Nu uitați de părere și o ⭐

Fragment din trecut

  Cum de am ajuns așa?

    Oare când a luat-o viața mea la vale într-un timp atât de scurt?

    Întrebările asta îmi alunecă în minte, în timp ce degetele mi se stâng tot mai tare asupra trăgaciului. Armele chiar erau grele, dar cu timpul greutatea nu se mai simte, iar sângele devine accesoriul perfect pentru ele, sau cel puțin așa spune mentorul meu. Seth era un om isteț, puternic și cu influență, pe scurt, tot ceea ce eu speram să fiu într-o zi. Pe un om puternic nu poți să îl atingi atât de ușor și cu siguranță nu îi poți călca sufletul în picioare fără consecințe, asta îmi spunea de fiecare dată când încercam să ezit și avea dreptate. Din păcate eu nu aveam parte de o asemenea putere, deocamdată. Nu atât de multă, dar suficientă pentru omuleții de aici, ce lucrau ca niște roboței ascultători la următorul transport.

    Doream să duc eu camionul la destinație de data asta, eram nerăbdător să îmi dovedesc aptitudinile, dar știam că Seth abia mă cunoscuse și încrederea lui absolută mai avea să aștepte. Totuși tentația de a împușca șoferul în gambă pentru a-i sabota plecarea și a preula volanul îmi surâdea tot mai tare. Toți oamenii lui m-au luat în râs încă din primele mele minute aici, un amărât pe băiețel plângăcios nu va rezista prea mult, așa credeau toți. Dar ceea ce nu știau ei, era că fiecare glumă proastă nu făcea altceva decât să mă ambiționeze. Așa că nu a durat mult până să devin cel mai bun, faptul că frații mei sufereau în moduri diferite îmi dădea libertatea necesară. Alaz își concentra toată energia asupra Eclipse, sperând ca într-o zi puterea să graviteze în jurul nostru, iar Hyperion probabil testa câte vieți are în el. Își petrecea toată ziua trăgând pe nas substanțe care mai de care, iar seara ajungea să zacă printr-un club de noapte.

    Mă îndrept de oase și las arma deoparte momentan. Îmi duc mâna în buzunarul blugilor unde simt instant o mică greutate, dar una care îmi produce bucurie, nicidecum disconfort. Portofelul meu era plin, suficient cât să plătesc datoriile de care tata uită constant fiind mult prea prins în patima alcoolului, suficient pentru ca Alaz să nu abandoneze facultatea și suficient pentru a avea un viitor prosper. Mai că îmi vine să râd, acum ceva timp, acritura de Audrey mă prinsese cumva singur și bineînțeles că nu a ezitat să-mi reamintească că în orașul ăsta nu voi realiza nimic. Și desigur, că nu-i voi putea oferi fiicei sale un trai bun în cazul în care intențiile mele se vor schimba vreodată față de ea. Pe atunci, vorbele ei m-au lovit, acum orgoliul mă îndeamnă să îi trimit o mașină, aveam aici cât pentru una.

    — Ce face aproape cel mai bun? Te-ai prins, segundo?

     Râsul colorat al lui Uno nu face decât să îmi zgârie urechile și să-mi stârnească dorința de a-l reduce la tăcere pentru cât mai mult timp posibil. Da, e clar, nu stau bine cu nervii dacă am ajuns să gândesc așa despre singurul om care a încercat să mă ajute și să nu mă lase să mor de la vreo supradoză. Avea undeva la optsprezece ani, dar părea mult mai matur, chiar dacă acum râde și glumește, în preajma lui Seth întreaga sa fizionomie facială se schimba complet. Nu-l plăcea, dar sentimentul nu era reciproc. Seth vedea în Uno ceva special și oricât aș nega, eram gelos, mai ales că ticălosul nostru șef găsea orice motiv pentru a stârni o competiție între noi și ură din partea mea.

     Ești aproape cel mai bun. Nu era suficient pentru mine, trebuia să fiu cel mai bun. Să am grijă de frații mei, de Eclipse și să mă asigur că nu voi mai pierde pe nimeni.

     — Bătrânul vrea să te stârnească, să omoare tot ce mai e uman în tine. La dracu'! Nu-l lăsa să te transforme într-o bestie.

    Nu eram convins că Miller e așa bătrân, la fel cum nu eram convins nici că Uno mai vorbea despre mine acum. Brunetul nu-mi spusese exact cum a ajuns aici, dar îmi tot vorbea despre un test, pe care dacă îl trec la rândul meu fără să clipesc, voi mai ieși de aici decât mort. Probabil vreun transport sau un număr anume de vânzări, nimic care să mă sperie.

