- șapte ani mai târziu -

ㅤ

ㅤL-am privit din tocul ușii pe Sebastian cum se învârtea prin sufragerie, spunând că este un supererou. Nici măcar nu observase că m-am trezit și m-am pregătit pentru a merge la companie.

ㅤNu m-am supărat, era doar un copil. Nu trebuia să-l preocupe altceva decât joaca. Desigur, avea să fie destul de trist când îi voi spune că trebuie să meargă la școală. Dar amânam momentul, savuram cât puteam imaginea cu cana de cafea în mână.

ㅤEra tot ce mi-a rămas. Un zâmbet amar a ocupat locul celui fericit, în timp ce strânsoarea din jurul cănii devenea mai puternică. Micuțul om era copia fidelă a tatălui său. Până și ochii lui aveau aceeași culoare pătrunzătoare.

ㅤAu trecut șapte ani și nu puteam spune că mi-am revenit complet. Singurul motiv pentru care m-am străduit a fost el, fiul meu. Nu a fost ușor, chiar dacă am avut sprijinul familiei mele și al Marinei. Chiar dacă am cunoscut un bărbat extraordinar care a fost dispus să așeze bucățile inimii mele la loc.

ㅤImediat după ce m-am gândit la el, treptele au început să se audă și Denis m-a surprins în timp ce-mi spionam băiatul. A surâs, având cel mai cald zâmbet pe care-l văzusem, și s-a apropiat de mine.

ㅤ— Bună dimineața, frumoaso, mi-a șoptit și am zâmbit.

ㅤEram logodiți deja de trei ani, dar amânasem nunta cât am putut. Apropiații mei nu înțelegeau de ce evitam să mă căsătoresc cu un bărbat atât de bun, dar Denis o făcea.

ㅤȘtia că avea să treacă mult timp până când rănile produse de Daniel și moartea lui aveau să se vindece. Nu m-a grăbit în niciun fel, niciodată. Ba chiar, mi-a fost alături.

ㅤDesigur, știa că nici rănile produse de pierderea tatălui meu nu aveau să treacă mai repede. Eu nu credeam că vor trece vreodată, dar cu timpul devenise mai ușor să trăiesc cu ele. Iubirea lui Sebastian și Denis m-au ajutat extrem de mult.

ㅤSebastian s-a mai rotit de câteva ori până ne-a sesizat prezența. Atunci a început să râdă și a fugit spre mine, îmbrățișându-mă de trunchi. Toată inima mea se simțea plină dintr-o dată.

ㅤȘi-a pus bărbia pe abdomenul meu, privindu-mă cu acei ochișori mari și negri.

ㅤ— Mami, nu pot merge cu tine?

ㅤAm pufnit amuzată și i-am trecut mâna cu blândețe prin păr.

ㅤ— Nu, scumpule. Trebuie să mergi la școală, i-am explicat, continuând să-i mângâi părul.

ㅤS-a bosumflat imediat și m-a strâns mai tare, lipindu-și obrazul de abdomenul meu.

ㅤNu-mi plăcea să-l supăr. Mama zicea mereu că-l răsfățam prea mult, dar nu mă lăsa inima să văd lacrimi în ochii lui. Denis m-a ajutat mereu în situații asemănătoare, știind slăbiciunea mea prea bine.

ㅤAșa a făcut și acum. A venit lângă noi și și-a pus o mână pe umărul micuț al lui Sebastian, dar a refuzat să-l privească, fiind în continuare lipit de mine. Vicleanul știa și el de slăbiciunea mea.

ㅤ— Haide, puștiule, să mergem la mașină! Nu vrem s-o supărăm pe mami,  i-a spus cu atâta blândețe că am simțit cum mă îndrăgostesc din nou.

ㅤSebastian și-a tras nasul și s-a dezlipit de mine, iar eu i-am mângâiat obrazul. Era atât de ciudat. Crescuse atât de mare, dar îl vedeam în continuare ca pe un bebeluș.

ㅤDenis a început să-i spună tot felul de povești inventate, ademenindu-l de partea lui. Am privit în urma lor, râzând în sinea mea. Era un tată perfect.

