O privesc pe mama cum își pregătește pensulele pentru următoarea comandă și aștept să-mi sesizeze prezența. Așa a fost mereu, când intră în atelierul ei este ca și cum intră în universul ei paralel și se detașează de tot ce se află de după ușa acestuia. De aceea este și foarte căutată pentru tablourile ei, din cauza pasiunii pe care o pune în fiecare linie din pictură, iar eu întotdeauna am admirat-o și n-am întrerupt-o niciodată din concentrarea ei pentru că iubeam s-o văd pictând și încă o fac. Zâmbesc, pășind încet pe podeaua din lemn dur.

          — Laura, draga mea! exclamă după ce aude sunetul provocat de pantofii mei. De ce nu mi-ai spus mai devreme că ești aici? întreabă după ce mă eliberează din îmbrățișarea ei.

          — Speram să te văd în elementul tău. Ce pictezi? o întreb când observ schița de abia începută din spatele ei.

          — Un peisaj de toamnă, vino mai aproape să-ți explic exact, rostește făcându-mi semn să mă apropii, iar eu o ascult fără să scot un cuvânt.

           Schița prezintă un parc, iar lângă el se arată o clădire asemenea unei școli sau grădinițe, toate înconjurate de tot felul de elemente specifice toamnei. Observ că începuse să deseneze două persoane pe leagănele din parc și zâmbesc. Cel care i-a cerut acest tablou probabil a vrut să-și amintească de copilăria sa.

           — Așază-te pe scaun, te rog, spune, iar eu îi urmez rugămintea. Eu și tatăl tău ne-am cunoscut în liceu, iar după ce ne-am împrietenit, mergeam într-un părculeț de pe lângă liceu și vorbeam ore în șir despre tot felul de lucruri, povestește și pot vedea cum în ochii ei apare o lumină. 

           — În părculețul acesta te-ai îndrăgostit de tata? o întreb, iar ea pufnește amuzată.

           — M-am îndrăgostit de tatăl tău din prima secundă în care l-am văzut. Întotdeauna a avut darul de a se face remarcat, dar când ne-am privit prima oară a fost altceva, ca și cum sufletele noastre au format o conexiune fără ca măcar să ne vorbim. A fost un sentiment foarte puternic, iar noi eram prea tineri ca să-i înțelegem profunzimea. A fost totul atât de special și intens încât n-a putut să rămână doar între noi doi, așadar ai apărut tu și ne-ai făcut viața mai frumoasă.

          Zâmbetul ei îmi ridică starea de spirit și deja sunt conștientă că nimic nu-mi va putea strica dispoziția. Razele soarelui îi ating chipul mamei, iar ochii ei devin mai magici ca niciodată. Verdele pe care-l pune și mai mult in evidență te încarcă de toată energia de care ai nevoie.

          — Tot ce-mi doresc este să ai și tu parte de așa ceva, draga mea, mărturisește în timp ce-și așază mâna pe umărul meu.

          Conștientizez cuvintele ei și chipul lui Daniel îmi apare în minte. Poate că asta înseamnă toate senzațiile pe care mi le-a oferit încă de prima oară când ne-am întâlnit. Poate Daniel este pentru mine ce a fost tatăl meu pentru mama. Văd privirea confuză a mamei și-mi dau seama că a realizat că am picat pe gânduri.

          — Cred că dorința ta se va împlini curând, mamă, spun, iar ea își ridică sprâncenele.

          — Ce vrei să spui prin asta? Ai întâlnit pe cineva? întreabă vizibil intrigată, iar eu zâmbesc pentru câteva momente.

          — Cred... adică nu știu exact, spun, iar ea se încruntă.

          — Cum adică nu știi? 

          — El este atipic, nu poți să știi niciodată cum este exact. Cred că mă place, dar are anumite rețineri ca și cum aș fi un bibelou și îi este teamă să nu mă spargă, dar totodată spune fix ce gândește chiar dacă ar răni sau nu, mă ascultă cu atenție apoi suspină.

         — Fetița mea s-a îndrăgostit! spune pe un ton subțire, amuzându-mă. Vreau să-l cunosc, să-l aduci să-l cunoaștem și noi, bine? Până atunci ai grijă, nu te lăsă păcălită de aparențe, mă sfătuiește, iar eu o aprob.

         — O să-l aduc în curând, sper. Am să te las să te întorci la treabă, oricum trebuie să mă întorc acasă.

