drogurile erau la ordinea zilei și nimănui nu-i păsa foarte tare. Doar ce mai contează o distrugere într-un loc deja ruinat?

    Și oamenii îmi păreau străini deși poate cu mulți copilărisem. Mergeau toți în grupulețe și te priveau ciudat, iar asta se simțea oricum numai plăcut nu, credeți-mă.

    Nici nu știu ce aveam de gând să fac cu exactitate. Voiam să discut cu Helios, dar tot nu știam ce aș fi putut să-i spun. Și când mă gândesc că înainte vorbeam toate prostiile posibile fără astfel de griji. Înainte lucrurile erau diferite și cu frații lui, cu Hyperion cel puțin. Noi trei eram trio-ul dezastru și poate l-am fi acceptat și pe Alaz dacă nu ar fi fost prea ocupat să urle la noi.

    Nu realizez când pașii mă conduc până în fața casei familiei Hernandez. Trecuse atâta timp de când nu mai văzusem locul ăsta, cândva îmi petreceam tot timpul prin gradina odată plină cu trandafiri. Mă întreb de ce nu mai sunt, Isabella era topită după ei, ne făcusem o tradiție ca în fiecare de ziua ei să îi culeagă fiecare cel mai frumos trandafir și bineînțeles că băieții pierdeau, nimic nu bate ochiul unei femei.

    Totul fusese atât de frumos odată, încât am impresia că ar fi fost o poveste. Mamele noastre erau prietene, noi eram prieteni, vorbeau des la telefon sau se întâlneau, noi eram de nedespărțit... Dar uite că viața nu-i o poveste, totul are un început și un final adesea neprevăzut.

    — De ce te-ai întors? vocea răgușită și stranie îmi face tot corpul să tresară.

    Când apăruse? Așezat pe a doua treaptă într-un tricou la fel de negru ca cel de la petrecere, încât nu pot spune dacă e același sau a avut decența de-al schimba. Își ținea mâinile împreunate pe genunchi, privirea îi era ațintită asupra mea, iar câteva șuvițe rebele i-se mișcau ușor sub adierea ușoară a vântului.

    — Am venit să-l văd pe tata, mint și simt cum doare.

    Pentru că nu de asta venisem și pentru că nu aveam de gând să o fac prea curând dacă nu se ivea ocazia. Iar asta îmi amintește încă o dată că sunt o ființă tare nenorocită.

    — De ce te-ai întors în inima mea când abia se vindeca? își duce la bun sfârșit întrebarea urmând să ducă două degete la cicatricea din dreptul ochiul.

    Acum că nu mai poartă niciun fel de mască și nu e greu de observat. Nu părea o rană oarecare, ci mai degrabă o arsură cicatrizată. Iar el tot avea curajul să se joace cu focul.

    Nebunul!

    — Tu de ce te joci cu mine? îi întorc vorbele chiar dacă mintea mea era la acea inimă care abia se vindeca.

    Scutură din cap urmând să se ridice și să ajungă în dreptul meu. Își apleacă capul până ajunge cu gura lângă urechea mea. Respirația-i fierbinte ce-i părăsește buzele, se lovește direct de pielea mea făcându-mă să închid ochii ca într-o transă.

    — Eu doar ți-am întins fitilul, dar tu ai ales să stârnești focul, răspunde degajat. Am așteptat liniștit să începi jocul și ai făcut-o.

    Eu îl sărutasem, pentru că nu știam unde să fug, eu venisem la petrecerea lui, pentru că fugisem prea mult

    Și totuși nu credeam, refuzam cu desăvârșire să cred că un om alături de care ai împărțit atâtea amintiri, chiar te putea detesta cu adevărat.

   Pentru că negarea durea mai puțin comparativ cu acceptarea.

    — Dar te asigur, continuă la fel de șoptit. La final, eu voi câștiga, pentru că te urăsc atât de tare încât nu te pot lăsa să mai strălucești. Te voi stinge, Sun și te voi absorbi cu totul în întunericul meu.

