Intru pe ușa firmei, cautând-o cu privirea pe asistenta mea. O zăresc cum citea foarte atentă câteva foi, aranjându-și ochelarii din când în când.

       — Nicoleta! zic, iar ea își ridică rapid privirea, privindu-mă întrebătoare.

        — Da, doamna Dinu? Cu ce vă pot ajuta? spune, iar eu îi răspund cu un zâmbet.

        — Poți să verifici dacă domnul Alecsandrescu este în firmă? întreb, iar ea dă aprobator din cap, grăbindu-se să mă ajute.

         — Este în biroul său, dar nu vrea să fie deranjat, zice, iar eu mă încrunt.

         — Spuneți-i că eu sunt cea care vrea să vorbească cu el, zic, iar ea își mișcă capul în sens afirmativ.

         — Îmi pare rău, doamnă, dar insistă să nu fie deranjat, zice, iar eu pufnesc, urmând să-i fac semn că am înțeles.

          — Mulțumesc, voi fi în biroul meu, zic, apoi încep să merg spre ușa biroului meu, dar mă opresc la jumătatea drumului, făcând cale întoarsă. A, da. Nicoleta, te rog să-mi spui Laura, nu „doamnă", bine? zic, iar ea încuviințează.

          Intru pe ușa biroului meu, asigurându-mă că am închis-o în urma mea, apoi arunc geanta pe unul dintre fotolii. Ce bădăran! îmi zic, în timp ce-mi dau jos paltonul, fiind în continuare iritată. Nu vrea să fie deranjat, câtă nesimțire! Ce ar vrea? Să-l implor să vorbim? Idioata sunt eu! Mereu încerc să îndrept lucrurile, dar cu astfel de oameni, n-am nicio șansă. Mă așez pe scaunul meu, deschizând nervoasă ecranul laptopului. În timp ce verific mesajele realizez că pe Marina n-am găsit-o aici. Ea mereu vine să mă întâmpine și să bem cafeaua împreună. Mă ridic instant, mergând țintă spre biroul ei.

         Intru în încăpere și observ că nu este nimeni. Mă încrunt, luând telefonul și formând numărul ei pe ecran. Sper că este bine, gândesc eu în timp ce apelul se inițiază. Îi aud soneria în spatele meu și mă întorc, găsind-o pe Marina privindu-mă confuză.

         — Scuze că am întârziat, ce s-a întâmplat? Te simți bine? întreabă, iar eu răsuflu ușurată.

         — M-ai speriat! Nici ieri seară n-ai sunat, iar eu când te-am sunat n-ai răspuns. Iar acum că ai întârziat, am crezut că ți s-a întâmplat ceva! mărturisesc, privind chipul amuzat al Marinei.

          — Doamne, te iubesc atât de mult! zice, venind spre mine și cuprinzându-mă într-o îmbrățișare. Ești o prietenă atât de bună, continuă, făcându-mă să zâmbesc.

          — Totuși, ești bine, da? întreb, iar ea aprobă.

          — Normal! Ia loc, cer acum două cafele, spune, iar eu încuviințez.

           Mă așez, analizând totul în jurul meu. De abia acum observ cât verde este în camera asta, știam că este culoarea ei favorită, dar n-am crezut că va exagera atât de mult. De la perdele, până la carcasa laptopului său totul era de un verde asemănător ochilor mamei. Mai puțin biroul și câteva măsuțe care erau dintr-un lemn cu o culoare atât de întunecată încât îți dau impresia că sunt arse. Nu este stilul ei. Ei nu-i plac lucrurile întunecate. Îmi îndrept atenția spre ea, iar sub șatenul părului ei se afla o rochie neagră. Mă încrunt, privind-o direct în ochii săi albaștri amestecați chiar cu verde.

          — Minți, rostesc dintr-o dată, captându-i atenția.

           Mă ridic de pe fotoliu pentru a fi la același nivel cu ea, apoi îmi fixez privirea în ochii ei în speranța că voi găsi măcar un răspuns.

          — Poftim? întreabă, fiind vizibil panicată.

         — Ce s-a întâmplat? De ce mă minți? întreb la rându-mi, privind cum panica din ochii săi crește.