         — Să nu uiți să treci și pe la tatăl tău înainte să pleci! Și să mă suni când ajungi acasă, îmi spune, iar eu dau aprobator din cap, urmând să-i sărut obrazul.

         Ies pe ușă, îndreptându-mă spre sufragerie. Aud vocea prezentatoarei și merg în direcția sunetului. Încerc să mă abțin să nu râd când văd cât de concentrat este la știri, întotdeauna a fost așa. Îmi dreg glasul, iar el își întoarce capul în direcția mea.

         — Laura! Deja pleci? întreabă, iar eu încuviințez.

         — Mă duc acasă, am venit să-mi iau la revedere, rostesc, iar el își deschide brațele.

         — Păi atunci vino aici, spune amuzat, cuprinzându-mă într-o îmbrățișare strânsă. Nu mă lasă să mă îndepărtez până nu-mi sărută creștetul, asta făcându-mă să râd. Ai grijă cum conduci, da?

         — O să am, și voi... încerc să spun ceva, dar sunt întreruptă de pașii mamei.

         — Alex, trebuie să-ți spun ceva neapărat despre Laura! spune înainte să intre în cameră, dar încremenește când mă vede. N-ai plecat? spune, privindu-mă cu ochii măriți, iar eu încep să râd.

         — Este în regulă, vă las să bârfiți despre mine, spun amuzată. Să vă țineți telefonul aproape, rostesc înainte să ies pe ușă.

          Cum urc în mașină, pornesc motorul și accelerez direct spre casă. Melodiile de la radio mă distrag, dar nu este trafic, așa că le las să cânte în surdină. Parchez mașina în parcarea complexului și cobor, grăbindu-mă spre apartamentul meu. Bag cheia în ușă și realizez că am uitat să merg la supermarket. Bine că mai am o supă instant în casă, căci nici obligată nu mă mai duc.

          Îmi pun paltonul în cuier și expir ușurată. În sfârșit pot sta o zi degeaba! Aproape că mă arunc în canapea în timp ce pornesc televizorul. Niciodată nu mi-a plăcut să mă uit la știri, iar părinții mei nici nu m-au încurajat s-o fac. Este un mediu prea toxic pentru mine. Mă ridic să-mi pregătesc supa, dar soneria se aude. Oftez zgomotos, mergând să deschid.

          — Iar ai uitat să-mi dai ceva de la poștaș, nea Ștefan? întreb înainte să deschid complet ușa, crezând că este portarul.

          Rămân paralizată când îl văd pe Daniel care mă privește amuzat. Ce caută aici? Cum mi-a găsit apartamentul?

          — Mulțumesc că m-ai botezat din nou, chiar nu-mi prea plăcea numele meu, rostește, iar eu pufnesc amuzată. N-o să mă inviți înăuntru? Promit că nu fur nimic, continuă, iar eu realizez că nu l-am văzut niciodată atât de glumeț.

          — Scuză-mă, intră! îl invit, apoi mă dau la o parte, privindu-l cum analizează totul din jurul lui în timp ce intră.

          — Îți place atât de mult albul?

          — N-am nicio culoare sau nonculoare preferată. Am ales alb că dă senzația de mărire, eu nu suport spațiile mici, spun, iar el dă afirmativ din cap semn că a înțeles. Și... de ce ai venit? îl întreb și-și întoarce privirea în direcția mea.

          — Te-am căutat astăzi la firmă, dar nu erai. Voiam să-ți propun să mergem să mâncăm cina împreună.

          Rămân surprinsă, privindu-l cu atenție pentru a mă asigura că am auzit bine. Ce se întâmplă cu el? Nu părea genul de om care să vină la o femeie acasă doar pentru a o invita la cină. Așteaptă răbdător răspunsul meu, ceea ce-mi ridică și mai multe semne de întrebare.

          — Da, sigur. Mă duc să mă pregătesc, poți să mă aștepți aici dacă vrei, spun, iar el încuviințează dându-și jos paltonul și așezându-se pe canapea.

