Nu uitați de steluță și părere ⭐

Arde. Simt cum fiecare fibră și celulă din corpul meu arde de vinovăție, atât de tare încât îmi vine să-mi trec unghiile peste stratul de piele doar ca să mă asigur că nu e nimic acolo.

Privesc, inspir o gură de aer care refuză să mai iasă și privesc în continuare. Privesc la trupul tremurând din fața mea care imploră. Degetele lungi și mult prea subțiri sunt primele care îmi atrag atenția, urmate de brațele pline de zgârieturi și cicatrici. Sunt convins că până acum câteva luni nu arătau așa. Știu asta pentru că eu i-am pus în mâini primul pliculeț blestemat, iar acum văd exact rezultatul acelor minute de nepăsare.

- Te rog... nu mă lăsa baltă și tu... Te implor!

Zeități, așa probabil se simt toți nenorociții care împrăștie prafurile iluziei. Toți sunt conștienți că la un moment dat, victimele lor se vor întoarce așa; în genunchi, gata să săvârșească absolut orice cerință a iadului pentru un strop de rai.

Fata din fața mea nu pare să mă depășească in vârsta, ultima dată când am văzut-o avea un păr frumos, bogat și ondulat cu grijă, acum abia îi mai stau câteva fire în acel coc haotic. Purta parcă o rochie verde și ușor strânsă pe talie, iar acum sigur are niște haine cu trei numere mai mari. A spus că vrea o clipă, un strop de ajutor să uite haosul din familia sa, nu știu dacă în cele maxim două luni a uitat ceva, sau a devenit chiar ea un haos. Probabil ăsta e motivul pentru care evit să vând așa ceva femeilor, cred că e maxim a treia căreia i-am dat drogul fericirii de când am intrat în lumea asta blestemată. Astfel, nu mi-a fost greu să o recunosc imediat, dar speram ca ei să îi fie.

- Mergi acasă, Janette. Nu am avut o zi bună, iar ideea de a te conduce în continuare spre distrugere nu cred că mă va ajuta.

Nu apuc să mă mișc un milimetru pentru că acele degete lungi, subțiri și reci se prind cu toată puterea de materialul blugului meu. Abia acum își înălță privirea spre mine și deși fața îmi e ascunsă suficient de bine, ochii îmi fac perfect contact cu ce a mai rămas din verdele care a fost odată. Acea nuanță vie parcă se închisese de la sine, frumusețea din privirea ei fusese înlocuită cu roșul vaselor de sânge și cearcănele cauzate de dependență.

Dependență cauzată de tine, nenorocitule.

Probabil în acest timp a reușit să mai facă rost pentru a-și satisface nevoia de drog, mai mult ca sigur a găsit un nenorocit care a gândit cândva la fel de prost ca și mine.

Oricum îi va da cineva. Ce contează că sunt eu ăla?

- Vreau să fiu fericită...tu nu vrei același lucru? Am fost bine! Am fost atât de liniștită...

O fericire de scurtă durată, dar care provoacă o suferință permanentă. Nu ar fi ascultat toate astea, nu le-ar fi înțeles oricum având în vedere starea de sevraj, iar idea de a merge mai departe și de a o lăsa întinsă pe jos, nu făcea decât să întețească acea senzație de arsură și vinovăție cruntă.

Nu are cine să o salveze, polițiștii de aici sunt clienți fideli. Se prefac că ziua ne aleargă, iar noaptea ne imploră pentru senzații tari. Toți sunt niște... aproape toți, unul singur ne-a dat bătăi de cap ca lumea acum câteva seri, unul care nu poate face diferența aici, dar ar putea fi salvarea acestei fete.

Drumul până la casa familiei Davis nu a fost niciodată mai dificili de parcurs. Mai mult ca sigur va urma un set de întrebări legate de fata semi leșinată pe care intenționez să i-o bag în casă lui Berni, dar presupun că sunt dispus să-mi asum riscul.

- De ce mă duci acasă la iubita ta? Ți-am spus că vreau să fiu fericită, nu să văd cât de singură sunt, bombăne bruneta revoltată și aproape că mă împiedic cu tot cu ea în brațele mele.

Dacă ar fi fost în locul ei unul dintre frații mei, acum sigur ar fi încasat un pumn în umăr și câteva cuvinte tare dulci în spaniolă. Dar având în vedere situația, am preferat să tac. N-am idee de unde știe că Sunny locuiește aici, nu știu nici de ce crede că roșcata îmi e iubită și presimt că nici nu voi afla curând.

Îmi ia o secundă să realizez unde am ajuns de fapt. Nu am mai intrat în curtea asta sau în casă de mult prea mult timp, atât de mult încât acei trei ani se simt ca zece.