ㅤCând am rămas singură, liniștea casei a apăsat asupra mea. Cumva, simțeam ochii ageri ai decedatului meu soț chiar în ceafa mea. Știam că era imposibil să fie aici, dar am privit în jur oricum. Mă întrebam de multe ori dacă deciziile mele îl supărau acolo unde era el.

ㅤCum ar fi că i-am dat conacul Iuliei, neputând sta în acea casă fără el. Sinceră să fiu, îmi era greu să-mi găsesc locul oriunde fără el. Nimic nu mai era la fel. Îi simțeam lipsa peste tot. Dumnezeule, cât de dor îmi era de el! Îmi era dor până și de încruntătura feței lui. Chiar și de certurile noastre. Aș fi făcut orice să-i mai aud vocea încă o dată, chiar dacă ar fi țipat la mine. 

ㅤÎmi doream să fi avut măcar cinci minute în plus cu el, să-i spun tot ce n-am putut, să-i spun cât de mult îl iubeam, cât de important era pentru mine. Aș fi vrut să am acele cinci minute în care el ar fi putut citi inscripția de pe verigheta mea, în care mi-ar fi mărturisit că și el mă iubea.

ㅤDacă aș fi putut, aș fi șters ziua aceea din calendar. Să nu se întâmple. I-aș fi avut pe amândoi lângă mine. Mi-aș fi putut strânge tatăl în brațe, l-aș fi putut săruta pe Daniel. Din păcate, destinul și-a spus ultimul cuvânt.

ㅤMă durea inima și pentru mine, și pentru Sebastian. N-a apucat să-i cunoască, eram sigură că i-ar fi adorat. Îmi părea rău pentru atât de multe că nu mai puteam ține pasul. Dorul și regretul îmi mâncaseră ani din viață, indiferent cât am fugit. Cât le-am diminuat existența. Erau acolo, în permanență. Chiar în mijlocul inimii mele și se răspândeau în tot corpul prin vene.

ㅤO parte din mine a rămas pe câmp, alături de ei. Iar acum, ce mi-a rămas, le-o ofeream în întregime băieților din viața mea ce mă idolatrizau. Trăiam pentru ei, zâmbeam pentru ei, râdeam pentru ei. Chiar dacă aveam atât de multă tristețe în mine. Îi feream de ea, nu voiam să-i intoxic și pe ei. Prefeream să mă chinui singură.

ㅤÎntr-o zi avea să fie mai bine.

ㅤAm dus cana în chiuvetă și am mers la mașină, alungând repede din minte gândurile ce mă întristaseră adineauri. Când am urcat, băieții cântau o melodie de la radio. Am început să râd când au început să mi-o dedice mie. În scurt timp, Denis a pornit spre școala lui Sebastian.

ㅤ— Ți-ai luat tot la tine? Nu vreau să-mi spună profesoara iar că nu-ți iei toate caietele!

ㅤ— Nu-mi luasem caietul că nu-mi făcusem tema! a ținut să motiveze și am clătinat din cap dezaprobator. Am luat tot.

ㅤAvusesem deja discuția despre importanța temelor, nu avea rost să o reiau din nou. Sebastian era un îngeraș și un drăcușor de copil. Putea fi foarte neastâmpărat dacă-și punea în cap. Spre norocul meu, la fel de repede înțelegea de ce nu era bine să se comporte așa și renunța.

ㅤDenis a parcat lângă școală, iar Sebi a sărit și ne-a pupat pe amândoi pe câte un obraz, urmând să se grăbească afară din mașină. Nici măcar nu-mi răspunsese la urare.

ㅤDenis a râs înfundat și a pornit spre companie.

ㅤDupă moartea lor, eu am fost pusă la conducerea ambelor companii. Un stres în plus, având în vedere că trebuia să cresc și un copil și să am grijă de mama mea care nu era în cel mai bun loc mental.

ㅤAtunci a apărut Denis, ca un prinț pe cal alb și m-a făcut să-l angajez pe loc. Abilitățile lui combinate cu ale mele au făcut companiile nu doar să-și mențină activitatea, ci și să aducă profituri de necrezut. Ne aflam în cele mai înalte locuri în top.

