nu uitați de steluță ⭐

    Nu mai știam să respir. De câteva zile bune aerul îmi intra atât de greu în plămâni, încât aveam impresia că mă voi sufoca în orice moment. Stăteam fie pe pat, fie pe podea, dar starea de înțepături din întregul corp refuza să dispară.

    Nu poate fi adevărat. Ăsta a fost primul lucru pe care mintea mea l-a stabilit imediat ce a auzit vocea aspră a brunetului. Dar judecând după modul haotic în care îmi bătea inima în acele clipe și după genuchii care îmi tremurau spasmodic, trupul meu știa că nu-s doar vorbe aruncate la mânie.

    De asta nu o văzusem pe Isabella atâta timp.

    De asta nu se aducea niciodată vorba despre ea, nu pentru că au trecut printr-o despărțire temporară cum credeam eu. Ci pentru că au trecut printr-o despărțire permanentă, pe care nimeni și nimic nu o poate schimba.

    Din cauza mea.

     Helios a ieșit după mine în acea zi.

     Totul parcă se așeza în mintea mea asemeni unui puzzle. Ziua aceea de  vară despre care vorbea el cu atâta durere și ură, nu era ziua în care pur și simplu a rămas fără o prietenă. Fusese ziua în care a rămas fără cea mai importantă persoană din viața lui.

    Și asta doar pentru că eu am tăcut și l-am lăsat să creadă că plec contra voinței mele. Nu aveam curajul să îi spun că atunci, prietenia lui nu îmi părea destul, nu am avut curajul să-l caut atâta timp, pentru că ne-ar fi durut de amândoi acest adevăr în care eu credeam cândva.

    — Nu vrei nici măcar paste? Abia te-ai atins de mâncare zilele astea.

    La fel cum nu am avut curajul nici să ascult și versiunea tatălui meu. Am preferat să îl condamn pe el pentru nefericirea mamei și pentru barierele de care credeam cu tărie că mă voi lovi aici. Imediat ce am reușit să intru în casă, privirea mea tulburată de acum câteva seri îi trezise cele mai haotice scenarii. M-a tras la pieptul lui, mi-a vorbit blând încercând să-și ascundă panica din glas, dar ca și acum, s-a izbit de tăcerea mea . Două cuvinte a fost tot ce am auzit amândoi, o întrebare care mi se rotește pe buze și acum, pentru că încă sper să fie doar un joc nebun sau un simplu vis.

    — E adevărat?

     Privirea tatei se înmoaie imediat și oftează ușor. Mai auzise de cel puțin cinci ori întrebarea asta, iar eu încă speram la un răspuns diferit.

    — Nu e vina ta, am incercat luni bune să dau de nenorocitul de la volan. Sebastian era de-a dreptul turbat și gata să scotocească tot Mexicul, dar nu am găsit nimic.

    Nu eu eram la volan, este adevărat că vina în mare parte nu-mi aparținea, dar eu știam de ce s-a ajuns acolo. Știam că băiatul pe care îl îmbrățișasem cu o seară înainte, se învinovățea probabil de o sută de ori mai tare. Nu vreau să știu câtă durere i-a străbătut inima timp de trei ani nenorociți, dar știu că a fost multă, iar la un moment dat a pierdut control. Spatele lui era dovada că mulți demoni l-au bântuit.

    Așa nu te voi uita niciodată.

     Îmi mușc buza până simt gustul metalic al propriului sânge. Nu era un joc de cuvinte atent gândit. Îmi spusese indirect că eram cauza agoniei lui. Făcuse asta ca să reziste, făcuse asta pentru că suferea. Și chiar dacă nu eu am provocat în mod direct și voit asta, de la mine a pornit totul.

    Oare de câte ori i-au sângerat rănile, iar numele meu a ieșit ca un blestem de pe buzele sale?

    Oare de câte ori cicatricea de la ochi sau de pe spate l-au durut atât de tare, încât a urât cu desăvârșire ziua în care eu am apărut în viața lui?