          Mă îndepărtez în camera mea, mergând direct la dressing. Îmi aleg o rochie neagră dăruită de mama mea la optsprezece ani, urmând să mă încalț cu tocuri. Mă privesc în oglindă și oftez, chiar se întâmplă asta? El chiar este aici? Aranjez mai bine rochia, iar după îmi trec mâna prin păr pentru a-l așeza. Aud sunet din cealaltă încăpere și trag aer în piept. Nu mai pot să trag de timp și sinceră să fiu nici nu mă înțeleg de ce nu vreau să ies din cameră. Asta este tot ce mi-am dorit... ca el să facă pași spre mine. Îmi îndrept poziția și merg în sufragerie. 

          Se ridică de pe canapea, privindu-mă atent, apoi își încheie nasturii de la sacou. Se apropie de mine după ce-și îmbracă paltonul, iar eu îmi pierd răsuflarea. Toate încurajările din oglindă au fost pentru nimic.

           — Haide să mergem.

          Îmi cuprinde mâna după ce mă ajută să-mi îmbrac haina și mă ghidează spre mașina lui. Nici măcar nu realizez când pornește mașina, totul pare rupt de realitate. Îmi observă agitația și-și așază mâna pe a mea.

          — Liniștește-te, Laura, va fi la fel cum a fost și până acum, n-ai de ce să te sperii, rostește, iar eu mă încrunt.

          — Nu mi-e frică, sunt confuză.

          — Confuză? De ce ai fi confuză? întreabă cât timp privește atent drumul.

          — Nu înțeleg, ieri aproape că respingeai orice idee legată de noi doi, iar astăzi faci asta. De ce?

          — Nu te-am respins niciodată, Laura, spune, iar eu înghit în sec.

          Parchează lângă un restaurant care este și hotel. Nu apuc să spun nimic căci el deja îmi deschide portiera și în mai puțin de câteva momente deja mergem spre masa destinată nouă. 

          — Tu nu cred că vrei să bei, nu-i așa? mă întreabă când vede ospătarul lângă noi, iar eu clatin din cap. Aduceți-mi mie un pahar de vin, iar ei ce-și dorește.

          — Un pahar cu apă, rostesc când ospătarul se uită la mine. 

          Ospătarul dispare, iar eu încep să răsfoiesc meniul cât timp Daniel mă analizează. Privirea lui mă arde ca și cum aș sta aproape de un șemineu, simt cum îmi pierd controlul și mulțumesc Cerului când îl văd pe ospătar cu paharul plin cu apă. Nici nu-l așază bine în dreptul meu că aproape că-l beau pe tot, surprinzându-l pe Daniel. 

          — Te simți bine? mă chestionează, iar eu dau aprobator din cap.

          Ospătarul se îndepărtează după ce comandăm, iar eu îmi fixez privirea pe Daniel.

          — De ce mă privești așa? îl întreb, iar el își arcuiește o sprânceană. Întotdeauna mă pătrunzi cu privirea, de ce?

          — Îmi place să-ți observ reacțiile, răspunde scurt cât timp mâncarea deja se face prezentă în fața noastră.

          — De ce credeai că sunt speriată?

          — Pentru că tind să sperii oameni fără să vreau. Laura, de ce mă chestionezi atât de mult? întreabă deja obosit.

          — Vreau să știu măcar o dată ce mă așteaptă din partea ta, rostesc, iar el oftează, punând tacâmurile din nou pe masă.

          — Te plac, Laura. Te plac atât de mult încât vreau să avem o relație, să-ți cunosc toată familia și sper eu să fiu soțul tău în viitor, îmi răspunde la nelămuriri, dar eu rămân fără cuvinte.

         — Tu vorbești serios sau glumești cu mine? întreb, iar el suspină, ridicându-se de pe scaun.

        Vine în dreptul meu, întinzându-și mâna în fața mea cât timp eu îl privesc consternată de toată situația pe care a creat-o. Se asigură că își are ochii fixați în ai mei, iar eu simt cum mă pierd în abisul irișilor săi.

          — Dacă alegi să mă ții de mână îți vei da seama dacă vorbesc serios, sau poți pleca chiar acum și scapi de mine definitiv. Alegerea e doar a ta.

         Ezit câteva momente, dar după ce-i privesc ochii încă o dată, îmi așez mâna în a sa de parcă aș fi hipnotizată. Un rânjet se așază câteva clipe pe chipul său cât timp mă ridic și-l las să mă ghideze până la camera pe care o închiriase. Pășesc nesigură în imensa încăpere, simțind ceva ciudat înăuntrul meu. Analizez tot în jurul meu, încercând să-mi găsesc ceva de care să mă ancorez psihic pentru a nu-mi pierde mințile, dar prezența lui și totul din jurul nostru mă apasă, tăindu-mi oxigenul puțin câte puțin. Își întoarce atenția asupra mea când înghit în sec și suspină.