ㅤNormal, Denis n-a cucerit doar piața, ci și pe mine. Serile lungi de muncă în care nu aveam încotro decât să vorbim unul cu altul au dus la începerea relației noastre, apoi la cererea în căsătorie după un an.

ㅤTot el m-a ajutat să găsesc casa în care locuiam împreună. A adus atât de multe momente frumoase și bucurii în viața mea că nu credeam că-l puteam răsplăti vreodată. Oricât de recunoscătoare îi eram.

ㅤ— Un bănuț pentru gândurile tale?

ㅤAm râs scurt și l-am privit cu drag. Mereu obișnuia să traducă tot felul de expresii englezești.

ㅤ— Mă gândeam la cât de fericită mă faci!

ㅤA zâmbit și mi-a sărutat mâna, fără să-și dezlipească ochii de la drum. El nu-mi provoca un gol în stomac când făcea asta.

ㅤ— Te iubesc atât de mult că ți-aș pune lumea la picioare, doar ca să te văd zâmbind!

ㅤAm chicotit și mi-am îndreptat privirea spre geam când am recunoscut compania. A intrat în parcarea subterană și a parcat, după și-a unit ochii cu ai mei.

ㅤ— Azi te duci la mama ta?

ㅤAm oftat și am încuviințat. Mă duceam în fiecare zi, rareori ratam o vizită. Mama avea nevoie de mine ca de aer, mai ales după ce l-a pierdut pe tatăl meu. A fost devastată. Plângea ore în șir și dormea cu cămașa lui în brațe. M-am temut să nu se îmbolnăvească din cauza suferinței. Nu puteam să o pierd și pe ea. Din fericire, nu s-a întâmplat asta și acum era mai bine, dar vizibil schimbată. Își pierduse toată culoarea, nu mai zâmbea sincer. Era ca o fantomă. 

ㅤDe foarte multe ori m-am simțit vinovată. Mă învinovățeam pentru că eu îl adusesem pe Daniel în viața noastră, iar familia lui l-a urmat. Toată lumea l-a acuzat pentru nenorocirea asta, dar eu n-am crezut niciodată că el a făcut-o. Am fost singura care a crezut în nevinovăția lui, pur și simplu îl cunoșteam. Știam că nu ar fi putut face asta. Era un om crud, dar nu mi-ar fi frânt inima astfel. Nici pe a mea, nici pe a mamei. Oricât de mult îl ura pe tatăl meu.

ㅤL-am urmat pe Denis când i-am prins mâna în a mea și am mers înăuntru, despărțindu-ne cu un sărut scurt când am ajuns la biroul meu.

ㅤAm găsit-o pe Marina în biroul meu cu brioșe. Șatena a icnit fericită și m-a întâmpinat cu un zâmbet uriaș pe chip.

ㅤ— Cineva s-a trezit binedispus azi! am replicat când am ocupat un loc lângă ea și am luat o brioșă.

ㅤ— Mâine e sâmbătă! a zis și am râs scurt, chinuindu-mă cu ambalajul brioșei. Ai vorbit cu Denis? Ceva nou despre nuntă?

ㅤÎn următoarea secundă m-am oprit și mi-am ațintit ochii în turcoazul irișilor ei. Nu făcuse nimic greșit, dar uram orice discuție despre asta. Doar menționarea cuvântului mă transporta undeva în trecut, trezind tot felul de reacții adverse în corpul meu. Nu mă puteam gândi la nuntă fără să mă gândesc la Daniel. N-o puteam planifica fără să fiu bântuită de el. Era peste tot oricum, dar mult mai prezent când era vorba de nuntă. Ca și cum se împotrivea.

ㅤÎmi spunea de pe lumea cealaltă să nu îndrăznesc. O știam, o simțeam în fiecare celulă. Nu aveam nevoie de niciun medium să-mi spună ce gândea Daniel de dincolo. 

ㅤPoate că era prostesc, dar era unul din motivele pentru care amânam. Furia lui era greu de îndurat când era aici, lângă mine, și mă puteam apăra. Nu voiam să mă gândesc cum ar fi fost de dincolo.