    — Nu mai e nimic uman în mine de când am condus la moartea celui mai important om din viața mea, îl informez luând din nou arma în mână.

    Îmi plăcea senzația.

    Băiatul oftează, pufăind deja din a doua țigară. Era cu mult mai înalt decât mine, mai bine făcut, îl văzusem la antrenamente, nu era un sac de mușchi, dar nici ușor de doborât nu era. Nu îi povestisem vreodată despre trecutul meu, dar simțeam că înțelegea tot ce trebuie înțeles.

    — Și eu am omorât pe cineva, cu propria mea mână, stând chiar acolo, indică spre locul unde eram eu. Așa am intrat în gruparea lui Miller, așa intră toți.

    Mă înfior câteva clipe, fiind atent la schimbul din tonalitatea sa. Ură combinată cu regret și vinovăție, cea mai nenorocită combinație.

    — Eram disperat să strâng bani și să plec cât mai departe de văgăuna asta, în orașul ăsta munca obișnuită de zi cu zi abia îți asigură hrana. Auzisem de la prietenii mei despre Seth Miller, credeam că o să vând câteva pliculețe, îmi iau banii și plec. Așa a și promis inițial, apoi a văzut că nu sunt un om de lăsat baltă, nu făceam nimic special, dar crescând la orfelinat știam să supraviețuiesc bine pe străzile astea.

    Se oprește câteva secunde, scoțând din buzunar o poză. O fată blondă micuță stătea agață de gâtul lui, părea că avea viața și curcubeul în irișii mari și căprui.

   Exact ca roșcata de altă dată. De fiecare dată când zâmbea, punea viață și culoare în pieptul meu, iar când plângea, întrega mea ființă se cutremura și inima pierdea o bătaie doar pentru ea.

    — O chema Sophia, continuă cu buza tremurândă. Am crescut amândoi la orfelinat, iar cu timpul s-au format niște sentimente, mă iubea necondiționat, îmi promitea că vom reuși împreună să plecăm cât de curând, dar eu nu aveam răbdare. A tot insistat să mă retrag din afacerile lui Seth, dar nu am vrut să aud, aveam bani și mă simțeam bine.

    Își mușcă buza până îi plesnește între dinți. Povestea asta nu-i aducea o amintire plăcută, așa că nu puteam decât să apreciez micul moment de destăinuire.

   — Apoi a venit nenorocirea aia de test și am înțeles că dragostea mea pentru Sophia se pierduse printre cea pentru bani.

    Strânge pumnul în jurul pozei până când degetele îi devin albe. El simțea multe acum, iar eu nimic. Nu mă temeam.

    Pentru că nu mai aveam o persoană vulnerabilă de apărat. Toți cei din jurul meu erau la fel de damnați.

    Intenționează să continue când palma lui Seth se proptește pe umărul meu. Rece, aspră, așa îi era privirea, dar și atingerea. Cu siguranță nu aprecia povestea băiatului, nu de puține ori l-am văzut pe Uno umilit și lovit de Seth.

     Nesupunerea se pedepsește, îmi șoptise într-o zi în timp ce priveam cum băiatul din fața mea încasa pumn după pumn. Nu riposta, nu plângea și cu siguranță nu își cerea iertare așa cum își dorea șeful lui. Probabil nu ar fi trebuit să mă apropii de un asemenea problematic, dar curajul și încăpățânarea acestui băiat mă fascinau de-a dreptul.

    — Ce ai fi dispus să faci pentru un strop de fericire? Ce ai fi dispus să faci pentru a proteja pe cineva la care ții?

    Gâtul meu deja se întindea la motocicleta neagră din spatele nostru, cel mai nou model apărut. Un copil imatur căruia nu-i păsa de consecințe. Asta eram acum. Știam că Seth se ocupă și de curse, iar eu ardeam din temelii să simt adrenalina de pe pistă, să uit tot fără să mă intereseze dacă mai deschid vreodată ochii.

    Pentru un strop de fericire aș păcătui fără să gândesc.

    Ochii îmi alunecă spre palma bărbatului din fața mea, trei pliculețe de liniște îmi făceau ochii să sclipească, iar un bilet de avion către Germania îmi strivea organul care bate haotic în piept.

    Pentru a proteja pe cineva aș intra în infern și l-aș cuceri doar ca nimic să nu o mai atingă pe ea.

    Nu avusesem curajul să o vizitez până acum, nu de aproape, dar știam că trebuie să o fac, altfel urma să-mi pierd mințile. Aveam întrebări și multe, încă speram să mă aștepte, să fi fost obligată de mama ei și să aștepte ajutorul meu.