          — Poți pleca oricând, Laura, mă anunță, iar eu încuviințez.

          — Nu vreau să plec, deși ar trebui, spun, iar el se încruntă.

          — Mă surprinzi și îngrozești în același timp. Dacă simți că ar trebui să pleci, de ce rămâi? mă întreabă, iar eu mă apropii de el, ajungând chiar în fața lui și in dreptul patului matrimonial.

          Privesc patul câteva momente, dar mintea mea refuză să accepte existența lui pentru că știe că dacă ar accepta-o, aș fi obligată de principiile mele să plec. Îmi îndrept atenția spre el după meditația scurtă și pot realiza că el m-a privit în tot acest timp, analizându-mi atent orice mișcare.

            — Pentru că nu vreau să pierd ceea ce mă faci să simt. Ești un om special, Daniel, rostesc, obținând un zâmbet din partea lui, dar totul mă face să cred că nu este în regulă ceva.

           Atitudinea lui este schimbată, iar ochii lui mă fac să vreau să fug departe de el, dar nu vreau să las prejudecățile să-mi fure ce pot avea cu el.

            — Și tu ești specială, micuțo. Foarte specială, spune, captându-mi atenția total când își așază mâinile pe obrajii mei și-mi sărută creștetul capului.

            Rămân fără aer când se apleacă spre buzele mele pentru a mă sărută și imediat ce-i simt buzele îmi dau seama că sărutul este singura acțiune naturală din toate acțiunile făcute de el în seara asta. Îmi așez mâinile pe pieptul său, simțindu-i inima bătând în palma mea, lăsându-i ritmul bătăilor să mă dezorienteze și să cad în prăpastia spre care mă îndreaptă cu bună știință.

          Ies din baie după ce mi-am făcut dușul și-l observ cum stă întins în pat cu halatul pe el, privind absent tavanul. Mă așez în dreptul său, făcându-l să realizeze că sunt în aceeași cameră cu el. Mă privește, dar ochii lui sunt diferiți.

           — Nu-mi pare rău că nu mi-am ascultat instinctul, dacă asta te întrebi.

           Oftează, ridicându-se din pat pentru a-și turna vin în unul din paharaele de pe masă. Se comportă atât de ciudat.

           — Dar ar trebui să-ți pară, spune după ce-și fixează atenția în ochii mei.

          Mă încrunt cât timp el dă paharul pe gât.

          — N-am înțeles.

          Se uită la mine cu atâta indiferență și înghit în sec, sperând să nu spună ceea ce cred eu că va spune. Începe să râdă, turnându-și din nou vin în pahar.

          — Asta se numește blestemul lui Alecsandrescu, spune, ridicând mâinile teatral, fiind complet amuzat.

           Mă ridic, încercând să-mi păstrez cumpătul și să înțeleg despre ce naiba vorbește. Mă apropii de el cu câțiva pași, dar mă opresc când îi văd privirea plină de venin.

            — Ce înseamna asta?

           — Chiar credeai că vom fi împreună? Ai vrut să știi dacă vorbesc serios, uite-ți răspunsul! rostește și simt cum inima mi se oprește.

           — Ai mințit în tot timpul ăsta... pentru ce? îl întreb, captându-i atenția. Pentru ce ai face asta? continui aproape fără vlagă, iar el pufnește.

           — Pentru ce? repetă, venind în fața mea. Familia ta mi-a distrus viața! A distrus tot ce aveam! Iar tu ești atât de naivă încât nu știi nimic.

          Rămân fără aer, simțind cum lacrimile se pregătesc să iasă la suprafață. Cum mi-am putut face asta singură? Cum am putut să nu-mi ascult intuiția?

           — M-ai mințit și rănit din răzbunare? Te-ai răzbunat pe mine pentru ceva ce nu este din vina mea! Ce fel de om ești?

           — Acum vor simți și ei ce am simțit eu când vor auzi că prețioasa lor fiică a fost păcălită atât de ușor, spune, iar eu nu mă mai pot stăpâni și-l plesnesc.

          — Am să te fac să regreți amarnic pentru asta, Daniel, spun răspicat, iar el mă sfredelește cu privirea.