ㅤÎn plus, ar însemna să renunț definitiv la el. Să-l dau uitării. Nu eram pregătită pentru asta. Încă țineam verigheta într-un cufăr ascuns în dulap, pentru Dumnezeu! Încă speram s-o găsesc și pe a lui, deși polițiștii care s-au ocupat de caz au zis că era imposibil. Niciunul din lucrurile lui Daniel și ale tatei n-au fost găsite vreodată.

ㅤCazul lor a rămas nesoluționat în lipsă de cadavre, de orice indiciu. Poliția nu știa ce s-a întâmplat cu ei. Nu se mai întâmplase niciodată ca orice urmă să fie ștearsă de la scena crimei, fie vorba și de o explozie.

ㅤAm stat trează zile întregi la căutări, am privit criminaliștii cum au scotocit la milimetru întreg câmpul, în căutarea unui firicel de ADN. Căutările s-au extins până la râul de lângă, de jos. Mi-au spus că era o posibilitate ca explozia să-i fi aruncat în el, dar nici acolo n-a fost nimic.

ㅤDispăruseră cu totul. Nici până în ziua de azi nu înțelegeam cum era posibil așa ceva. Nici poliția nu a avut un răspuns. 

ㅤ— Laura, te simți bine? m-a readus la realitate și am încuviințat automat.

ㅤ— Nu, nu încă, i-am spus repezită și am renunțat la brioșă.

ㅤM-am ridicat și mi-am trecut mâinile peste față, luând mult aer în plămâni. Încă îmi făcea rău să mă gândesc la acea perioadă. Am deschis geamul, lăsând aerul de primăvară să intre și să-mi limpezească mintea. Nu-mi permiteam să o iau razna din nou.

ㅤMarina m-a privit cu milă și a venit lângă mine, cuprinzându-mă după umeri. Mi-am lăsat capul pe al ei.

ㅤ— Ar fi vrut să fii fericită, să-ți vezi cu adevărat de viața ta, mi-a spus și am pufnit amuzată.

ㅤNu putea arăta mai rău că nu-l cunoștea deloc pe Daniel. Era un om atât de egoist, atât de posesiv, atât de otrăvitor și magnetizant... N-ar fi suportat să mă vadă lângă un alt bărbat, mai ales că știam acum că m-a iubit. N-ar fi permis.

ㅤ— Nu mai contează, am spus cu tristețe în glas. S-a dus, am adăugat și m-am tras de lângă ea, ocupându-mi locul la birou.

ㅤPuteam simți ochii ei pe mine, mă analizau atât de intens că-mi era greu să mă concentrez. Îi venea greu să mă creadă și nu o puteam judeca. Suferisem atât de mult timp... încă de când el era în viață. Părea că suferința în care mă aruncase avea să mă înece întreaga mea viață pentru că otrava lui încă curgea prin venele mele. Dar învățasem să trăiesc cu ea, serios! Mă descurcam, chiar dacă Marina se încăpățâna să contrazică asta.

ㅤ— Laura, înțeleg mai bine decât oricine prin ce treci. Nu se va schimba nimic dacă te prefaci că nu există.

ㅤAm privit-o fără expresie. Avea dreptate, înțelegea. Tatăl ei pierduse lupta cu boala sa la doi ani după moartea tatălui meu. Dacă mă înțelegea, nu puteam concepe cum putea să aducă în discuție asta. Da, mă prefăceam că nu era mare scofală. Pentru că aveam un copil care merita o copilărie fericită, aveam o mamă care depindea de mine emoțional și nu puteam s-o arunc mai mult în brațele durerii, arătându-i că mă durea și pe mine. Și pe urmă, aveam un logodnic care merita să fie iubit de mine, nu îngreunat cu gândurile mele negre. Nu aveam să rănesc pe niciunul din ei pentru că eu sufeream. Nu voiam să fiu ca Daniel. Nu meritau să le stric bucuria.

ㅤ— Marina, am foarte multă treabă, i-am tăiat-o și a clătinat din cap.

ㅤ— Veți veni la aniversarea lui Nicholas?

ㅤM-a bufnit râsul imediat ce am auzit-o. Cum putea să întrebe prostia asta? Nicholas era fiul ei ce urma să împlinească trei ani, iar eu eram nașa lui. Nu exista univers în care aș fi ratat ziua lui de naștere.

ㅤ— Bineînțeles! Spune-i lui Codrin să pregătească grătarul!