          Oftează, aranjându-și părul. O privesc confuză, nu pot înțelege ce se poate întâmpla atât de grav în doar douăzeci și patru de ore. 

          — Ai dreptate, am mințit. Laura... eu, încearcă să spună, dar este oprită de lacrimi.

          Rămân blocată câteva secunde, apoi merg și-o iau în brațe. Începe să plângă mai rău, iar eu rămân nemișcată. Mă doare s-o văd în felul acesta, n-am văzut-o niciodată atât de îndurerată. Încerc să mă abțin să nu plâng și eu, dar nu mă pot controla. Nu când este așa.

           — Laura... nu pot..., tentativa ei de a vorbi printre lacrimi, este nereușită fiind prea acaparată de emoții ca să mai poată lega măcar o propoziție.

           — Totul va fi bine, eu sunt aici, zic, lăsând-o să se elibereze de toată greutatea pe care o simțea pe suflet.

            Nicoleta intră cu cafelele privindu-ne surprinsă. Îi fac semn să ne lase singure și dă aprobator din cap, urmând să se facă nevăzută.

            Nu mă desprind din îmbrățișare până când nu o aud că s-a oprit din plâns. O aud oftând, apoi se îndepărtează, ștergându-și lacrimile atentă cu degetele, dar machiajul pe care ar fi vrut să-l protejeze, este deja distrus. Îmi șterg lacrimile la rându-mi, privind-o atentă cu speranța că este pregătită să vorbească despre ce a pățit. Se așază pe scaunul de birou, apoi suspină, ridicându-și privirea spre tavan pentru a opri următoarele lacrimi să iasă la iveală.

           — E vorba de tatăl meu... starea lui s-a înrăutățit. Doctorii au zis să fim pregătiți de orice, zice apoi izbucnește în plâns din nou.

           Nu pot să cred că domnul George este chiar atât de bolnav. Știam că suferă de Huntington, dar am crezut mereu că el va reuși să învingă cumva boala aceasta, deși nu a reușit nimeni până acum. Un om ca tatăl ei care este atât de determinat, mândru și încăpățânat ar reuși să învingă orice, dar de data aceasta destinul i-a jucat cărțile în defavoarea lui și a familiei sale.

            — Laura, dacă l-ai vedea... nu mai e el. Suferă atât de mult, parcă ne roagă din privire să-i curmăm suferința, spune în timp ce apucă un șervețel. Nu înțeleg de ce el, cu ce a greșit atât de rău încât să fie pedepsit în asemenea hal? Înainte alerga după noi, mai știi? Mai știi cum fugea după noi prin curte? Cum se juca cu noi de-a v-ați ascunselea? Acum nu mai poate să facă nimic, la naiba! Nici măcar să vorbească, e ca un cadavru! continuă lăsând să se audă clar disperarea și durerea din vocea ei.

           Rămâne tăcută, iar eu mă ridic și-i aduc un pahar cu apă. Mă privește confuză, în timp ce eu întind paharul spre ea, zâmbindu-i compătimitor. Îl apucă cu mâinile tremurânde, abținându-se să nu izbucnească în plâns din nou. Mă pun pe vine, strângându-i mâna pentru a-i atrage atenția, apoi iau o gură de aer, dându-mi timp să-mi aleg cuvintele.

          — Marina, liniștește-te, te rog. Știu că simți o durere imensă și ai impresia că totul n-are niciun sens, dar gândește-te că el n-ar vrea să-ți faci asta. Tatăl tău te iubește cu toată ființa lui, te divinizează. Crezi că și-ar dori să te vadă în starea asta? Uite, poate nu este cel mai bun sfat, dar când te duci la el imaginează-ți că-l vezi cum și-ar dori el să-l vezi. Fă-i bucuria asta, nu-l lăsa cu ideea că este slab și că rănește pe toți din jurul lui, zic cu greu, în timp ce ea mă ascultă atentă. 

          Suspină, privindu-mă în ochi, apoi zâmbește amar. O privesc, neștiind ce se ascunde sub masca zâmbetului ei. 

         — Laura, ești un om atât de bun. Nu știu ce m-aș face fără tine, zice apoi mă îmbrățișează din nou. Oftez, apoi îmi îndrept atenția către ușă care se deschide. 