    De câte ori inimile noastre s-au frânt în sincron, dar am crezut că suntem bine?

    — De ce nu mi-ai spus? mă smucesc din îmbrățișarea strânsă încercând să trag o gură zdravănă de aer.

    O dată, de două ori. Respiră.

    Nu era prima dată când aveam astfel de episoade, eram învățată cu atacurile de panică și durerea din piept. În Hamburg erau mult mai intense, dar cumva știam să le ascund, aproape de toată lumea. Oboseala și presiunea exercitata asupra mea mă consumaseră încet, atât de tare că în ultimul an simțeam o moleșeală nefirească in corp. Odată cu venirea aici credeam că am scăpat în sfârșit, dar astăzi mă simt ca în oricare altă zi de atunci.

    — Nu cred că era o veste ce putea fi aflată prin telefon. Am sunat o pe mama ta la scurt timp și văzând reacția ei, am hotărât de comun acord că cel mai bine te ferim de asta, măcar o perioadă. Pur și simplu nu am putut...

     Îmi amintesc ziua aia, prima dată când tata a sunat de la mutarea noastră. Nu auzeam ce îi spune mamei, dar am văzut cum chipul i-se schimonosește, iar trupul îi alunecă pe canapeaua micuță, proaspăt achiziționată. Știam că cele două se înțelegeau destul de bine, dar nu știam că plecarea ei a doborât-o într-un asemenea hal. Câteva zile a fost... diferită de cum o știam, dar nu bănuiam motivul. Ba chiar într-o zi a plecat în toi de dimineață cu un buchet imens de flori, nu am întrebat pentru cine e, dar acum știu.

    Acum știu și de ce, în scurtele noastre discuții, tata evita să vorbească despre Hellios sau familia lui.

    — Trebuie să merg la secție. Sigur te descurci? Trebuie să te aduni, Audrey e agitată, nu a reușit să dea de tine și o cred în stare să vină până aici, iar acum nu cred că e un moment bun.

    Aprob scurt privind într-un punct fix. Mama aici mi-ar pune capac. Imediat ce ușa de la intrare se încuie, trag aer cu nesaț în piept și mă duc țintă la sertarul biroului. O doză de liniște. Privesc flaconul portocaliu și număr în șoaptă.

    Cinci.

    Doar cinci guri de aer. Atât mai am, iar zilele nu par să devină mai bune pentru mine. Trebuia să mai fac cumva rost, chit că trebuie să ajung în Hamburg pentru asta. Rup o pilula pe jumătate și o înghit cu guri mari de apă, Xanax era acum gura mea de aer și cea care probabil într-o zi mă va ruina. Dacă m-ar vedea acum psiholoaga mea, s-ar blestema zilnic că mi-a recomandat așa ceva, desigur în caz de urgenta și atacuri grave de panică. Nu avea de unde să știe că încet încât, întreaga mea viață a devenit un caz de urgență.

    Trag aer În piept simțind deja o ușoară stare de liniște, chiar și de putere. Aveam nevoie de putere ca să fac ceea ce mi-am propus astăzi.

    Dar nu aveam destulă să-l văd pe el. Nici măcar pe geam.

     Se plimba prin curtea casei pufăind dintr-o țigară ca și cum nu ar avea pic de stare. Evitasem să ies atâtea zile, tocmai din teama de a da ochii cu el, dar știam că nu voi putea fugi la infinit.

    Mă va prinde și mă va arde atât de tare, încet să vreau să ajung scrum la picioarele sale.

    Îmi pare rău, îmi recunosc mie, urmând să înghit și cealaltă jumătate simțind imediat un gust amar pe limbă. Îmi pare rău că sunt mult prea slabă pentru a înfrunta consecințele propriilor fapte.

    Nu știu cum reușesc să ajung la liceu, cu o oră întârziere pentru că am făcut tot posibilul să nu ne intersectăm pe drum, dar important e că am ajuns. Aparent nu puteai face ce vrei pe aici, profesorii erau stricți, probabili conștienți că dacă aici nu primim minimul de disciplină, vom fi cu toții cazuri pierdute.

