Nu uitați de steluță ⭐

Fragment din trecut

Nu puteam să înghit.

Nu am crezut vreodată că o simplă farfurie cu mâncare va fi cel mai mare inamic al meu. Și mai rău, câștigase deja lupta.

Pentru că nici nu încercam să lupt. Învârteam plictisit furculița în structura moale a pastelor, ce acum deveniseră mai de grabă un terci albicios. Nu sunt sigur de cât timp stau la masă, nu înțeleg nici măcar de ce m-am sinchisit să cobor.

Trecuseră patru luni, dar durerea se resimțea ca în prima zi. Mâncarea părea la fel de rece ca în prima zi.

Iar eu mă simțeam la fel de mort și vinovat ca în prima zi.

- Unde e Hyperion?

Îmi ridic privirea către ființa care reprezenta epuizarea în persoană. Purta un tricou imens pe care habar nu am de unde l-a scos, o pereche de pantaloni de trening, cel mai probabil împrumutată de la tata, căci Alaz Hernandez pe care îl știam eu avea doar blugi, tricouri albe și geci de piele în dulap. Fața îi era trasă, nici el nu se mai sinchisea prea tare cu mâncarea, iar cearcănele îi ieșeau în evidență chiar și de la distanța asta. Nu prea mai dormise, iar primul lui an de facultate fusese compromis.

Dacă înainte învăța ca să fie cel mai bun, acum învață ca să treacă anul.

Încerca să fie stâlpul familiei când noi ceilalți căzuserăm. Încerca să ocupe locul unui părinte, pentru că cel care trebuia să fie acum aici, își îneca amarul și dorul în călătorii și băutură scumpă. Sebastian Hernandez câștigase rapid primul loc pentru cel mai nepăsător tată. Suna aproape zilnic ce-i drept, dar nu știa să recunoască vocile obosite ale propriilor copii, se mulțumea cu un simplu, suntem bine.

Știam că suferea și el. O iubea pe mama încă de când erau de-o seamă cu mine. O privea ca pe cea mai prețioasă comoară a lui, chiar și după atâția ani de căsnicie. Au copilărit împreună, au fost cei mai buni prieteni, iar când eu și Sunny părea că trăim aceiași poveste frumoasă, mi s-a dovedit că oricât ai încerca să urmezi un scenariu deja scris, la un moment dat își va urma propriul curs.

- Probabil acolo unde e de fiecare dată.

Îl privesc pe fratele meu mai mare cum oftează lovind ușor masa cu podul palmei. Nu îi plăcea atitudinea nepăsătoare de care dădeam dovadă, nici mie nu-mi plăcea. Mă descărcam pe el fără să aibă vreo vină. Cât despre Hyperion, își găsise tot felul de preocupări care să-i amețească bine gândurile. Adrenalina îi curgea prin vene, iar pofta de pericol îi lua mințile tot mai tare.

- Helios! îmi mârâie deja scos din sărite numele. Chiar trebuie să acționezi și tu contra mea? Toți trecem prin aceiași suferință.

Îl mai privesc o singură dată înainte să urc în camera mea. Nu toți treceam prin același chin, el trecea prin el, eu îl creasem. Mă simțeam ca o carcasă goală, poate chiar devenisem una. Însă nimeni nu părea să observe.

Fiecare zi, oră sau secundă care trecea nu făcea altceva decât să umple acea carcasă cu vinovăție. Chiar dacă nimeni nu aducea acea parte de subiect în discuție, chiar dacă toți încercau să nu mă trateze diferit. Știam care era adevărul.

Dacă nu ieșea după mine, ar fi fost încă aici.

Mă opresc în fața ușii trăgând încă odată aer în piept. Camera asta devenise una de tortură pentru mine, pentru că în fiecare colț regăseam câte o părticică din ea. Poate de asta am insistat să rămân încă aici, am vrut să nu-mi permit să uit. Să mă pedepsesc în fiecare noapte pentru acea zi.

Să mă pedepsesc pentru că am lăsat-o să-și pună amprenta în fiecare colțișor al sufletului meu, exact cum făcuse și cu această cameră. În fiecare colțișor se regăseau încă petele ei de culoare, desenele ce îi aduceau zâmbetul pe buze cu fiecare ocazie.

Îmi strâng ochii sperând cumva să dispară, dar nu se întâmplă așa. Îmi propusesem să acopăr tot, cumpărasem chiar și vopsea pentru asta, dar de fiecare dată când intenționam să o fac, ceva mă oprea cu desăvârșire. Poate era atașamentul, nu puteam nega că Sunny Davis fusese o persoană al naibii de importantă în viața mea. Nu puteam să trec pur și simplu peste toți anii în care am fost de nedespărțit, anii în care pricipala mea grijă era că ei să-i fie bine.