           Îl privim pe tatăl meu care ne analizează fiind vizibil tulburat. Se apropie de noi, incapabil să scoată un cuvânt. Mă ridic de pe vine, întâmpinându-l cu un zâmbet după ce-mi aranjez sacoul.

           — Da, tată? zic senină, făcându-l să se încrunte.

          — Totul este în regulă, fetelor? întreabă, iar noi dăm afirmativ din cap.

         — Sigur că da, domnule. Cu ce vă pot ajuta? întreabă Marina, dar tatăl meu suspină, privind urmele de rimel de pe obrajii ei. 

          — Totul este bine, stai liniștită. Laura, te rog vino cu mine, spune, iar eu îl urmez după ce-mi iau la revedere de la Marina.

          Nu spune niciun cuvânt tot drumul spre biroul său pentru că știe că angajații săi așteaptă o nouă bârfă despre familia noastră. Pășesc prima în încăpere după ce-mi face semn să intru, apoi închide ușa. Se întoarce spre mine, privindu-mă cu atenție, iar eu mă încrunt.

         — De ce l-ai căutat pe Alecsandrescu azi dimineață? întreabă, iar eu îmi amintesc ce s-a întâmplat înainte să ajung la Marina. 

          Îmi mușc obrazul din interior, privindu-l cum așteaptă răspunsul meu. Nu-i pot spune ce s-a întâmplat, dacă ar afla de micul accident, îmi va lua cheile de la mașină. Doar gândul că aș fi putut păți ceva l-ar înnebuni. Nu-i pot face asta, dar nu pot nici să-l mint. 

         — Bine, atunci spune-mi întâi ce se întâmplă cu Marina, zice, iar eu răsuflu ușurată.

         — Tată, cred că ar trebui să te așezi, zic, iar el se încruntă. Domnul George... e în stare gravă, medicii le-au spus să fie pregătiți pentru orice, continui după ce-mi urmează îndemnul.

          — Dumnezeule..., spune, privind în gol.

           Nu scoate niciun cuvânt minute întregi, iar eu tot ce pot face este să stau și să-l privesc. Nu-și mișcă privirea, uitându-se fix în colțul pe care l-a ales. Oftez, apoi mă ridic de pe fotoliu, atrăgându-i atenția. Merg lângă el, iar când se ridică, îl îmbrățișez.

           — Îmi pare rău, tată... știu că era cel mai bun prieten al tău, zic, iar el suspină.

          — Voi fi bine, du-te la lucru, fata mea, zice, iar eu aprob.

          Îl mai privesc încă o dată înainte să ies pe ușă, apoi merg spre biroul meu. Trec pe lângă ușa biroului lui Daniel și mă opresc, îndreptându-mi atenția spre ușă. Îmi întind mâna spre clanță, dar n-o ating, fiind prea nesigură ca să pot intra. Îmi mușc buza, vrând să apăs pe clanță, dar mă opresc când îi observ pantofii în dreptul meu. Îmi întorc privirea spre el în timp ce el analizează mâna de pe clanță, apoi își îndreaptă privirea în ochi mei. Ochii săi atât de negri, mă lasă fără aer într-o secundă și pot simți cum rușinea își face loc în mintea mea.

          — Te pot ajuta cu ceva? întreabă, trezindu-mă din transă.

         Îmi îndepărtez mâna de pe clanță ca arsa, frecându-mi palma de fustă și privindu-l cu un zâmbet fals pe chip.

          — Voiam să vorbesc cu tine! zic, iar el își arcuiește o sprânceană.

         — Dacă nu e legat de companie, nu mă interesează, zice, apoi trece pe lângă mine, vrând să intre în birou.

          — Nu-mi pasă dacă te interesează sau nu! Eu vreau să-mi îndrept greșeala, zic, iar el rămâne blocat exact când să închidă ușa.

           Pufnește, întorcându-se cu fața spre mine, arătându-și rânjetul. Mă analizează din cap până în picioare, apoi mă invită înăuntrul biroului său. Trec pe lângă el, fiind nervoasă, dar mă abțin să arăt asta. Închide ușa în urma sa, așteptând să audă ce am de spus.

          — Cât costă reparațiile? întreb în timp ce el se apropie de mine.

         — N-am nevoie de banii tăi, zice sfredelindu-mă cu privirea.

