Viața? Un cuvânt atât de mic și totuși așa plin de însemnătate. Omul? O ființă vie, dar totuși moartă, care nu are voință, putere, sau curaj. 

        Cine sunt eu ? Eu sunt toate acestea la un loc. Captivă într-o lume ce nu-mi aparține. Victimă a răutăților acesteia și încărcată de frustrări, melancolie și supărări ale trecutului. Un trecut dur, rece și crud, care a lăsat urme foarte adânci în interiorul meu. Răni pe care le-am ascuns mereu sub umbra unor aparențe fericite ale cântăreței Ava McGarfield.

        Cine e ea ? Ea este conștiința datorită căreia am reușit să fug. Să m-ascund și să supraviețuiesc, luptând în mod continuu cu mine însămi. Un alterego ce nu îmi aparține. Cea care, de cele mai multe ori simt că apare în viața mea tocmai în cele mai proaste momente, acum. Dar în același timp, este cumva mereu menită să mă și ajute la nevoie, preluând controlul asupra unor evenimente ce mie îmi pot fi fatale.

         Cu ochii la fel de triști ca în ziua plecării, privesc reflexia-mi neobosit de oarbă din oglinda de pe perete și-ncerc să m-adun. Să-mi adun gândurile rătăcite printre atât de multe alte idei provocate de către ea și tresar. Mâna celei mai bune prietene proaspăt aduse în viața mea îmi provoacă simțurile să învie, iar eu tresar panicată. Știu că sunt în regulă fiind aici. Însă, nu pot evita să nu simt pericolul ce mă-nconjoară de fiecare dată când trag cu forță aer în piept. Și deși-mi alung gândurile obscure ce-mi inundă mintea ca un râu de sânge, totuși nu pot evita să nu simt ura ei către mine. Deoarece, deși știu că a făcut ceva, totuși nu reușesc să-mi imaginez gravitatea situației pe care a creat-o chiar și-n defavoarea mea.

     — Este în regulă, Ave. A trecut! zice buna mea prietenă, în timp ce îi privesc reflexia zâmbetului forțat din oglinda rece de la picioarele mele.

          Nimeni nu mă cunoaște mai bine decât ea și niciodată nu i-aș putea ascunde adevărul. Însă, să-i spun că n-am reușit s-o controlez pe Sienna pentru a avea în sfârșit o viață normală, ar însemna să-i mărturisesc minciuna. Și eu nu mint. Eu urăsc minciuna.

      — Ai dreptate, spun pe un ton atât de jos că abia dacă m-aud pe mine însămi și-mi dreg iarăși vocea.

           Astfel, conștientizez că cel mai rău lucru din lume nu este să ai un destin rece, plin de suferință și răutăți. Ci, o conștiință pătată de minciună, ură față de tine însăți și multe regrete. Astfel, fac doi pași în spate și-i permit brunetei cu părul prins într-un coc dezordonat să se aplece asupra cioburilor împrăștiate peste tot în jurul meu.

            O privesc pe Mandy cum adună cioburile de sticlă unul după altul și păstrez tăcerea absolută care pare a mă fi înghițit deja. Și nici măcar nu o învinuiesc. Căci, eu aș proceda exact la fel. Însă, ceva e deranjant în tăcerea ei. Și anume, faptul că nu înțeleg... Nu știu la ce se poate gândi chiar acum. Poate crede că am înnebunit. Poate își imaginează cu ce prietenă nebună s-a ales pe cap. Sau, poate îi este doar milă de mine.

             Exact ca și multor altora!

             Aleg în schimb să-mi scutur capul de gândurile nebune – la care le adaug, desigur pe cele ale Siennei , pentru a mă concentra pe situația ingrată în care am băgat-o inclusiv pe cea care mi-a devenit soră, confidentă, prietenă și ajutor într-un timp relativ scurt și mă aplec încetișor, spre a o ajuta. 

             Cioburile acestea sunt împrăștiate de mine, până la urmă. Nu?

         — Ave, e în regulă. Mă descurc! exclamă bruneta, agățându-mi repejor încheietura de îndată ce mă vede.

              Însă, ca un semn al destinului – în care am ajuns să cred după atâtea suferințe, nu simt nici o durere atunci când ciobul mărișor de sticlă îmi străpunge pielea, prin palmă. Ca văzând asta, frica să-i paralizeze pentru o secundă toate simțurile, forțându-mă să-mi amintesc de fobiile ei. Așa că zâmbesc ca pentru mine, așezându-mi mâna stângă peste a ei, care este așezată deasupra alei mele, rănită.

         — Chiar și așa, eu nu mă tem de sângele meu! exclam, știind că am atins un punct sensibil al fetei care mă ajută acum.