☀️

    Alung vorbele lui Helios într-un colț rătăcit al inimii și minții alături de altele și îmi petrec restul zilei plimbându-mă prin oraș. Am mai întâlnit oameni care mă displăceau, deși nu am căutat să mai leg alte prietenii strânse tot am suferit după niște persoane.

    Dar asta a lovit diferit.

    Atât de diferit încât simțeam acea nevoie stranie de a lăsa câteva lacrimi să cadă. Nu-mi plăcea, nu am mai plâns de când auzisem de divorțul alor mai, iar faptul că Helios avea același efect asupra mea mă enerva. Pentru că m-a durut.

    Poate din simplul motiv că au venit din partea lui. Cândva cel mai bun prieten și poate nițel mai mult. Cu el totul a fost nițel mai mult. Nitel mai multe îmbrățișări, nițel mai multe planuri, iar acum, nițel mai multe lacrimi. Tresar în ultimul hal când o pereche de degete se încleștează în jurul încheieturii mele, totuși răsuflu ușurată când descopăr o față cunoscută și nu vreun drogat nebun.

    — Dar a trecut ceva timp și în sfârșit! Ai și tu câteva forme. Serios, credeam că pubertatea își va bate joc de tine.

    O privesc și nu pot să ignor cât s-a schimbat. Părul îi era acum un blond spre alb prins într-un coc dezordonat și rebel, în timp ce eu mă chinuisem să îl prind într-o coadă perfectă. Era mai înaltă decât mine cu câțiva centimetri sau poate era doar meritul acelor botine negre și ușor murdare pe care le purta. Un singur lucru a rămas la fel, acei ochi
cenușii care pe atunci se umpleau ușor de lacrimi, iar acum par mai fioroși ca niciodată. Stilul ei, atitudinea, chiar și mersul, totul era diferit și nu numai la ea. Oare dacă aș fi crescut în continuare aici eu cum m-aș fi schimbat?

    — Wow! e tot ce reușesc să articulez. Ce s-a întâmplat cu Vega Diaz pe care o știam?

    Ce s-a întâmplat cu toți pe care îi știam?

    — Doar și-a găsit locul, iar tu ar trebui să te întorci. Te-am văzut pe lângă frații Hernandez deci nu ar fi indicat să umbli pe aici.

    Nu înțelegeam la ce se referă și nici nu a mai rămas ca să-mi explice. Locul ăsta putea fi mai mult decât dubios câteodată, iar privirile deloc primitoare care mă analizau nu mă ajutau deloc să-mi schimb părerea. Dar ce au toți cu mine? Helios spusese întregului oraș fapta mea?

    — Ești una de-a fraților Hernandez?

    Nu înțeleg de ce eram asociată cu ei atât de mult. Și ce conta atât de tare dacă eram sau nu, purtau vreo molimă, iar eu o transmiteam cumva?

    — Nu sunt de-a nimănui, răspund tăios vrând să fac cale întoarsă.

    Doamne ce oameni curioși. Intenționez să fac cale întoarsă, dar sunt apucată de marginea vestei ajungând de voie de nevoie să mă întorc cu fața și să rămân pe loc. Nu știu cine e tipul, dar se îndreaptă rapid spre acea listă neagră specifică oricui. Știți voi, lista pentru care v-ați dori din tot sufletul un pistol.

    Părul îi era negru și răvășit, iar dacă mă uit mai bine cred că zăresc și câteva vârfuri albastre. Cred că îl depășeam în greutate , iar asta e ceva și aș fi putut jura că e inofensiv până să îi întâlnesc privirea de jad. Rece, dar nu în modul vreunui criminal nebun.

    — Presupun că ești nouă. Kenji, se prezintă întinzându-și mâna.