ㅤA râs și a aprobat, urmând să iasă din birou. Codrin era soțul ei. L-a cunoscut după ce l-a părăsit pe Leonard pentru că o înșelase. 

ㅤRămasă singură, mă îngropasem în hârtiile mele ca să nu las alte gânduri să pună stăpânire pe mine. Era cel mai greu când eram singură. Ceva în mine se declanșa și mă întorcea la lucrurile care mă răneau. Am privit pixul din mâna mea și fără să realizez, am început să mă uit la ușă, așteptând să se deschidă ca o tornadă și Daniel să dea buzna înăuntru. De data asta, nu avea să se întâmple.

ㅤAm oftat ușor și mi-am scuturat capul, revenind la treaba mea. Dacă mă îngropam în muncă, nu puteam să mă gândesc la Daniel și tatăl meu.

ㅤN-a durat mult până când o durere de cap a pus stăpânire pe mine și m-a oprit din lucru. M-am uitat la ceas. Am reușit să mă concentrez doar o jumătate de oră.

ㅤM-am îndepărtat de birou și am decis că era momentul să iau aer. De obicei asta ajuta. M-am dus pe terasa de pe acoperiș, simțind vântul în toți porii. Dar nu mă deranja, era cald afară.

ㅤM-am apropiat de balustradă și am privit în zare. Se vedea orașul și puțin mai încolo marea. Am zâmbit amar și am continuat să privesc mișcările valurilor.

ㅤMama avea dreptate, chiar te linișteau.

ㅤNu m-am mișcat minute întregi, m-am lăsat furată de imagine că nici măcar nu simțisem telefonul ce-mi bâzâia în buzunar. Durerea de cap revenise când am citit numele Iuliei pe ecran.

ㅤNu era corect față de ea, știam. Dar îmi era atât de greu să fiu în preajma ei, să o aud fără să mă gândesc la fratele ei. Iulia îmi amintea prea mult de el și îmi era greu. Foarte greu.

ㅤN-am înlăturat-o din viața mea, dar aș minți dacă aș spune că o vedeam zilnic. Destul de des, dar nu suficient. Cât să nu se simtă singură. Ea nu mai avea pe nimeni... decât pe mine și fiul meu. Mă gândeam mereu că dacă mie îmi era atât de greu, atunci ea trebuia să fie în iad și nu o puteam lăsa acolo pur și simplu. Nu după câte am trecut împreună.

ㅤ— Laura! glasul ei m-a făcut să-mi închid ochii. Slava Cerului că ai răspuns!

ㅤ— E totul în regulă? am întrebat cu teamă.

ㅤScăpasem de Luciano, iar ea putea fi liberă din nou. Totuși, nu simțeam niciodată că e în deplină siguranță. Mi-era frică ca oamenii lui Luciano să nu vrea să-i răzbune moartea și să-i îndeplinească ultima dorință. De aceea aproape l-am implorat pe Armand să rămână, spunându-i că o să încerc să-i plătesc triplu salariul pe care-l avea. Nu a acceptat niciodată niciun ban și a păzit-o pe Iulia cu prețul vieții sale.

ㅤ— M-au sunat cei de la poliție... cred că au găsit un indiciu despre Dani!

ㅤTotul în jurul meu a început să se estompeze, chiar și vocea Iuliei ce-mi spunea detaliile. Inima mea a început brusc să bată mai tare și telefonul aproape mi-a picat din mână din cauza tremuratului. Am mai auzit doar ceva de secție când am început să fug spre intrare.

ㅤNu vedeam clar în jurul meu, dar știam că trebuia să ajung la secția aceea de poliție. Trecuseră șapte ani de când dispăruse, acum aveam ocazia să-l găsesc! Chiar și o părticică. M-aș fi mulțumit și cu asta. M-am strecurat grăbită pe lângă oamenii din coridor, luând primul taxi din fața clădirii.

ㅤNu-mi era clar când am vorbit cu șoferul și nici măcar când am ajuns la destinație. Aveam inima atât de plină cu speranță că totul își pierduse rostul.

ㅤAm coborât din mașină și am văzut-o pe Iulia în fața ușilor. S-a aruncat direct în brațele mele.

