Oboseala a reușit să-și impregneze destul de puternic amprenta asupra mea, așa că cobor scările scenei și-mi trec relaxată mâna prin păr. Nu credeam că un concert are să mă stoarcă atât de mult de energie în doar câteva ore, dar iată că orice este posibil.

         Le zâmbesc celor din stuff – angajaților concertului – și îmbrac paltonul lung și portocaliu oferit de unul dintre ei, apoi încep să pășesc spre cabină. Gâtul mă deranjează foarte puțin, însă tot simt că am nevoie să beau o înghițitură de apă. Și cam așa arată o zi obișnuită din viața mea.

    — Toate bune, Ava?

         Spune vocea impresarului, iar eu îi ofer rapid același zâmbet mincinos și prefăcut din toți acești ultimi. Știu că nu îl interesează în mod direct starea mea, la fel de bine cum sunt conștientă și de faptul că știu să-l conving de orice.

    — Da. Ne revedem în câteva ore!

         Îi răspund sec și urc cele câteva trepte ce duc în cabina aflată undeva mai în stânga scenei principale, într-un container uriaș și-aglomerat de obiecte. Dintr-o singură mișcare țintesc camera mea și-mi îndrept pașii într-acolo, având grijă să-mi dezbrac pe drum paltonul gros care-mi face pielea să se furnice de la atâta căldură.

         Pașii îmi sunt la fel de siguri ca întotdeauna, dar mai ales ca-n acești ultimi trei ani de la plecarea mea din Mystyc Hills, Virginia și sosirea în Bogotá, Columbia. Și deși vocea ei încă persistă a-mi răsuna în minte ca un ecou tâmpit ce-mi amintește trecutul din ce în ce mai mult, totuși pin faptul că încă mă mențin vie, trează și activă; știu nu doar care e identitatea mea, ci și a ei.

         Obișnuiam să fiu o fată ca oricare alta, până să apară ea. Viața mea obișnuia să fie la fel de comună ca altora, până la apariția ei. Și ar fi trebuit să știu că o dată intrată în viața mea, n-o să mai scap niciodată de ea. Ca privindu-mi reflexia din fiecare oglindă dinaintea ochilor mei, să o văd și simt mai activă, prezentă și determinată să termine cu mine o dată pentru totdeauna. Dar nu o să o las.

Sunt mult mai puternică de-atât!

         Mă așez pe scaunul din plastic din cameră, scoțându-mi produsele de demachere și reușesc iarăși să mă lovesc de aceeași expresie obosită. Aceiași ochi triști și-aceleași amintiri din acea zi decisivă a vieții mele. Clipă în care am lăsat-o pentru prima și ultima dată să decidă pentru mine. Moment ce nu a făcut altceva decât să mă transforme în străina de astăzi.

         Vocea ei încă îmi răsună în timpane. Rareori, în ultima vreme – ce-i drept – dar de fiecare dată când mă simt în pericol, sau pur și simplu sunt prinsă la mijloc într-o anume situație, Cielo reapare să-mi amintească ce trebuie să fac. Și nu, nu sunt nebună. Dacă nu m-ar enerva formele ei de acțiune, reacțiile și temperamentul vulcanic, poate aș putea chiar s-o plac. Însă, nu simt deloc asta. Este posibil să nu simți asta pentru tine însăți!? Ei bine, se pare că da...

         Îmi scutur capul de atâtea gânduri negative și-ncep demacherea. Torn produs pe șervețelul din mâna mea dreaptă și mă apropii de oglinda de pe peretele din față începând să mă șterg. Curăț și continui s-o fac, relaxându-mi musculatura. Și atunci, ca o briză rece de-nceput de primăvară, vocea ei se aude din nou în timpanele mele, ca după o îndelungată ședere într-o închisoare îndepărtată.

         — Ava, mi-e foame!

         Spune glasul ei la fel de rece, obosit și arogant cum mi-l amintesc, așa că simt cum sprâncenele mele încep se unească într-o linie nu tocmai drăguță și-atractivă. Pentru că știu de ce îi este foame. Iar acel ceva, nu e tocmai mâncare. Vrea acțiune. Putere. Furie. Ură. Sânge. Doar că eu nu-i pot oferi nimic din toate acestea.

         Pumniul stâng se încordează pe măsuța din lemn ce susține atâtea cărți, carnețele, dosare și alte prostii de care mă ocup în timpul meu liber. Dar vocea ei, glasul său nu se oprește din a-mi repeta același lucru. Strâng din ce în ce mai puternic din dinți, maxilarul încleștându-mi-se mai rău decât niciodată, dar ea tot nu dispare. Continuă să-mi inunde mintea cu voca ei și rezistă în a-mi aminti cât de mult o urăsc. Deoarece doar din vina ei, eu nu o mai am pe mama. Și tot datorită ei, nu mai am nici o casă. Un loc pe care să-l pot numi al numi al meu.

Deci, te urăsc Cielo McGarfield! Te urăsc mai mult decât aș fi putut urî vreodată pe altcineva!

     — Știi că te pot auzi, nu-i așa?

         Zice din nou, mândră, vocea ei. De aceea, furioasă peste poate, simt cum încep să pierd controlul. Așa că fără să gândesc prea mult, agăț înnebunită de materialul ce acoperă masa-suport și mă ridic în picioare, trăgându-l spre mine. Toate produsele cad ca secerate la picioarele mele, viteza cu care am făcut-o arătându-mi nu doar că încă sunt în controlul propriilor puteri și minte, cât și faptul că n-o s-o las niciodată să recâștige controlul meu.

         Deși, prefer să nu mă gândesc foarte mult la asta. De aceea, imediat ce văd produsele de demachere pe jos, îmi ridic privirea în oglinda de pe perete știind c-o voi vedea acolo. Și nu am nici o surpriză să-i văd rânjetul mândru. Ochii sclipindu-i de bucuria că încă mă poate controla, când știm deja amândouă adevărul. De aceea, spre a-i demonstra că nu deține controlul în ciuda rânjetului sălbatic și arogant pe care mi-l afișează, decid să lovesc cu forță oglinda. Obiect din sticlă ce se face fărâme la picioarele mele, provocându-mi mie de această dată un zâmbet mândru și plin de reușita câștigării acestui război dintre mine și un ego enervant și frustrant. Rânjesc privindu-i reflexia ondulată, furioasă și total lipsită de control din oglinda făcută țăndări și mă așez pe călcâie astfel încât s-o pot privi mai îndeaproape.

         „ N-o să mă învingi niciodată, Cielo. Sunt mult mai puternică decât crezi" o anunț și mă ridic rapid, continuând să zâmbesc. Am reușit s-o fac să tacă în sfârșit, plătind ca și tribut prețul de a o avea mereu în minte și alături de mine la orice pas, în ciuda faptului c-a promis că mă va lăsa în pace de îndată ce plec din casă. Dar nu regret că am ascultat-o, deoarece doar așa tata și bunica vor fi mereu în siguranță. Eu voi rămâne în siguranță, departe de ei.

         Și gata, mi-a ajuns. S-au dus zilele în care Ava era controlată de conștiința ei nebună. S-a terminat clipa în care o intrusă din mintea mea decidea pentru mine. Și am încheiat orice tentativă de a-i lăsa o portiță de scăpare din iadul în care am închis-o doar pentru a vedea cum e să simți asta. Eu am trăit în acel iad vreme de doi ani, iar ei nu i-a păsat.

Așa că, mie de ce mi-ar păsa acum?