E doar o casă, un simplu loc. Dar la naiba dacă nu am impresia că venirea aici e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut până în prezent.

Să văd curtea asta în care s-au format suficiente amintiri imposibil de șters.

Casa din care o ajutam să se furișeze când lumea părea că lumea e gata să îi stingă strălucirea.

Să o privesc pe ea acum... așa.

Să privesc cum se stinge în fața mea, în timp ce mâinile altuia îi ating inima.

Habar n-am cine e brunetul care se agită în jurul ei la nici doi metri de mine. Habar nu am cum îmi mai găsesc eu puterea de a sta în picioare, când în fața mea văd cum o înghite întunericul.

Trupul mic îi e chircit și tremură spasmodic pe cimentul rece, iar capul îi zace în mâinile necunoscutului care încearcă din răsputeri să o aducă în simțuri cum trebuie, strigându-i numele fără oprire.

Dar ea nu-l aude.

Nici eu nu o mai fac. Uit de greutatea brunetei din brațele mele și motivul venirii mele aici.

Uit că probabil oferim un spectacol pe cinste vecinilor ei.

Dar în schimb simt. Simt că inima mea sare o bătaie odată cu fiecare tremur în parte al trupului ei. Pentru că știu ce înseamnă, știu că în urma cuvintelor mele veninoase și nenorocite de mai devreme, am rănit-o atât de tare încât procesul de autodistrugere a început.

Și e ireversibil.

Știu pentru că și eu am trecut prin el, începând cu atât de puțin și terminând cu mine în pragul morții. Orice, dar nu asta ar fi trebuit să fie pedeapsa ei.

Doamne! Dacă o voi pierde pe drumul ăsta întunecat inima asta blestemată se va opri pe vecie.

Inima mea... nu mai știe să bată fără ea.

Mereu am crezut că ura alimentează focul din jurul meu, dar am greșit. Era ea, ea a fost flama care m-a ținut în viață atâta timp. Cu bune cu rele, i-a dat acestei inimi sfâșiate un motiv să bată în fiecare zi.

🌙

- S-a trezit? Eu tot nu înțeleg de unde avea pastilele alea. Când a plecat era bine.

Dar știu sigur cine nu va mai fi bine dacă nu își pune un lacăt la gură. Nu știu dacă toți locuitorii din Hamburg sunt complet nesuferiți, dar dacă da, acest Noah trebuie să fie olimpic. Nu am idee exact cum de vizita lui ( neanunțată aparent), s-a nimerit odată cu nebunia asta. Și poate dacă nu m-aș simți atât de vinovat și incapabil să mă mișc de pe scaunul ăsta nenorocit de spital, l-aș întreba ce înțelege el prin acest bine.

Și cât de mult a reușit el să o cunoască pe Sunny în trei ani încât să fie convins de așa ceva?

Observându-l atent, pare genul de prieten pe care Audrey l-ar considera perfect pentru fiica ei. Înalt, par șaten închis aranjat aproape ireal de perfect, ochi verzi care recunosc, ar zăpăci rapid o femeie, fără efort chiar. Pantaloni simpli de stofă fără vreo tăietură sau alte accesorii, o cămașă albă pot să jur că fără vreo dungă și un ceas negru al cărui preț nu doresc să-l aflu prea curând. Nu știu din ce ședință o fi răsărit el tocmai în Acapulco, dar trebuie să admit că mă uimește apariția sa. Probabil am mai mult în conturi decât el mulțumită... activităților mele și totuși, nu m-am îmbrăcat niciodată așa.

Oare toate fetele și mamele de fete chiar se topesc după genul ăsta de idioți aproape corporatiști?

Iar dintr-un oarecare motiv, am decis că după ziua de azi în dulapul meu trebuie să existe loc și pentru un costum de firmă.

- Știu că am venit brusc și sunt îmbrăcat ciudat, nu am apucat să mă schimb, îmi răspunde de parcă mi-ar fi citit gândurile. Dar sper că asta nu ne va împiedica din a ne înțelege, nu?

Aș vrea să îi spun că ultimul lucru de care am nevoie e să mă înțeleg cu el, dar eu nu vorbesc, eu acționez.

- Și....ce era exact între voi? Adică Sun nu mi-a spus prea multe despre tine. De fapt, nu cred că te-a menționat vreodată.

Nemernicul tocmai a... rânjit?

Bineînțeles că asta îl interesa de fapt. Nici nu vreau să știu cu ce gânduri a venit pană aici de fapt.

- Putem spune că între noi lucrurile au avut mereu acea... scânteie, îi răspund cu același ton și zambet zeflemitor. Și nici pe tine nu te-a menționat vreodată de când e aici, doar ca să știi.

După expresia lui facială, am reușit să-l stârnesc de-a binelea.

Șah mat!

