Analizez fiecare literă de pe hârtia pe care trebuia s-o dau mai departe tatălui meu până la prânz, dar cuvintele lui Daniel îmi îngreunează munca. Nu pot înțelege de ce simt stările acestea, este doar un străin. Un străin care mă atrage spre el ca un magnet doar privindu-mă. Este ilogic, aproape de imposibil să simți o conexiune atât de puternică cu o persoană pe care o cunoști doar de câteva zile, dar totuși imposibilul a fost atins.

         — Laura? aud vocea Marinei și-mi ridic privirea, întâlnindu-i turcoazul ochilor.

         —  Intră, ce s-a întâmplat? o întreb fiind vizibil curioasă.

         Intră sfioasă în încăpere, închizând ușa în urma sa. Mă privește din nou, apoi își drege glasul în timp ce eu o privesc cu atenție pentru a nu rata nici măcar o grimasă a chipului său. Observ ticul ei nervos de a-și aranja fusta și-mi dau seama că este complex lucrul pe care vrea să-l spună. Las foile deoparte, așteptând să aud măcar o silabă din partea ei.

        — Am făcut o greșeală cât mine de mare, mărturisește, iar eu răspund încruntându-mă. Îl știi pe tipul de la marketing, Leonard, nu? continuă, iar eu o aprob tăcută. Ei bine..., spune apoi se așază pe fotoliul din fața mea.

         Se oprește brusc, probabil regândindu-se dacă să continue ce dorea să spună. Ceea ce e prostesc, suntem prietene de-o viață. N-aș judeca-o și n-aș râde de ea niciodată, ba chiar aș ajuta-o dacă aș avea cu ce. În asta constă prietenia, să nu-ți fie teamă să te destăinui pentru că știi că persoana din fața ta ar face orice pentru tine dacă ai avea nevoie fără să te facă să te simți jenat. Prietenii sunt ca o a doua familie, iar în familie nu poți purta masca pe care o afișezi străinilor sau persoanelor în care nu ai încredere. Dacă mi-ar fi teamă să fiu eu în preajma Marinei sau mi-ar fi teamă că scot vreo prostie pe gură, ar însemna că Marina nu este cu adevărat prietena mea.

          — Ei bine? o încurajez, iar ea se trezește din transa în care intrase.

         — Da, scuze. Ei bine, a venit ieri la mine în birou și m-a văzut supărată. Am început să vorbim, eu fiind vulnerabilă am spus tot ce aveam pe suflet și m-am culcat cu el, rostește, iar eu mă înec cu apa pe care tocmai ce o băusem. 

         —Doamne, ești bine? spune când observă că tusea mea nu se oprește.

         Îi fac un semn din mână că totul este în regulă, apoi mai beau o gură de apă. Mă liniștesc, îndreptându-mi atenția spre ea. În mintea mea se derulează imediat fraza pe care a spus-o și realizez că aventura aceasta este din vina tristeții ei, iar asta schimbă totul. Deși aș vrea ca totul să fie bine, șansele să fie așa sunt prea mici. Doi oameni care nu aveau nicio tangență înainte de a avea contact sexual n-au cum să transforme relația în una de iubire și asta pentru că nu se cunosc. Se vor evita pe holuri după o discuție care se va termina prost, urmând să se ignore și apoi să uite unul de celălalt.

         — Ai vorbit cu el? o întreb din senin, iar ea își ferește privirea. N-ai vorbit, nu-i așa? întreb, iar ea aprobă.

        — Cum ar trebui să vorbesc cu el despre asta? Of, Doamne! spune, apoi își acoperă fața cu mâinile.

         Mă ridic de pe scaun, mergând în fața ei. Mă aplec pe vine, apoi îi îndepărtez mâinile de pe chip. Îi pot citi teama de respingere, rușinea pentru ce a făcut și oftez. Nimănui nu ar trebui să-i fie rușine că a făcut ce a simțit, chiar dacă a fost ceva spontan și total negândit.