Probabil de asta încă mă uitam pe rețelele ei de socializare, așteptând parcă cel mai mic semn. Așteptând să-mi spună că habar nu are ce a provocat și că a trebuit să-și urmeze mama, chiar dacă nu asta își dorea. Berni îmi spusese că fusese alegerea ei, dar negam cu îndârjire. Nu puteam să accept că alesese de bună voie să ne taie așa brusc din viața ei.

Mă las în genunchi și fără ca măcar să realizez scot cutia de carton de sub pat. Îmi promisesem să nu o mai ating, dar de fiecare dată când vedeam felul haotic în care aruncase toate amintirile noastre, ura și dezgustul umpleau din nou acea carcasă goală. Pentru că asta trebuia să fac, eram conștient că nu o voi putea uita, nici într-un an, nici în zece. Așa că cel mai bun lucru era să o urăsc.

Pentru că a tăcut.

Pentru că a zâmbind până în ultima clipă în care ne-am văzut.

Pentru că dacă ar fi spus ceva, mama mea ar fi fost încă aici.

Pentru că a fost și vina ei.

Trebuie să fi fost. Nu puteam accepta idea că eu sunt singurul nenorocit din povestea asta.

Degetele îmi tremură spasmodic și apucă singure medalionul cu jumătate de soare lăsat deasupra. Parcă îl pusese așa special pentru a-mi sări mai bine în ochi. Îmi scot propriul lănțișor din dulap și-l privesc, îl aruncasem acolo acum câteva săptămâni sperând ca peste ani să-l găsesc ruginit. Se uneau perfect, două jumătăți ale aceluiași întreg sau, cel puțin așa credeam eu.

- Spune-mi povestea despre cum soarele a iubit luna atât de mult, încât a murit în fiecare noapte ca să o lase să respire.

Habar n-am de ce îi cerusem mamei să repete ciudata, dar tragica poveste de amor dintre soare și lună. O știam pe de rost, copilărisem cu ea, dar pur și simplu iubeam vocea mamei, transmitea ceva diferit de fiecare dată. Plus că seara era mult prea frumoasă ca să dorm, era atât de liniștită că nu puteai auzi nimic. Nimic cu excepția roșcatei care venea suspinând în curtea noastră.

Nu era un secret că vreo ceartă sau discuție mai aprinsă, cel mai probabil cu mama ei, a făcut-o să vină aici, în locul ei sigur. Nu suportam să o văd plângând, mai ales pentru prostiile lui Audrey, cum ar fi o amărâtă notă de opt. Sunny era o elevă bună dacă nu, cea mai bună. Chiar dacă uneori nu-i plăcea și ar fi vrut să o lase mai moale căci abia începuse liceu și mai era timp, continua să învețe cu aceiași dăruire. O făcea pentru Audrey, sperând ca măcar rezultatele ei bune să-i mai aducă zâmbetul pe buze.

Așa că în fața mamei ei se străduia să păstreze aparențele unui copil model, abia când venea aici își permitea să respire cum trebuie. Îmi amintesc că în seara aia am ținut-o aproape o oră în brațe, parcă vrând să absorb cumva din oboseala ei. Stătea ghemuită în brațele mele, ascultând cu atenție povestea de iubire, părea cu totul absorbită spre marea bucurie a mamei.

De atunci, Sunny devenise pasionată de astronomie și din păcate, de filmele siropoase. Așa că atunci când a venit ziua ei am vrut să îi rămână în amintire.

Păcat că amintirea asta mi-a devenit blestem.

- Ce dracu'! Helios!

Nu înțelegeam de ce mă zguduia, știu doar că îl vedeam prin ceață. Broboanele de transpirație îi curgeau incontrolabil pe frunte și pot să jur că și câteva lacrimi își făcuseră apariția. Nu realizam ce naiba se petrecuse în jurul meu în ultimele minute, dar cioburile de oglindă cred că îmi dădeau un indiciu destul de bun.

- Ce naiba a fost în capul tău?!

Îmi prinde încheietura, obligându-mă să strâng din dinți și să îmi măresc considerabil pupilele. Aveam pumnul bine strâns în jurul unei seringi și plin de sânge, pe semne că am spart oglinda aia cu mâinile goale. Ochii îmi coboară din nou asupra medalionului soare ce avea acum câteva picături de sânge pe el. Iar picasem într-o amintire, dar de data asta fusese altfel, se simțise altfel. Viu, real și sfâșietor.

Seringa.