ㅤ— E posibil să-l găsim, Laura! E posibil să-l găsim pe fratele meu!

ㅤMi-am reținut lacrimile și am încercat să fiu puternică pentru ea. Acceptasem faptul că a murit. M-am resemnat cu ideea, dar Iulia nu cred că o făcuse. Nu pe deplin. Știam că singurul lucru ce mai puteam găsi erau rămășițele lui, dar asta nu mă oprea să-mi doresc să fie găsite. Meritau să fie în mormântul dedicat pentru el. El merita să-și găsească pacea.

ㅤ— Mi-au spus că ar fi mai bine să te duci tu, mi-a explicat când s-a îndepărtat și și-a șters lacrimile. Eu n-am putut să mă calmez.

ㅤAm încuviințat, incapabilă să mai scot un sunet. I-am aruncat o privire lui Armand și s-a apropiat, fiind lângă Iulia. Îi cerusem să aibă grijă de ea până mă întorc, iar el înțelesese fără să fie nevoie de cuvinte.

ㅤI-am lăsat în urmă și am intrat, fără niciun habar ce mă putea aștepta dincolo de ușile poliției. Putea fi orice.

ㅤAm înaintat cu inima strânsă ghem, dar nici n-am apucat să-mi deschid gura în fața ofițerului că detectivul ce se ocupase de caz mi-a ieșit în întâmpinare și m-a rugat să-l urmez.

ㅤÎn biroul lui, situația devenea tot mai sumbră, dar am tăcut. M-am așezat pe unul din scaunele capitonate din fața biroului și l-am privit descurajată cum umbla prin sertare.

ㅤ— Doamnă Alecsandrescu, ne întâlnim din nou! mi-a spus și am zâmbit cu jumătate de gură, simțind cum inima mea a capitulat când a auzit acele cuvinte. Probabil cumnata v-a spus totul, a adăugat și am clătinat slab din cap.

ㅤNu era vina ei, mă pierdusem cu mult înainte ca ea să explice.

ㅤ— Ni s-a adus în atenție o verighetă cam la o sută optzeci și trei de kilometri de locul exploziei. Un cetățean a găsit-o în nisip când era la pescuit. Credem că ar putea fi a soțului dumneavoastră. Dacă o recunoașteți, vom începe imediat căutările în zonă!

ㅤL-am urmărit pierdută și am clătinat din cap, aplecându-mă spre ambalajul de plastic în care se afla când l-a pus în fața mea. Sângele îmi cânta în urechi și respirația mea era mult mai grea când am adus inelul mai aproape de ochii mei.

ㅤAvea inscripționate inițialele lui și pe ale mele. Inima a început să bată cu speranță până când creierul a luat în seamă că era o verighetă din aur, nu aur alb. Orice speranța a murit pe loc.

ㅤAm scuturat din cap și i-am întins verigheta înapoi. Am putut citi regretul în ochii lui. Și-a presat buzele și a făcut o mișcare resemnată din cap. Încă o înfundătură. Dar apreciam că mai încercau să-l găsească.

ㅤ— Îmi pare rău!

ㅤAm zâmbit fals și m-am ridicat, dorindu-mi să evadez de acolo cât mai repede. Nu mai suportam nicio secundă în biroul lui.

ㅤNu era prima înfundătură de care mă loveam atât eu, cât și detectivul, dar fiecare durea la fel de tare. Nu mai puteam! Voiam să se termine odată.

ㅤN-am reținut nimic din cuvintele încurajatoare pe care mi le-a spus și am ieșit teleghidată și sigur albă la față din secție. Îmi era greu s-o privesc pe Iulia și să-i spulber iar toate așteptările, dar nu aveam încotro.

ㅤ— Nu era a lui, am rezumat și s-a întristat, dar a acceptat repede.

ㅤ— Nu-ți pierde speranța. Fratele meu e acolo pe undeva!

ㅤAm aprobat-o printr-o mișcare a capului și am îmbrățișat-o. De fapt, îmi venea să plâng și să urlu. Speranța era pe ducă de foarte mult timp, atârna de un fir de ață, dar nu era necesar să știe asta.

ㅤA plecat cu Armand după câteva minute de vorbit despre Sebastian și am rămas singură, fără vreo direcție precisă.