    — Ai de gând să îmi spui de ce nu am putut da de tine timp de patru zile nenorocite? Eram atât de aproape să sparg ușa cu ciocanul tatei!

    Încerc să urmăresc mișcările agitate ale prietenei mele cu păr de sfeclă și să asimilez simultan informația. Dacă știu ceva despre Neva e că e suficient de nebună să facă ce a spus, dar totuși altele erau gândurile care mă agitau mai tare.

    — Și tu știai, nu? Helios... și ce s-a întâmplat în acea zi.

     Cunosc privirea, e asemănătoare cu cea pe care a avut-o și tata când i-am pus aceiași întrebare. Nu știu dacă ar trebui să le mulțumesc pentru încercarea de a mă proteja, sau să simt o răceală din partea lor. Una de care nu îi pot acuza, până la urmă eu am renunțat prima la ei.

    — Cum aș fi putut? Nu vrei să știi cum a fost în primele zile. Viața pălise din privirea sa, iar moartea și durerea păreau să-l completeze. Se învinovățea zilnic, nu mânca, nu ieșea din cameră, pur și simplu era de nerecunoscut. La înmormântare credeam că va leșina acolo.

    Era doar un copil.

    Un copil de cinsprezece ani care a văzut și resimțit prea multe pentru vârsta sa.

                          ☀️

    — Îmi pare rău, atât de rău pentru alegerile făcute. Am fost o idioată.

    Îmi șterg pentru a nu știu câta oară nasul și lacrimile cu mâneca, încă sperând ca imaginea din fața mea să fie o iluzie atent conturată de mintea mea.

    Marmura roz și buchetele de trandafiri care stau sprijinite de cruce îmi transmit însă contrariul. Era adevărat, femeia care și-a deschis mereu inima și casa pentru mine, uneori mai mult decât propria mamă, stătea la zece minute depărtare de casa mea. Blocată într-un loc mult prea întunecat, pe care un înger ca ea ar fi trebuit să îl vadă cât mai târziu. Organul care pompează sângele îmi pușcă dureros de tare și se zbate haotic în piept, de parcă ar vrea și el să mă lase baltă.

    Nu știu cum am avut tăria de a ajunge aici, pastila de Xanax mă moleșise complet. Nu știam că e atât de puternică, dar nu mai conta asta acum.

    Privesc încă odată buchetul de trandafiri din mâna mea. Trandafiri roz, exact ca cei pe care îi culegeam pentru ea când eram mică. Nu aveam curajul să-i las, simțeam că o parte din mine va rămâne aici lângă ea, dar nu meritam asta. Nu aveam nici măcar dreptul să fiu aici.

    — Tu chiar ai tupeul să vii aici, nu-i așa?

    Îmi simt tot corpul mișcat dintr-o dată, atât de ușor de parcă e făcut din gelatină. Amețesc și icnesc când spatele mi-se izbește de marmura rece. Ochii mi se strâng privind confuză către trandafirii împrăștiați pe jos, apoi spre vulcanul uman care scoate fum de-a dreptul pe nas.

    Stă încordat până în punctul în care am impresia că furia din interiorul trupului său va refula complet și mă va înghiții precum lavă unui adevărat vulcan.

    — Am vrut doar să...

    Pumnul i-se izbește de marmură, fix lângă capul meu, iar gândul că ar putea fi suficient de furios încât să mă lovească și pe mine cu adevărat mă îngrozește. La cât de slăbit îmi e corpul nu ar fi nevoie de mai mult de un brânci ca să ajung la picioarele lui și să rămân acolo.

    — Cum îndrăznești să apari aici când tu ești cea care a trimis-o acolo, draga mea prietenă?

    Rânjetul malițios îi apare imediat pe față în timp ce eu simt cum pierd lupta cu mine însămi. Suspin când mă împinge și mai tare în structura groasă și își aplecă ușor capul pentru a vedea exact ce am creat.