    — Dar vezi tu, pentru orice clipă de fericire, există consecințe, iar uneori, cineva trebuie să sufere pentru ca tu să zâmbești. Fericirea nu vine mereu singură la tine, iar dacă o vrei, ia-o.

    Corpul mi-se rotește automat spre cel care deținea fericirea acum. Îi înțelesesem mesajul, Uno dă dezaprobator din cap, urmând să afișeze un zâmbet obosit. Eu aveam fericira lui, eram lângă cei la care mai țineam, iar el pe a mea, avea puterea.

    — Mulțumesc, mormăie înainte ca glonțul să îi atingă cel mai vital loc și pot să jur că inimile noastre s-au oprit o clipă simultan.

    Omorâsem pe cineva.

     Dar nu simțeam nimic.

     Trecusem testul lui Seth Miller.

     Dacă vrei fericire, ia-o.

    Nu contează de la cine, nu contează cum.

                            🌙

    Gâtul mă ustura îngrozitor, nici a doua sticlă de apă nu avusese vreun efect. Adrenalina îmi zvâcnea prin fiecare por, iar gustul de vomă îmi aluneca pe limbă. Ziua mea nu mai era de mult un eveniment care să stârnească cu adevărat ceva în mine, dar acum...

    Ziua mea devenise un iad învăluit într-un coșmar cu gust amar.

    O zi în care îmi doream mai mult ca niciodată, ca respirația mea să se oprească, iar văpaia și flacăra din ochii ei să se domolească.

    Măcar pentru o zi, aș fi vrut ca Sunny Davis să nu mai umble prin creierul și sângele meu.

     Dar era imposibil când chiar eu venisem la ea. Zburasem până în Germania, Hamburg fără strop de ezitare când Seth Miller mi-a zâmbit mândru și mi-a înmânat motocicleta, pliculețele și biletul de avion.

     Ucisesem cu sânge rece și fără strop de emoție un prieten și totuși, am tremurat tot drumul până aici, nerăbdător să aflu acel răspuns blestemat. Mintea mea nu putea proiecta decât imagini oribile cu Audrey care îi zdrobea telefonul și orice mijloc ar fi putut avea de a comunica cu noi, vocea ascuțită a acelei femei îmi zgâria timpanul chiar și acum. De câte o fi urlat la roșcată când nu a dorit să se supună ei?

     Oare a ridicat vreodată mâna la ea?

    Întrebarea asta ardea pe limba mea de fiecare dată când vedeam corpul ei micuț alergând haotic spre casa mea. Știam că fiecare lacrimă a ei mai topea puțin din flacăra mea, pentru că doar zâmbetul ei mă aprindea. Se agăța de trupul meu, iar lumea mea era iar completă, își resuscita singură inima rănită, pentru că știa exact ce are nevoie să ia de la mine.

    Mereu am fost stâlpul ei în clipe grele, poate de asta acea latură egoistă din mine a fost mereu convinsă că nu va pleca, că nu își va putea găsi propriul echilibru când va mai cădea.

    Dar având-o acum, în fața mea, parcă era o alta. Zâmbea lângă grupul mic din jurul ei și își dădea părul pe spate. Își netezea cu grijă fustița albastră și ridicol de scurtă ce îi alcătuia probabil uniforma și era atentă la gesticulările blondei din fața ei. Niște gesturi atât de banale din partea ei, dar atât de încordate. Iar eu observam asta și de la distanța considerabilă pe care încă îmi impuneam să o respect.

    — Îți spun eu, te place! Și ar trebui să îi dai o șansă. Noah chiar e de treabă, drăguț, gesticulează blonda înșirând o grămadă de calități pentru acest... Noah.

    Deja nu-mi plăcea numele ăsta.

    Oricum, nu era nume de fată?

    — Nu caut o relație, se bâlbâie roșcata, încercând să iasă de sub privirile celorlalți. Nu am nevoie de distrageri.

    Privirea îmi alunecă asupra degetelor ei subțiri care se duc instinctiv la gât. În zona în care medalionul ar fi trebuit să fie, dar acum nu era nimic. Întreaga ei ființă se cutremură și ochii mei refuză să se despartă de imaginea ei. Ea nu mă vedea, dar eu o vedeam perfect. Își scurtase părul, înainte să plece șuvițele îi atingeau posteriorul, acum se revărsau cu greu până la mijloc. Înlocuise hainele colorate cu o uniformă banală, probabil cea impusă de noul ei liceu. Pe lângă fusta aia blestemată, care parcă se juca intenționat cu gândurile mele nebănuite, o helancă albă și mulată îi acoperea bustul. Perfect, nimic din aspectul ei nu era greșit, iar asta mă făcea să înțeleg ceea ce nu doream să accept sub nicio formă.