ㅤAruncasem o ultimă privire secție când mi-am decis un traseu și am urcat în alt taxi. Nu mai fusesem acolo de peste șase ani, n-am găsit în mine puterea necesară.

ㅤCând am coborât și am făcut primii pași în cimitir, un fior m-a trecut pe șina spinării. Uram să merg aici. Uram tristețea ce domnea în aer cu liniștea. Mă sufoca, dar am înaintat oricum. Simțeam nevoia să-i vorbesc mai mult decât simțeam să respir.

ㅤCu cât mă apropiam mai mult, inima mea accelera, iar când m-am oprit în fața mormântului, s-a oprit și ea.

ㅤAm privit piatra cu numele lui, simțind cum lacrimile îmi veneau în ochi. Dar nu puteam să mă frâng din nou. Mi-am strâns palmele în pumni și am luat aer adânc în plămâni, adunându-mă.

ㅤTăcerea lui m-a afectat mereu, dar tăcerea asta... tăcerea asta mă distrugea.

ㅤAm început să am senzația pe care o aveam mereu când mă privea și am râs pentru scurte clipe, imaginându-mi că îl distrau de minune eșecurile mele. Eșuam să ajung la el. Din nou.

ㅤ— Mi-ai scăpat printre degete din nou, așa-i? am întrebat fără să aștept vreun răspuns înapoi.

ㅤM-am aplecat pe vine și am fixat scrisul cu ochii mei, atingându-l ușor cu degetele, de parcă era în flăcări.

ㅤ— Probabil ești furios, am spus și am ridicat din umeri. Dar mă cunoști mai bine decât oricine, știai că n-aș fi putut veni.

ㅤAm tăcut câteva clipe, gândindu-mă cât de nebunesc era ce făceam. Puteam să mă mint cât voiam, dar știam în sinea mea că vorbeam singură. Nu mai conta. Nu mai puteam căra cu mine toate cuvintele nespuse.

ㅤ— Știi, am înțeles în sfârșit ce spuneai în legătură cu verigheta. Că voi înțelege totul când mă voi uita la ea... atunci mi se părea o prostie, dar tu mereu ai fost cu un pas înaintea mea. Am mers direct în jocurile tale, nu-i așa? Ei bine, sunt supărată pe tine, Daniel. Știai că singurul moment în care aș fi descoperit mesajul tău avea să fie când o dădeam jos. Mă întreb dacă credeai că am să te părăsesc din nou când ai gravat-o. Mă întreb atât de multe. Dar cu tine mereu a fost așa.

ㅤMi-am șters lacrimile și am zâmbit, distanțându-mi mâna de piatră. Doar m-am uitat la ea, am memorat fiecare curbură a scrisului.

ㅤ— Mi-ar fi plăcut să mi-o spui. Direct. Fără ocolișuri, fără ghicitori. Dar nu-ți plăcea puterea pe care mi-o ofereau cuvintele alea asupra ta, nu? Nu puteai permite asta. Pentru că cine este Daniel Alecsandrescu dacă nu e în control, nu-i așa?

ㅤN-am sesizat că deveneam mai nervoasă cu fiecare cuvânt rostit decât când mi-a atras atenția un bărbat ce mă țintuia cu privirea de după ochelarii de soare negri. Stătea pe alee, rezemat de mașina neagră din spatele lui și cu brațele încrucișate la piept. Nu mi-a scăpat că era îmbrăcat într-un costum negru și nici tatuajul de pe gâtul lui.

ㅤCosimo...

ㅤM-am ridicat în picioare și l-am măsurat din ochi. Nu avea de gând să se apropie. Nici nu îmi era teamă dacă o făcea. Știam că el nu era o amenințare pentru mine, mai ales după ce-l salvasem de mânia vărului său.

ㅤDupă moartea lui Luciano și Daniel, eu am fost cea nevoită să-i dau vestea. De Luciano nu putea să-i pese mai puțin și aproape că a răsuflat ușurat când a auzit, dar când i-am spus de Daniel... toată culoarea i se scursese din obraji și părea întristat. Am înțeles mai târziu de ce.