             Tace și știu că am rănit-o, încă o dată din nou. Așa că-mi dau ochii peste cap, înjurându-mă singură și mă ridic apoi. Nu trebuia să spun asta și cu atât mai puțin ei. Ea e singura care a avut grijă de o străină, când toți i-au întors spatele.

            Îmi scutur astfel capul de amintirile tâmpite și-o privesc pe Mandy cum se ridică tremurând din toate încheieturile, ca un bolnav de Parkinsone. Îmi așez rapid brațele peste umerii ei mici, înguști și la fel de încărcați emoțional cum îmi amintesc că îi are de fiecare dată când vede sânge, apoi o răsucesc încet cu fața spre mine.

         — Iartă-mă, Amanda. Sunt așa de nebună, încât mi-am permis din nou..., încerc să mă scuz în fața ei, dar mă întrerupe rapid.

              Și nu înțeleg forța puterii ei, grijii supreme pe care o are asupra mea, deși nu avem nici  legătură. Ba chiar, s-ar putea adăuga cu siguranță că altcineva în locul ei, cu un frate ca al ei, m-ar fi detestat până acum. La câte probleme le-am creat.

              Și poate, dacă îngerii păzitorii chiar există, ea ar fi unul dintre ei! 

         — Nu trebuie să-ți ceri iertare. E vina mea, eu am uitat să-mi iau medicamentele Antistres de dimineață! exclamă ea, iar eu îmi forțez un mic zâmbet cretin.

         — Chiar și așa, zic și o trag pe brunetă în brațele mele.

              Am nevoie de această îmbrățișare mai mult decât ea, însă nu-i pot mărturisi nici asta. Și deși mă-njur singură pentru toate emoțiile, fricile și trăirile prin care i le transmit și ei, totuși nu mă pot opri. E de parcă aș fi un vulcan de sentimente care abundă cu fiecare respirrație pe care o iau.

             Ceva mai relaxată, Amanda se îndepărtează din brațele mele, ca ridicându-se și făcând câțiva pași își scoate telefonul mobil din buzunar, semn că tocmai a primit un apel. Răspunde și o las în pace, deși o observ devenind ușor tensionată. Așa că-nncep repede să mă-ntreb dacă nu cumva i-am creat iarăși vreo altă problemă. Apoi se apropie de mine.

        — Dacă ți-ai terminat programul, pot să te duc acasă sau altundeva? mă-ntreabă ea, așa că îmi ignor repede propriile gânduri și mă apropii agățându-i palmele cu ale mele, într-o strânsură perfect frățească.

        — O să strâng aici și apoi merg în Parcul Central. Am nevoie să stau singură, îi răspund sperând să înțeleagă.

              Ceea ce și face, dându-mi de înțeles că nu am greșit niciodată având încredere în ea. Nu voi uita niciodată că m-a salvat din mâinile polițiștilor... A fratelui ei, ca să fiu mai precisă. La fel cum nu o să uit nici că doar datorită ei am putut să ajung unde sunt.

        — Bine, scumpo! zice trecându-și apoi mâna dreaptă prin părul meu strâns într-o coadă lejeră de cal. Ne vedem direct acasă? spune la final, așa că îi zâmbesc afirmând din cap.

             Știm amândouă când, cât și cum să ne vorbim. Nu avem nevoie de prea multe cuvinte, căci noi nu suntem de pe această lume. Și exact așa mă și simt în preajma ei. De parcă am fi două suflete îngemănate, venite de departe spre a fi mai bune, unite și împreună ca niciodată.    

               Așa că, de ce să-mi fac griji inutile. Nu?

       — Da! îi răspund sincer și-o privesc cum se retrage încetișor, lăsând ușa întredeschisă în urma ei.

             De îndată ce termin de strâns cioburile împrăștiate, mă ridic la rândul meu și le las pe măsuța din lemn, părăsind la rându-mi cabina. Intru repejor în cabina secundară, cea în care îmi las de obicei geaca și restul lucrurilor, apoi pășesc curajoasă către ieșire. Mă asigur din priviri că nu e nimeni prin peajmă, apoi trag mai bine paltonul în jurul taliei și-ncep să calc pământul rece cu pași mari ce au să mă conducă spre ținta deja fixată.

            Și cum scena nu e amplasată foarte departe de parc, iată-mă ajungând acolo cât ai clipi. Țintesc apoi rapid un leagăn la întâmplare și mă așez de îndată. Mintea mea începe să se liniștească, furtuna din interiorul meu recăpătându-și calmitatea oferită se briza rece a vântului de februarie. Privesc un oarecare punct inexistent din fața mea și iată-mă alunecând din nou în negura propriilor capcane mintale. Întunericul mă absoarbe de parc-aș fi apa, iar el buretele. Asta în timp ce gândurile mele amestecate cu cele ale Sennei, devin unica certitudine pe care o am. Și mă opresc. Picioarele mele țintuiesc pământul rece. Sprâncenele mi-s unite într-o curbătura demnă de ea. Asta pe când eu îmi simt inima lovindu-mi cu putere pieptul, de parcă ar încerca să alerge înapoi. Ca și când ar avea multe de zis, dar și făcut.