    Sunny nu se ofilise aici, nu era epava pe care credeam că aveam să o găsesc, fetița speriată de altă dată ce mi-ar fi alergat în brațe. Ea strălucea tot mai tare, iar eu mă ofileam la picioarele sale, vrăjit de ciocolata ce i-se scurgea din privirea-i jucăușă.

    Cedează inimă blestemată, cedează odată.

    Înainte să te inghită ea toată.

     Era fericită aici, departe de mine și de lumea rea din care veneam. Nu mai aveam nevoie de răspuns, îl aveam chiar în fața mea.

    Nebunia mea se materializa ușor sub forma unei zâne cu părul de foc și picături de miere pe buze, atât de multă că aș fi lins fiecare strop până m-aș fi înecat cu gustul ei. Frumusețea era menită fiecăruia, dar fata asta primise în plus de la bătrânul cu barbă. Mă obișnuisem cu ea în elementul nostru, în grupul nostru, așa că nu văzusem cât de tare poate străluci pe cont propriu.

    — Merg acasă, ne vedem mâine, se scuză politicos prietenilor ei și o ia la pas.

    Ar fi trebuit să mă opresc acolo, dar nebunia m-a împins să o urmăresc ca ultimul obsedat până la noua ei casă. Era mai mare decât cea din Acapulco, pe semne că Audrey nu se zgârcea când venea vorba de confort. Roșcata nu-mi observa prezența, era prea captivată de playlist-ul ei.

    Mă întreb ce melodii îi plac acum?

    Oare mai are obiceiul de a asculta aceiași piesă până se plictisește de ea?

    Un oftat îi părăsește buzele înainte să își privească ecranul telefonului, deci nu era lipsită de moduri de comunicare. Privește atentă ecranul și își scutură capul. Știa ce zi e azi și totuși niciun mesaj nenorocit.

    Știa că mama mea murise din cauza ei și totuși nu părea să o intereseze câtuși de puțin.

     Continua să trăiască și să zâmbească în lumina soarelui.

    În timp ce eu mă scufundam în întunericul nopții.

     Spatele îmi zvâcnea violent la contactul cu materialul tricoului, iar acum că drogul începea să se risipească din sistemul meu, consecințele serii trecute se resimțeau intens și dureros pe pielea mea.

     Șaisprezece lovituri de curea.

     Una pentru fiecare an nenorocit în care am continuat să cred într-o lume perfecta lângă ea.

     Alte câteva lovituri pentru egoismul de a o vedea chiar de ziua mea. Curaua aia de piele devenise cea mai mare dependență a mea, nu mă potolisem nici după serile în care zăceam leșinat în propriul meu sânge.

    Ca și în cazul drogurilor, corpul meu cerea de fiecare dată tot mai mult. De parcă durerea îi devenise alinarea necesară pentru a supraviețui. Nu puține sunt nopțile în care chipul ei se așează liniștit lângă al meu pe pernă, iar mintea mea e prea vraiște să descopere dacă e real sau nu.

    Glasul mamei murmură aceiași melodie prea bine cunoscută, iar eu și roșcata, privim galaxia noastră în nuanțe de viață și suflet pe care care chiar ea le-a lăsat cândva acolo.

    Dar apoi, când drogul iese din sistem și durerea își înfige cu adevărat ghiarele în carnea mea, realitatea mă lovește mai tare ca orice curea. Glasul celei mai dragi ființe nu mai poate cânta, iar ea, cea pentru care credeam cândva că voi arde și lumea, nu era niciodată în stânga mea.

    Adevărul îl știam și eu și mă îngrozea teribil, pentru că nu noaptea îmi controla demonii, nu negura ei îmi înghițise inima.

    Ci nebunia bolnavă și otrăvitoare.

    Nebunia pentru o fată căzută pe pământ dintr-o rază de soare,

    Care îmi devenise obsesie otrăvitoare.

    Iar simpla ei fericire, ajunsese boală și blestem pentru mine.

    Și mai mult ca niciodată, tânjeam după ce are ea, îi doream fericirea. Și aveam să o iau cumva.

    Chiar de va trebui să îi sorb ei inima.

    Și să o zdrobesc pe a mea.

    
Ultimul capitol din trecutul lui Helios. Cam delulu la 16 ani no? 🤣