în metamorfoză difuză
îmi pare rău că te-am lăsat să te pierzi printre chipurile cioplite
de fiecare dată când te va întreba lumea
ce vrei să fii peste câțiva ani
aș vrea să le zici că vrei sa fii un cosmos
fără pastă de dinți imprimată pe față-palme-coapse
un cosmos al nimănui care îți aparține ție fără gânduri germinate la coada ochiului
un tot și puțină sare pentru vindecare

îmi place că mereu te-ai lăsat condus de fascinație fără să o ceri
eu niciodată nu mi-am spânzurat gândurile negre de arborele lui iuda
și mi se pare mai frumos așa
nu o să am vreodată nevoie de
treizeci de arginți pentru a face ceva ce
alte fațete străine ale conștiinței mele pot face cu ușurință