          — Haide să începem de pe acum! spune nervos, apucându-mi haina, geanta și pantofii, urmând să mă apuce de braț, trăgându-mă până la ușă în timp ce eu încep să plâng mai tare.

          Mă împinge afară, iar eu îmi pierd echilibrul, prăbușindu-mă la podea. Îl privesc și realizez că toți au avut dreptate, el chiar este un monstru. Îl pot vedea chiar dacă lacrimile îmi îngreunează vederea și îmi jur în gând că mă voi răzbuna pentru tot ceea ce a făcut.

          — Spune-i lui Alexandru Dinu că ai picat în plasa mea, du-te și spune-i că ești pumnalul înfipt în inima lui de către mine! strigă nervos, agravându-mi plânsul.

          Îmi aruncă restul lucrurilor, fiind total neimpresionat de starea pe care mi-a provocat-o.

           — Du-te și spune-i că am spart bula în care te-a crescut toată viața, rostește, urmând să închidă ușa.

           Încep să respir sacadat din cauza șocului, apucându-mi lucrurile cu mâinile tremurânde în timp ce viziunea îmi este încețoșată din vina lacrimilor ce nu se opresc să vină. Toți oamenii care m-au avertizat îmi reapar în minte, cuvintele mamei îmi răsună răspicat în cap și mă sufocă. Am picat în capcana imaginației mele și n-am văzut... n-am văzut că întunericul lui mă înghite încă de când l-am văzut prima oară. N-am văzut ura din ochii lui, n-am văzut iluziile vândute de el. Am căzut în vid. Îmi ridic chipul, ridicându-mă de la podea. Îmi aranjez rochia, urmând să-mi șterg lacrimile pentru a suta oară. Nu-mi dau voie să privesc în spate, spunându-mi în minte că toata durerea și furia vor rămâne în camera de hotel, odată cu tot ce am simțit pentru el. Îmi îndrept poziția, dar sufletul mi-a rămas deformat. 

          Merg până la primul taxi pe care-l văd, mă așez pe bancheta din spate fără ca măcar să-l întreb dacă este liber, par bine, dar sunt ruptă de realitatea asta. Îi spun cu greu adresa, iar el pornește fără să pună mai multe întrebări, sesizând în cele din urmă starea mea îngrozitoare. Muzica de la radio umple liniștea, iar eu îmi lipesc capul de geam. Imaginile cu el îmi revin și-mi închid ochii, dar nu mă ajută așa că-i strâng pentru că trebuie să uit. Dacă nu uit, mă sufoc. Dacă nu uit, voi muri de rușine. Dacă nu uit, nu voi mai putea trăi. Îmi șterg lacrimile pe care nici nu le-am sesizat când șoferul îmi face semn că am ajuns. Îi înmânez banii și cobor, mergând direct în clădirea din fața mea. 

           Mă opresc în fața ușii, făcându-mi curaj ca să apăs soneria. Expir zgomotos, presându-mi degetul de buton, lăsând sunetul de vrăbii să umple tot holul. Ochii albaștri ai Marinei se arată, privindu-mă surprinsă și temătoare. Încep să plâng instantaneu, aruncându-mă aproape în brațele ei.

             — Doamne... Laura, ce s-a întâmplat? întreabă, îndepărtându-se de mine.

           Pășesc înăuntru, iar ea închide ușa, apoi se întoarce, privindu-mă speriată. 

            — Ce s-a întâmplat cu tine? mă chestionează, iar eu îmi șterg lacrimile chiar dacă este în zadar, ele nu se vor opri să cadă.

            — El... m-a păcălit, rostesc cu greu, iar ea se încruntă. Am fost doar un pion, o naivă care i-a potolit setea de răzbunare! spun, urmând să izbucnesc în plâns din nou.

            — Laura... te rog, liniștește-te, încearcă să mă aline după ce mă înconjoară cu brațele ei într-o îmbrățișare strânsă. Șșș, sunt aici, o să fie bine. Gata, nu mai plânge, te rog! rostește și-mi dau seama că a început și ea să plângă. Vom trece peste asta împreună, doar calmează-te!

             
Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

O să-mi cer iertare pentru întârziere din nou, dar situația a rămas aceeași! Îmi pare rău, dragii mei! Însă, voi încerca să fiu cât de activă pot!

3353 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!