Nu știam ce drăcie de substanță conținea, dar cu siguranță era mai plină când am găsit-o. Hyperion își ascundea proviziile de liniște peste tot în caz de orice. Spunea mereu că ăsta e calmantul Diavolului, că deși simți o falsă iluzie de liniște pentru ceva timp, după trebuie să asculți glasurile demonilor care îți urlă în creieri până le mai dai o doză. Și tot așa, până ajungi să îți plătești singur sentința la moarte.

- Jură-mi! Jură că nu mai faci vreodată așa ceva, nenorocitule!

Rare erau momentele când Alaz exterioriza orice fel de sentiment. Uneori chiar aveam impresia că locuiesc cu vreun roboțel programat în laborator, dar acum era ca orice alt om aflat în suferință. Fragil și vulnerabil. Nu a durat mult până să coboare toate barierele și să mă lase lângă el, mă vedea distrus și mă lăsa să-l văd și eu. Brațele i s-au strâns în jurul meu ca atunci când eram mic, iar privirea i-a căpătat o flamă imposibil de descris în cuvinte.

- Vom trece peste asta, toți trei. Voi face și imposibilul ca nimic și nimic să nu ne mai atingă. Și îți jur pe mormântul mamei noastre, că vom fi din nou o familie și nimeni nu va mai pleca de lângă noi.

Știam că așa va fi, știam că fratele meu îmi întindea un colac de salvare. Vorbele lui de atunci, deveniseră cumva motivul pentru care nu mai voiam să plec acum de pe această lume.

Nu până când familia mea nu va fi în siguranță.

Și până când toți cei care ne-au distrus, vor simți același gust al suferinței.

🌙

- O să atragi toate gagicile, țâcă! Primul tatuaj, egal primul pas spre o viață plină de fete frumoase.

Diego zâmbește ca ultimul ticălos, în timp ce eu mă schimonosesc de durere. Alaz se uită amuzat la mine tot drumul și sunt sigur că mă va șantaja mult timp de acum în colo pentru primele clipe în care mă agățasem de el ca un copil mic. Nu știu de ce insistasem atât de tare pentru un tatuaj, poate pentru că voiam un nou început, sau poate pentru că durerea pe care am resimțit-o la nivelul spatelui timp de câteva ore, mi-a dat un minim de răgaz.

Încet încet lucrurile reveneau la normal, pentru unii cel puțin. Alaz începuse să conducă cum trebuie Eclipse, iar Hyperion se străduia din toate puterile să renunțe la pasiunea blestemată pentru substanțe interzise. Se panicase când mă găsise cu degetele încolăcite în jurul seringii, observase ceva căci frica din ochi lui era reală.

- Cred că deja are noroc, draga de Inés pare că s-a lăsat cucerită de farmecul Hernandez. De la mine îl are, trage concluzia Alaz cu o mândrie aparte în glas.

Cât despre brunetă, intrase în viața mea cum nu se putea mai bine. Cu un pumn de nota zece ce cred că mi-a scos o măsea. Probabil ăsta a fost modul ei de a mă readuce în simțuri pe moment și totuși, nu pot să nu mă întreb. Dacă nu m-ar fi tras la timp de pe trecere, sau nu ar fi fost deloc acolo, acum aș fi avut și eu liniște? Nu că aș avea timp să mă gândesc la această întrebare, pentru că mica bătăușă făcuse o înțelegere cu mine. Va trece zilnic, chiar și un minut pe la geamul meu, iar dacă o iau din nou pe arătură, îmi va arăta cu ce mișcare a luat centura neagră.

- Da, am noroc dacă rămân cu toți dinții și toate oasele intacte, mormăi parcă resimțind și acum pumnul ăla. Clar nu aveam să o uit prea curând.

- Știi cum se spune, când unei fete îi place de tine, îți dă un pumn. Ăsta e modul ei de a-ți arăta că nu-i ești indiferent. Dacă ai știi câtă bătaie mi-am luat eu... și de la câte, zâmbește mândru Diego și acum chiar mă întreb ce viață nebună a dus omul ăsta până acum.

Nu cred că erau șanse ca Inés să aibă sentimente pentru mine. O vedeam în fiecare zi la liceu, dar nu cred că purtasem vreodată o conversație prea lungă cu ea. Însă reușisem să observ câteva lucruri de-a lungul timpului.

De fiecare dată când venea cu părul desfăcut, nu dura mai mult de o oră până să prindă monstrul cârlionțat cu un elastic. Avea un păr frumos, dar dintr-un oarecare motiv se încăpățâna fie să-l prindă, fie să-l îndrepte.