     — Ce vei face acum, mi sol? Vei fugi acasă să spui tuturor ce monstru nenorocit sunt? Că și tu ai suferit și nici ție nu ți-a fost ușor?

    Pufnește zeflemitor, urmând să se îndepărteze de trupul meu și să facă câțiva pași în spate, susținându-mi încă privirea.

    — Ești liberă să spui că sunt monstrul din povestea ta. Dar nu uita să menționezi în ce capitol m-ai creat. N-ar fi corect să-mi asum numai eu meritele, nu crezi?

    Vreau atât de tare să plece de lângă mine, ultimul lucru de care am nevoie e să am un colaps în fața lui. Dar nu pare că are de gând, stă asemeni unui prădător însetat de sânge, așteptând ca prada lui să cedeze și să o sfârtece până la os.

     Își aprinde o țigară pe care o învârte de câteva ori printre degete, parcă așteptând orice fel de reacție din partea mea.

    — Cum ar fi să simți și tu ce am simțit eu în acea zi ? Știi tu, când m-am ars până la sânge fugind după tine?

    Încremenesc.

    Uit să trag aer în piept și nu mai aud nimic. Toate astea în timp ce frica îmi circulă prin vene atât de haotic încât cred că o să leșin pe loc. Dacă aș leșina acum... aș mai simți ceva?

    — E... ești drogat, mă bâlbâi înmărmurită și oripilată de întorsătura pe care au luat-o toate.

    Nu ar fi trebuit să plec.

    Nu ar fi trebuit să mă întorc.

     — Ai dreptate. Ura mea pentru tine a devenit drogul meu preferat.

    Ia unul dintre trandafirii de pe jos, călcând peste ceilalți. Cinci pași.

    Cinci pași și e la o distanță milimetrică față de mine. Îmi apucă ușor mâna tremurândă și îmi pune trandafirul în căușul palmei, forțându-mă să-l țin și să îi simt spinii ce îmi străpung ușor pielea.

    — Ceva așa frumos, fragil,ceva ce ador aproape obsesiv... Și uite câtă durere poate aduce. Uite, câtă durere mi-ai adus tu mie.

    Respir normal abia când își ia gura de lângă urechea mea și face cale întoarsă. Nu era bine, nici eu nu eram, dar de un lucru eram al naibii de sigură.

    Brunetul va deveni distrugerea mea.

    Iar eu îl voi accepta.

    Drumul de zece minute până acasă, pare unul de zece ore. Nu am idee cum arăt în ochii celorlalți, probabil ca încă un adolescent drogat ca majoritatea celor care își fac veacul pe aici. Nu avem un țel, nu aveam o dorință de ajunge acolo. Pur și simplu așteptam momentul.

    Să cad.

Corpul îmi e lovit de un ultim impuls nervos. Tresaltă când lovește o suprafață tare pe care nu o pot defini, iar capul îmi alunecă pe spate așteptând oricând impactul dureros cu pământul.  Aud o voce, poate mai multe, cineva mă strigă, dar nu pot să-i răspund, iar o pereche de ochi verzi se uită la mine cu o răceală aparte.

    Oare sfârșitul chiar avea ochii verzi?

_________
Xanax- Xanax este o benzodiazepină (ben-zoe-dye-AZE-eh-peen). Se crede că alprazolamul funcționează prin îmbunătățirea activității anumitor neurotransmițători din creier.
Xanax este utilizat pentru a trata tulburările de anxietate și anxietatea cauzată de depresie .

   
    Aleuiaaaa 💥 Capitol nou în sfârșit. Poate puțin cam plictisitor, poate nu:) Totuși dacă este pe placul tau, nu uita să apeși pe ⭐ pentru a ajuta cartea să se viralizeze. De asemenea, va aștept părerile: cine credeți că este ochi verzi? Personaj nou? Sau unul deja cunoscut? 🤭