             Îmi scutur capul de ideile tâmpite și mă ridic brusc, văzând pe aleea din parc un trecător cu câteva ziare în mână. Așa că-l opresc rapid cumpărând unul din teancul uriaș pe care îl cară și-mi îndrept apoi pașii către micul apartament pe care îl împart cu Mandy și Renz. Nu vreau să-l citesc de pe acum, de aceea mai întâi voi face o baie și abia apoi îl voi răsfoi! , îmi spun sigură pe mine, știind că nu departe de aici este clădirea de blocuri. Ca după cele alte câteva minute parcurse pe jos, să mă regăsesc în fața ușii din lemn masiv. O deschid și pășesc în interior, simțind cum parcă frigul de afară va ucide pe oricine s-ar apropia de aceasta.

             Intru înăuntru și las paltonul în cuierul gri de pe perete, îmi descalț pantofii, înlocuindu-i cu papucii mei de apartament, cu Minnie Mouse și las ziarul la întâmplare, pășind curajoasă către holul ce mă va conduce către baia mult dorită. Imediat după tabieturi, intru în dormitor și mă așez pe pat, lăsându-mi corpul să se trântească leneș peste așternuturile albe, privind tavanul crem. Am avut o zi destul de obositoare. Parcă mai mult decât de-obicei, aș putea adăuga cu siguranță. Așa că-mi închid ochii pentru o clipă și alunec ușor-ușor în lumea viselor. Singurul loc în care pot fi fericită, lumea este bună, iar eu nu simt singurătatea rănindu-mi mădularele atât de mult.

             Gălăgia infernală din apropiere îmi asurzește urechile, așa că mă văd nevoită să ies pentru a verifica. Calc podeaua cu siguranța unui detectiv profesionsit, simțind cum parcă fiecare celulă a corpului mă-ndeamnă tot mai puternic să ies. Nu știu cât e ceasul, însă în mod evident e destul de târziu, din moment ce nici Mandy și nici Kenz nu sunt aici. Așa că mă apropii de ușa albă, apăsând mânerul rece și-nfiorător ca un coșmar.

             Scot capul afară din apartamentului de la etajul trei, privind de-a stânga și dreapta acestuia, dar tot ceea ce ochii mei ciocolatii pot observa este multitudinea de gură-cască ce sau adunat în colțul stâng al micii grădini poziționate de jur-împrejurul clădirii de douăzeci și cinci de etaje. Și deși curiozitatea mea nu e una exacerbată, totuși simt de parcă ceva mă-ndeamnă să ies pentru a-mi continua investigațiile. Ca și când o voce m-ar striga să-i vin întru ajutor. Așa că părăsesc apartamentul, având grijă să-nchid ușa după mine. Aprind lanterna, deoarece întunericul pare a inunda curând micul orășel de pe coastă și pășesc confuză către mulțimea agitată.

       — Ce se petrece? întreb prima doamnă de care mă lovesc involuntar în drumul meu către sursa agitației.

       — Dați-vă la o parte! Lăsați omul să respire, totuși! spune femeia trecută de prima tinerețe din fața mea, ignorându-mă parcă cu desăvârșire.

             Așa că o las în pace, ridicându-mă confuză pe călcâie astfel încât să pot zări ceva. Orice mi-ar putea șterge urmele de îndoială, confuzie și frică ce m-au paralizat. Dar tot ce reușesc să fac este să-mi pierd repede echilibrul și aproape să cad peste câteva persoane din adunarea aflată în fața mea. Îmi dau ochii peste cap, confuză și încerc să intru printer aceștia, dar e și mai dificil. Confuzia mi-a acaparat mințile, însă nu-mi pasă. Știu că trebuie să văd ce e acolo. În fond, curiozitatea și salvarea stă la baza fiecărui cetățean în parte.

             Nu?!

       — Ave, acolo erai!? aud deodată în toată această harababură și mă răsucesc ușor pe călcâie.

            În spatele meu, la câțiva metri departăre, trupul aplecat al brunetei mele prietene mă privește confuz și gata să mă ia la investigat. Astfel că mă îndepărtez de mulțime, apropiindu-mă de apartament. Știu deja ce va urma, așa că trebuie să-mi păstrez calmul. Oricum, nu e ca și când nevorbidn cu Mandy aș putea ascunde ceva ce nici măcar eu nu știu că s-a petrecut.