Îi plăcea la nebunie matematica, aveam matematică împreună, iar când nu trăgeam chiulul, pot să jur că vedeam o sclipire în ochii ei de fiecare dată când învățam o nouă formulă. Asta plus iubirea și curiozitatea, în opinia mea nefirească pentru viața lui Einstein.

Nu suporta culoarea roz, nu știu dacă era vreo alergie bizară, dar dacă încercai să pui ceva roz pe ea, era cauză pierdută. Ieșeai bătut și ea tot nu purta culoarea aia.

Avea vreo trei prietene mai apropiate cu care ieșea aproape în fiecare seară, încercând desigur să tragă cu ochiul la faimoasa Petrecere a Focului. Bineînțeles că dădea greș, așa că își petrecea restul serii pe o placă de un albastru iritant de deschis ce voia să imite oceanul, trecea de vreo trei ori pe lângă casa noastră și dacă avea norocul de-al vedea pe Alaz, îi arunca numai săgeți din priviri.

Aparent observasem mai mult decât credeam, nu părea cea mai inabordabilă persoană, dar pur și simplu am preferat să păstrez distanța. Prietenia cu Sunny îmi era mai mult decât suficientă, eram mulțumit de legătura noastră și nu voiam să o stric cumva. Iar acum pur și simplu nu mai voiam pe nimeni aproape. Prieteniile nu erau stabile, asemeni unor cărămizi puse pur și simplu una peste alta, nu știai niciodată când va cădea una sau când cineva o va face să cadă. Nu erai niciodată sigur dacă încrederea pe care se presupune că se baza totul le va ține împreună, dar alegeai să crezi că da.

Iar când totul se prăbușea, te încăpățânai cu vehemență să lași totul pe jos și să mergi mai departe.

Așa cum și eu mă încăpățânam cu vehemență să o uit pe Sunny. Sentimente bune sau nu, voiam să o țin minte cumva în anii ce vor urma. Probabil de asta primul meu tatuaj a fost un soare, ceva atât de vital, frumos și periculos în același timp. Ceva ce o descria atât de bine pe roșcată.

Pentru că îmi umpluse viața de culoare.

Pentru că avea o frumusețe aparte, chiar dacă ea nu se vedea așa.

Pentru că m-a ars cu totul într-o secundă.

Îmi duc instinctiv degetele spre acel loc. Acum înțelegeam vedetele de ce se plângeau că stânga nu e partea lor bună, doar că la mine nu era vorba de vreun coș sau o imperfecțiune minoră. Era o arsură adânc rămasă în piele ce îmi dădea în anumite zile dureri ușor de comparat cu pumnalele.

Și totul doar pentru că ai fugit după cine nu trebuie.

Taci!

Dacă nu fugeai, acum Hyperion nu ajungea un semi dependent.

Alaz nu ar fi renunțat la adolescență.

Tata nu ar fi ajuns un bețivan umblător.

Îmi mușc buza încercând să plec de acolo cât mai eram încă lucid. Era adevărat ce spuneau toți despre droguri, odată ce simți gustul dulce de pace, vrei tot mai mult. Din păcate Hyperion aruncase, sau cel puțin schimbase locul la toate rezervele lui. Așa că dracii din capul meu profitau să-mi spargă creierii până la refuz.

Știam că nu ar fi greu să fac cumva rost, în Acapulco găsești droguri la aproape orice colț. Pentru că la orice colț există în slujitor al Infernului care aștepta bucuros să-l găsești.

- Acum îmi dai dreptate, puștiule? Sau trebuie să te mai trag din fața altei mașini.

Zâmbesc amar, încercând să nu-mi fac scenarii dubioase cum că tipul ăsta m-a urmărit până aici doar pentru a-mi spune asta. Habar n-am de ce cineva precum Seth Miller, om care susține că nu îi pasă cine trăiește și cine moare pe această lume, m-a salvat acum câteva zile. Probabil era bine dispus, și cine nu ar fi la banii lui?

Mai bine mureai. Nu meriți să respiri după ce ai făcut.

- Ai avut dreptate. Pentru cei distruși, fericirea se măsoară altfel.

Dacă până acum am crezut că fericirea poate însemna o zi de vară lângă un foc de tabără și o pereche de ochi căprui...

Seth mi-a arătat că pentru cei depravați, fericirea este mult mai mică și scumpă.

Se măsoară în grame, iar cu timpul te distruge.

Și totuși, se asemăna atât de tare cu roșcata. Ambele mă făceau să zâmbesc, nu puteam să renunț la niciuna.

Iar într-o bună zi, ambele îmi vor aduce sfârșitul.

Capitolul nou. Dacă este pe placul tau lasă o ⭐ și un comentariu pentru a-ți arăta susținerea. Orice gest micuț contează