ㅤMoartea lui Luciano, l-ar fi adus pe Daniel la conducere. Dar Daniel a murit și a rămas tatăl lui Cosimo care era prea bătrân pentru funcția asta și nici măcar nu și-o dorea, așa că, printr-un joc crud al sorții, i-a revenit lui Cosimo care nu putea să urască mai tare lumea asta. Chiar el mi s-a destăinuit, în ziua în care l-am eliberat din locul în care-l țineau captiv.

ㅤNu eram prieteni, dar nu eram nici dușmani. Exista o graniță de respect între noi care mi-a adus aprecierea lui.

ㅤNu-l mai văzusem de atunci. Mi se părea ciudat că era aici, acum. El și Daniel nu erau apropiați. În mod clar, nu erau. Nu vedeam un singur motiv pentru apariția lui la mormântul vărului său. Dar poate se schimbase. Arăta schimbat. Nu era nici înainte cea mai caldă persoană, dar acum părea de piatră și modul în care mă urmărea de sub ochelarii lui, mi-a făcut sângele să încetinească în vene. Ceva se întâmplase. Ceva îl schimbase pentru totdeauna. O puteam simți.

ㅤMi-am scuturat genunchii de pământ și m-am îndreptat cu pași mari spre el. Nu m-a scăpat nicio secundă din ochi. Nu suportam să mă privească așa, așa obișnuia s-o facă și Daniel. Niciodată nu mi-a plăcut.

ㅤ— Credeam că ești logodită, mi-a spus când am ajuns lângă el și mi-am ridicat sprâncenele.

ㅤEra ultimul lucru pe care mă așteptam să-l zică. Așa era, eram logodită cu un bărbat minunat și totuși n-am putut să mă abțin să nu vin aici.

ㅤ— Au crezut că i-au găsit verigheta, l-am anunțat și a surâs slab, ironic.

ㅤ— Ticălosul ăla nu va fi găsit niciodată, mi-a trântit-o și mi-am îngustat privirea. Ne-a tras-o tuturor pentru ultima oară.

ㅤM-am strâmbat. Cum putea să vorbească așa despre un om mort. Era mult mai supărat decât era înainte să moară, iar asta era de-a dreptul ciudat. Cu ce putea să-l supere un om care murise și dispăruse de pe fața Pământului?

ㅤ— Ce e greșit cu tine?

ㅤA pufnit și a clătinat din cap. Nu mi-a răspuns, dar eram obișnuită cu astfel de comportament. A băgat mâna în interiorul sacoului său și mi-a întins o fițuică. Am privit-o de parcă era otravă și mi-am ridicat ochii în ai lui, consternată. Am apucat-o cu teamă și am despăturit-o, neînțelegând nimic din ce însemna asta.

ㅤFiul meu și Laura sunt sub protecția ta până mă întorc.

ㅤMi-am ridicat privirea șocată spre Cosimo, dar nu puteam citi nimic de ochelarii lui. Doamne, ce mă enervau acum! Ce naiba era asta?

ㅤ— De unde ai asta?

ㅤ— El mi-a trimis-o.

ㅤAm clipit buimăcită și am aruncat încă o privire spre bilet. Aveam nevoie să cunosc toate detaliile, iar Cosimo refuza să mi le dea. A deschis portiera și am realizat că avea de gând să plece, lăsându-mă mai confuză decât niciodată.

ㅤ— Poftim? Ce vrei să spui? am întrebat rapid, dar el deja urcase înăuntru și închisese portiera chiar în nasul meu. Cosimo! Ce vrea să spună asta? Cosimo!

ㅤAm renunțat când mașina se îndepărtase prea mult. Mă durea pieptul la cât de repede bătea inima mea și n-am realizat că strângeam fițuica aia în mâinile mele fără milă, până se rupsese pe alocuri. Nu înțelegeam nimic. Nu puteam înțelege. Încerca Cosimo să se joace cu mintea mea? Pentru ce? Atât de multe întrebări, niciun răspuns. Doar biletul misterios și o bănuială ce-ți îngheța sângele în vine.

ㅤNu mi-am pus niciodată întrebarea că ar putea să nu fie mort... Până acum.

Oficial începutul părții II!
Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux

Pe data viitoare dragii mei!