        — Marina, Marina, încerc să-i captez atenția, reușind într-un sfârșit. Du-te și vorbește cu el, nu mai este loc de rușine între voi. Rușinos ar fi fost dacă el n-ar fi vrut același lucru, așadar trebuie să purtați discuția asta și să fii pregătită pentru orice, o sfătuiesc, iar ea mă ascultă cu interes.

       — Ai dreptate! spune, apoi se ridică brusc, mergând spre ușă. Am să vorbesc cu el, n-am de ce să-mi fie jenă, continuă apoi se oprește în fața clanței. 

        Se întoarce cu fața spre mine, privindu-mă neputincioasă.

        — La dracu', Laura! Nu pot să fac asta! zice panicată, iar eu suspin.

       Merg lângă ea, iar după ce mă asigur că mă privește cu atenție îi cuprind umerii cu mâinile.

      — Tu ești Marina, prietena mea cea mai bună care nu lasă niciun bărbat s-o facă să se simtă neajutorată. Nu te dezamăgi singură și du-te să vorbește cu el! 

       Aprobă, apoi apasă pe clanță, iar după ce oftează se face nevăzută.

       Îmi închid ochii și suspin, tot ce-mi rămâne de făcut este să sper că totul va fi bine. Realizez că se află cineva în fața mea când simt mirosul de parfum lemnos. Îmi deschid ochii, întâlnindu-i privirea la fel de magnetică ca întotdeauna. Îmi analizează cu atenție ochii fără să scoată un sunet și știe că este inconfortabil pentru mine, dar nu pare să-i pese. Rămân blocată, neștiind ce ar trebui să spun sau cum ar trebui să reacționez căci n-ai cum să știi cum să-l iei pe un om ca el. Pe cât pare de previzibil, pe atât este și de imprevizibil. Genul de om pe care n-ai cum să-l cunoști dacă nu ești ca el, genul de om care refuză să se adapteze tiparelor societății. Și poate că asta este atât de special la el, este complet diferit. Mai diferit decât cei ce sunt considerați diferiți. O anomalie aflată pe două picioare.

         — Am venit pentru fișe, spune pe un ton atât de limpede. Este un om cu o dicție extraordinară.

         — Ți le aduc imediat, spun grăbită, apoi mă îndrept spre birou.

         Îi pot auzi pași pe parchet și încerc să nu mă las pradă emoțiilor mele. Mă întorc, privindu-l cum stă la o distanță considerabilă de mine, analizându-mă. Deși e o distanță între noi, îi pot simți intensitatea privirii, momentele în care tace și doar mă privește sunt cele mai încărcate de tensiune căci nu știi niciodată ce gândește. 

         — Poftim, spun, încercând să-i evit privirea, dar este imposibil.

          Apucă foile, atingându-mi degetele, ajungând să inițieze un fior ce-mi traversează șira spinării. Îmi adun toate forțele ca să nu tresar, dar corpul nu ascultă în situațiile de genul. Observă reacția mea, fiind confuz, dar totodată vizibil încântat pentru că un rânjet se așază pe chipul său doar pentru câteva secunde. Alege să nu comenteze nimic, îndreptându-se spre ușă, dar se oprește. Se uită în ochii mei, apoi lasă hârtiile pe măsuța mică aflată chiar lângă ușă. Își întinde mâna spre mine în timp ce eu îl privesc bulversată.

        — Vino cu mine, Laura, rostește, iar eu continui să-l privesc, neștiind ce să spun.

        — Acum? întreb surprinsă, iar el dă aprobator din cap.