         — N-am întrebat dacă ai nevoie sau nu, am întrebat cât costă reparațiile, spun, iar el pufnește din nou, apoi își îndreaptă privirea spre geam. Care este problema lui?

         O liniște asurzitoare se lasă, iar el nu-și schimbă poziția. Mă încrunt, privindu-l confuză, ce crede că se va întâmpla dacă tace? Crede că am să renunț? Poate aș fi renunțat dacă nu m-ar fi evitat toată ziua, dar acum nu există posibilitatea asta.

         — Vino cu mine! spune dintr-o dată, făcându-mă să tresar. 

         — Stai să-mi iau geaca, rostesc, iar el aprobă în timp ce mă urmează până în biroul meu.

         Mă îmbrac sub privirile lui atente și mă abțin să nu râd când îi observ nerăbdarea. Îl privesc curioasă, iar el îmi face semn să mergem. Nu pot înțelege de ce  îl urmez, dar  totuși o fac fără să pun nicio întrebare. Ajungem lângă mașina lui și realizez imediat că zgârietura nu mai este acolo.

         — Ți-am zis că n-am nevoie de banii tăi, zice apoi intră în mașină.

         Urc în dreapta lui fiind atentă la toate caracteristicile lui. Privesc cum bate cu degetul volanul, făcându-mă să constat că acesta este ticul lui nervos. 

         — Acum îmi poți spune unde mergem? zic, dar el nu schițează nimic.

         Se concentrează atât de mult pe drum încât îți dă impresia că nici măcar nu mai este conștient de prezența ta, iar din transa asta pare că nimic nu-l poate scoate. Este un om atât de ciudat și închis încât nici nu știu la ce să mă aștept din partea lui.

          — Am ajuns, spune, iar eu privesc pe geam când aud sunetul valurilor.

           Coborâm din mașină, iar el merge în fața mea, sprijinindu-se apoi de balustrada care ne ținea departe de mare. Îmi închid ochii când ajung lângă el, lăsând briza mării să vorbească pentru noi. Imaginea mamei îmi apare în minte, ea adoră marea. Întotdeauna mergeam la plajă când eram mică, era tradiția noastră. 

           — Marea are atât de multe amintiri păzite de valuri, zic, atrăgându-i atenția. Ea ascunde atâtea declarații de dragoste, cuvinte pe care nu le-am putut spune nimănui. Aici s-au născut multe amintiri pe care le știm doar noi și ea. Nu ți se pare extraordinar? continui în timp ce el mă privea captivat.

            — Ascunde mai multă suferință decât dragoste și fericire, crede-mă, spune, făcându-mă să mă încrunt.

            — De ce spui asta? întreb, apropiindu-mă de el.

            — Pentru că știu, nu toată lumea are o viață atât de fericită ca a ta, rostește, iar eu rămân fără cuvinte.

             Îmi așez mâna pe umărul său, iar el se întoarce robotic spre mine, privindu-mă confuz. Este pentru prima dată când chipul său îmi spune ceva, când nu are masca pe care o afișează tuturor. Realizez că el nu este obișnuit cu așa ceva, dar nu-mi îndepărtez mâna. 

             — De ce m-ai adus aici, Daniel? întreb, iar el oftează.

            — Nu știu, chiar nu știu, spune apoi își îndreaptă atenția spre largul mării. Pur și simplu o voce din capul meu mi-a spus să te aduc aici, continuă și pot observa nelămurirea din ochii săi.

            — Atunci hai să mergem, spun, iar el aprobă.

            Cum urcăm în mașină pot simți că simte nevoia să-mi spună ceva, dar refuză s-o facă. Se întoarce spre mine, privindu-mă cu atenție.

            — Nu știu de ce ne-am pierdut timpul, spune, dar îl întrerup înainte să continue.

          — Pentru mine nu e timp pierdut și asta pentru că am reușit să te cunosc mai bine, spun, apoi zâmbesc când îi observ șocul din privire.

          — Tu chiar vrei să mă cunoști mai bine? întreabă, iar eu mă încrunt.

         — Da, sunt sigură că sub toată fațada asta de robot se ascunde un om de nota zece.

        — Atunci vei fi dezamăgită.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

2556 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!