Probabil i-aș fi spus mai multe, dar privirea autoritară lui Berni îmi spune că mai bine tac din gură. Mai mult ca sigur îi funcționează suficient rotițele cât să realizeze că fata drogată din camera alăturată, nu mi-a picat din senin în brațe, iar starea fiicei lui nu e prea diferită de a ei.

- S-a trezit. Eu trebuie să obțin o declarație de la fata aia, deci dacă vreți să mergeți...

- Merg eu! aproape strig în același timp cu idiotul de lângă mine.

Dacă tot suntem într-un spital, măcar pot să-l bat liniștit, nu?

Răsuflu ușurat când Berni îmi face semn să merg primul și îmi înghit nodul din gât când mă gândesc la declarația pe care ar putea să o obțină de la Janette. Însă nu asta contează acum.

Mirosul înecăcios de spital îmi arde nările, nu știu dacă pentru toți reprezintă cu adevărat un miros neplăcut, dar în cazul meu reușește cumva să mă trimită într-o anumită zi pe care mă tot străduiesc să o las măcar o clipă în urmă.

E haos pe hol, ca în fiecare zi probabil. În Acapulco e mereu haos, iar asistentele și doctorii sunt cu mult depășiți numeric. Privesc targa ușor șubredă pe care zace un trup mult prea bine cunoscut. Asistentele trag de mine, dar nu-i dau drumul. Plâng și le rog în engleză, spaniolă și orice limbă cunosc să facă ceva, să o salveze. Mirosul de medicamente e puternic în jur, la fel ca suspinele fraților mei pe care le aude toată lumea.

- Trebuie să îi dai drumul acum.

Atât am mai auzit din gura acelei asistente, înainte că brațele tatei să mă tragă de lângă cea care mi-a dat viață. Nu îi puteam da drumul, nici el nu putea, nu înțeleg dacă țipă la mine sau pur și simplu îmi pierd eu mințile, iar vocea îi e de fapt blândă. Tot ce puteam face eu, un amărât de copil de cincisprezece ani, era să privesc.

Să privesc cum acea femeie îmbrăcată din cap până în picioare în alb, asemeni unui înger, o duce departe pe un coridor lung și mult prea puțin luminat până când nu se mai vede deloc. O pierdeam...

Pentru că i-am dat drumul.

Strâng pumnul până când simt cum pielea stă să-mi pocnească. Sunny era bine, nu o duce nimeni departe, iar eu nu mai sunt același puști plângăcios. Apăs ușor pe clanță, iar picioarele parcă refuză să mai înainteze. Nu era o priveliște la fel de înfiorătoare, camera roșcatei era curată, cu pereți de un alb imaculat ,combinat cu o nuanță cafenie, suficient de spațioasă, geamul destul de larg pentru a pătrunde lumina, iar patul...

Ok, imaginea asta nu este atât de înfiorătoare, dar cu siguranță se va alătura de minune amintirilor ce reușesc să-mi provoace cele mai stranii coșmaruri. Un pat suficient de mare, dar nu locul potrivit pentru trupul firav ce zăcea pe el. Nu am observat niciodată că ea chiar slabise considerabil de când s-a întors aici, nu am fost niciodată atent la acest detaliu.

Dar acum nu pot ignora cum acea cămașă de spital îi scoate în evidență oasele delicate, dar mult prea proeminente. Habar nu am cum de branula aia reușește să arate așa monstruos pe pielea ei, dar la dracu' dacă pot să mai privesc.

Mereu am spus că o urăsc, că-mi doresc să simtă aceiași durere pe care o resimt eu zilnic de trei ani încoace.

Dar nu așa. Mai repede mi-aș trage un glonț între ochi decât să fiu cel care o aduce pe un pat de spital.

Încă din prima zi de la venirea ei în oraș a captat atenția multor demoni. Și încă din prima zi, în urma ei a curs sângele celor care visau să o rănească și să-și satisfacă cele mai bolnave fantezii cu ea.

Pentru că la naiba! O singură zgârietură și un suspin de durere din partea ei și sunt în stare să las locul ăsta să ardă din temelii.

🌙

- Chiar așa rău arăt? se smiorcăie plângăcioasă încercând să scape din brațele Novei, care mai avea puțin și o sufoca.

- Ești palidă, slăbită și trebuie să mănânci. Dios! De ce nu m-ai chemat mai devreme, nemernicule?

I-aș spune că planul era să nu o chem deloc, dar am de gând să mai trăiesc. Totuși are dreptate, chiar e palidă, iar cearcănele alea nu arată nici ele mai bine. Doar pentru că de data asta a ajuns la timp la spital, nu înseamnă că dependența s-a risipit, sevrajul e cu mult mai rău. Și îl va simți curând.