       Îmi iau paltonul pe mine apoi îmi așez mâna în palma sa, lăsându-l să mă ghideze oriunde își dorește. Mă conduce până la mașina sa, iar după ce ne urcăm pornește în viteză spre o locație de care n-am habar. Poate că aș fi scos măcar un cuvânt, dar îmi simt buzele cusute. Privesc nedumerită pe geam în încercarea de a-mi da seama încotro ne îndreptăm, dar totul pare total necunoscut. În mod normal ar trebui să mă simt în pericol căci nu știu unde merg, iar pe Daniel îl cunosc de prea puțin timp și totuși mă simt în siguranță. Sună aberant pentru mine însă asta este ce simt. Remarc că ieșim din Constanța și încerc să mă mențin liniștită. Îl privesc cu coada ochiului și mă minunez cât de calm poate să fie, e ca și cum este într-o transă, iar totul din jurul său dispare, inclusiv eu, fiind atent doar la drum. Oprește-te după cincisprezece minute lângă un luminiș. Îmi încrețesc fruntea, nesesizând că el deja a ieșit din mașină, venind să-mi deschidă portiera.

           Cobor apoi îl analizez din cap până în picioare, dar el îmi face semn să merg înainte, iar eu îl ascult fără să-i pun nicio întrebare. Înaintez și o băncuță se arată, înconjurată de multe flori. Arată exact ca într-un basm. Mă întorc uimită spre el, nu-l credeam genul de om care frecventează astfel de locuri.

          — Sora mea iubea locul ăsta, îl aud în spatele meu, iar eu mă opresc din mirositul florilor. Iubea? Sora lui a murit? Nici măcar nu știam că are o soră.

          — Îmi pare rău..., spun, iar el mă privește confuz.

         — N-a murit, doar că și locul acesta și-a pierdut magia în ochii ei, rostește pe un ton plin de amărăciune.

         Mă blochez pentru că e prima dată când îl văd vulnerabil. Dar e de înțeles, familia ne face vulnerabili. Se așază pe băncuță, rezemându-se cu spatele pe scândura care ar putea să se rupă în orice moment. Își închide ochii, iar eu mă așez lângă el. Îmi așez mâna peste a lui, iar el tresare, deschizându-și rapid ochii. Mă privește șocat, iar eu încerc să nu-mi arăt nedumerirea. De ce reacționează așa de fiecare dată când este atins?

          —  Nu trebuia să venim aici, oricum e un loc stupid, spune dintr-o dată, iar apoi se ridică de pe bancă.

          — Daniel, locul ăsta este cu adevărat magic. Și va rămâne magic cât timp crezi asta, totul depinde doar de tine, încerc să-l binedispun, iar el mă ascultă cu atenție.

          — Nu pot să te înțeleg, mărturisește, făcându-mă să-mi măresc ochii. De ce ar spune asta?

         — Poate e mai bine așa, pentru că dacă aș putea să te înțeleg la rându-mi, mi-aș pierde controlul, rostesc, apropiindu-mă de el.

           Îi privesc ochii de un negru nemaivăzut, încercând să-i citesc sufletul, dar totul e prea întunecat pentru a fi descifrat. Un lacăt al cărui cheie este aruncată undeva în adâncurile oceanului.

        — Dacă m-ai putea înțelege, ai fugi.

       — Atunci prefer să nu te înțeleg.

       Mă privește surprins câteva secunde, apoi mă sărută. Rămân hipnotizată cât timp el mă trage mai aproape, punându-și mâna pe spatele meu. Fiecare sentiment pe care l-am simțit datorită lui se intensifică, rupându-mă total de lumea reală. El îmi devine ancora spre realitate pentru că dacă el nu rupe sărutul, eu n-am puterea asta. Un om care spune atât de puține, dar mă poate face să simt atât de multe lucruri la o intensitate necunoscută pentru mine.

          Se îndepărtează, privindu-mă cu atenție. Orice cuvânt am putea spune, n-ar putea transmite ceea ce ne spunem când doar ne privim. Realizez că tot ce am simțit până acum n-a fost doar o simplă atracție pentru că n-aș rămâne aici, sperând că mă va săruta din nou.

         — Și eu prefer să nu mă înțelegi, Laura, pentru că nu vreau să fugi de mine, chiar dacă sună prostesc, spune, făcându-mă să zâmbesc.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1887 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!