    Ochii îmi cad imediat asupra tatuajul ce îi acoperă aproape tot brațul. Un șarpe încolăcit început la încheietură și terminat pe braț. Oare ce l-a determinat să suporte o durere atât de mare? Nici cei de lângă el nu păreau să privească prea ciudat acest tatuaj având și ei unul asemănător, dar negru și cred că mai mic.

    — Știi ce reprezintă? zâmbește arătând mândru spre tatuajul său.

    — O pasiune sau fobie din copilărie? îmi încerc norocul primind o grimasă caraghioasă din partea sa.

    — Șarpele reprezintă simbolul puterii, îmi explică el. Viața m-a obligat să fiu puternic. Este de asemenea considerat simbol al schimbării și al unui nou început. Pentru că în viața noastră mereu va apărea ceva sau cineva pentru care ne vom schimba și vom fi nevoiți să găsim un nou început.

    Emana pericol, durere și înțelepciune. Nu știu prin ce minune reușise să le combine, dar jocul lui de cuvinte nu părea întâmplător.

    — Ar trebui să te conduc. Poate pare o glumă proastă, dar să umbli seara prin Acapulco, mai ales ca fată chiar e o idee foarte proastă.

    Aprob scurt lăsându-l să o ia înainte. În mod normal prefer să fiu destul de independentă ne vrând să depind de protecția sau în principiu, altcineva. Atâta timp cât sunt aptă fizic și mental sunt în stare să mă descurc.

    Dar cred că aici ambiția mea nu va avea efect.

    Cât despre Kenji, se dovedește a fi o companie chiar plăcută. Din câte a încercat să îmi explice, situația a degenerat, iar bandele au devenit tot mai periculoase și violente. Fiecare cu scopul dominării pieței de narcotice din oraș.

    Helios chiar se aruncase într-o lume periculoasă pe care eu nu reușeam să o înțeleg oricât m-aș strădui. Telefonul îmi vibrează de câteva ori, dar mă străduiesc să ignor sunetul. Ultimul lucru de care am nevoie în clipa asta este curiozitatea nesănătoasă a mamei, nu a fost niciodată de acord cu micul meu cerc de prieteni așa că posibilitatea de a pleca de lângă ei a fost cel mai mare bonus pentru ea.

    Cu cât ne apropiem mai tare cu atât golul din stomac devine din ce în ce mai mare. De data asta nu mai purtam o mască care să mă ferească de ochii curioșilor, iar acei ochi nu încetau din a ne scana cu răceală. Kenji face un semn rapid din mână ceilalți rămânând pe loc, iar eu rămânând și mai confuză.

    — Sper că ai o explicație bună pentru care te afli aici, vocea lui Helios sparge liniștea și parcă șterge zâmbetul celui de lângă mine.

    Între ei sigur era ceva mai mult decât rivalitate, felul în care se priveau reciproc nu era unul plin de ură, dar nici de căldură.

    — E una de-a voastră? Nu poartă niciun însemn, iar asta ar putea aduce probleme și bineînțeles, consecințe, avertizează fixandu-l cu privire pe Helios.

    Însemn? Privirea mi-se plimbă de la unul la altul și rămâne ațintită spre mâna lui Helios. Un tatuaj cu soarele îi mângâia pielea mâinii în timp ce restul din jurul nostru purtau o semilună pe mâna, umăr sau oriunde la vedere. Presupun că ăsta era semnul bandei sale, iar eu cum nu aveam nimic, eram ca un iepuraș printre lupi.

    Dar nu m-ar lăsa așa, nu?

    — Îi poți aplica orice consecințe vrei, ridică nonșalant din umeri.

    Pentru că mă urăște

    Pentru că cel din fața mea e doar o umbră a ce știam odată. Helios și Hell erau două persoane complet diferite.

    Cândva unul ar fi făcut orice ca să mă protejeze.

    — E doar o străină.

    Iar acum, celălalt ar face orice pentru a mă distruge.

Capitolele cu soare sunt din perspectiva ei cele cu semilună ale lui. Păreri? Nu uitați de steluță