- Nu am reușit să găsesc nimic, nu a intrat în contact cu-, vocea lui Chase se spulberă când observă acum că toți ochii sunt pe el, așa că fac cel mai înțelept lucru cu putință și îl trag de acolo.

Nemernicul e neîntrecut la calculatoare, poate urmări lejer camerele de prin oraș, atât de bine ascunse că și el am uitat de unele dintre ele. Nu se simte bine în casa unui polițist, mai ales unul care devine din ce în ce mai suspicios, dar a făcut-o pentru mine. Pentru că trebuie să aflu ce nenorocit i-a băgat drogul ăla în sânge și cât de repede urmează să moară.

- Unele substanțe se oferă și ca medicament, de exemplu somniferele, poate a luat ea mai multe.

Au rolul de a calma, dar mai mult ca sigur ea nu a înghițit doar una. Iar reacțiile de mai devreme erau mult prea puternice pentru simple somnifere.

Tot ce vreau să știu e...de ce?

- Audrey ar trebui să știe Sunny, te puteam pierde.

Mușchii îmi zvâcnesc aproape instant la auzul acelui nume. Nu trebuie decât să întorc capul și să observ expresia oripilată a roșcatei ca să înțeleg că amândoi gândim la fel: dacă nemernicul ochi verzi-Noah atinge telefonul ăla, e ca și mort.

- Îndrăznește să suni și vei pleca acasă cu ce ai în pantaloni tocat mărunt și la pachet.

Bufnesc în râs odată cu restul oamenilor din încăpere și pentru o secundă răsuflu ușurat. Dacă eu plănuiam să îi ofer o moarte relativ ușoară cu un glonț în cap, domnișoara cu păr mov pe numele ei, Neva Castilio avea alte planuri. Planuri care îmi aduc un zambet imens pe buze, așa vom știi sigur dacă ticălosul chiar are intenția de a-i fi cu adevărat prieten.

Sunny pare a fi singura care nu prea râde, deși se simte mai bine sau cel puțin, așa spune ea. De când am ajuns în camera ei doar a stat într-un colț și i-a asigurat pe toți că e ok. Și acum încearcă să le convingă asta pe gemene care cedează într-un final plecând odată cu Chase.

- Invitația e valabilă și pentru tine, bombăne idiotul din Hamburg făcând și mai clară concluzia pe care am tras-o chiar acum: sângele lui ar arăta perfect pe covorul ăsta mov.

Nu m-ar mira ca venirea lui aici să fie doar un plan al mamei ei. Niciodată nu am înțeles cum de șerpoaica aia îmbrăcată mereu la costum, a fost de acord ca fiica ei să pună piciorul înapoi aici.

- De fapt, vreau să vorbesc cu Helios. Singuri, accentuează Sun ultimul cuvânt cu severitate și pot să jur că văd o venă de pe capul lui Noah explodând.

Amândoi am rămas la fel de surprinși. Noah probabil înjurând, iar eu fiind șocat că încă nu mă dă afară. Nu am pus întrebări, am lăsat-o să-l conducă, deși ar fi fost mai simplu să-l arunc pe geam, iar eu m-am uitat rapid în jur. Și camera ei se schimbase, era complet învăluită în ceva nuanțe de mov care trebuie să recunosc, se potrivește cu mobilierul alb. Câteva poze cu prietenele ei și din fericire, nici un poster cu coreenii ăia ciudați.

Dar ochii mei nu asta căutau, încercam să văd ce ar fi putut lua, sub ce formă de a adus-o în starea asta. Un lucru pe care îl știu ( sau credeam că o fac), despre roșcată e că iubește viața. Natura, plimbările și distracția îi aduceau mereu zâmbetul pe buze.

Cât de oribili au fost cei trei ani în Germania? Nu e un loc atât de urât în plus, ea și-a ales drumul ăsta.

A fost alegerea mea.

O singură propoziție care îmi amintește din nou, că Sunny Davis a fost atât bucuria, cât și distrugerea mea absolută.

- De ce ești aici? murmură trosnindu-și fiecare deget pe rând și se așează pe marginea patului. După tot ce am făcut...

Afurisita, știa bine ce vrea să afle, iar eu știam că nu are rost să o mint inutil.

- Pentru că o bucățică din inima mea încă bate pentru tine Sun. Mereu a făcut-o.

Iar gândul ăsta mă omoară.

Mă arde și mă distruge mai mult decât mi-aș fi dorit vreodată.

In sfârșit 🥹 capitolul 15 e aici, trebuia să fie mai...🔥dar l aș fi lungit prea mult. Astfel că va fi împărțit în două părți, urmatoarea tot din perspectiva lui. Trebuie să mai recitesc anumite scene pentru că e haos în notițe 😭 păreri?