ㅤ— Nu vreau să depun plângere, am repetat cred că pentru a zecea oară, dar pentru șatenul din fața mea a rămas tot un șoc imens.

ㅤDenis m-a fixat consternat cu ochii lui căprui și puteam vedea toate firicelele de dezamăgire ce i s-au răspândit prin ten, chiar dacă ne despărțea o distanță destul de mare. Încerca din răsputeri să mă înțeleagă, dar nu putea, iar eu nu aveam cum să-l fac să înțeleagă.

ㅤA mai făcut agitat un tur al camerei de zi, dintr-un colț în altul, apoi s-a întors în același loc și m-a privit cu mâinile în șold exasperat. Am oftat încet, cu teama să nu mă audă și să ne certăm mai rău.

ㅤ— Laura, te-a luat cu forța din casa noastră și pe mine m-a agresat fizic! Omul ăla nu are ce căuta în libertate, nu-mi pasă că e fostul tău soț. Nu-mi pasă nici măcar că e tatăl lui Sebastian! Nu are ce căuta lângă voi doi!

ㅤAm clătinat din cap agasată, ținându-mi în frâu toate stările nervoase ce încercau să iasă la iveală când auzeau ce spune. Știam că are partea lui de dreptate, dar eu îl cunoșteam pe Daniel și chiar dacă avea latura asta întunecată, știam că e o persoană bună. Cel puțin pentru fiul lui.

ㅤ— Nu-l pot separa de copilul lui, i-am spus și a părut atât jignit, cât și rănit.

ㅤ— Poate că el e tatăl lui biologic, dar eu sunt tatăl lui Sebastian, Laura. Eu! L-am crescut până la vârsta asta și-l iubesc ca pe ochii din cap, n-am să las un asemenea individ în preajma lui și cu asta basta!

ㅤM-am ridicat de pe canapea de-a dreptul enervată și l-am fulgerat cu privirea. Poate că el a ajutat la creșterea lui Sebastian, dar eu eram mama lui! Nu putea nimeni să-mi dicteze ce să fac în privința copilului meu sau nu, iar Denis fix asta încerca să facă. S-a potolit când mi-a observat chipul rigid și a lăsat mâinile pe lângă corp, învins.

ㅤ— Fie că-ți place sau nu, Sebastian e fiul meu și al lui Daniel! Are dreptul să-l cunoască, cel puțin la fel de mult ca mine!

ㅤ— Tu te auzi în clipa asta? Bărbatul ăsta te-a abandonat șapte ani de zile și te-a lăsat să-ți crești singură copilul! Fă-mă să pricep ce vezi tu în el că jur că nu pot vedea!

ㅤMi-am strâns ochii și am suspinat adânc, nemaisuportând să aud două cuvinte despre asta. Regretam acum că i-am spus totul, mai puțin de ultimatumul lăsat de Daniel în privința relației noastre. Nu mă puteam forța pe mine să-i mărturisesc asta, mă rănea prea mult și poate că greșeam, dar pur și simplu era peste puterile mele. Trebuia să găsesc o soluție rapidă și cât mai eficientă, altfel riscam să provoc un dezastru uriaș.

ㅤMă plimbam deja pe o ață foarte subțire.

ㅤAm inspirat cu putere și am încercat să mă calmez, căci certându-ne la nesfârșit nu puteam să găsim o cale. Cu Denis știam că pot ajunge la o cale de mijloc, nu era nici măcar pe aproape de încăpățânarea pe care o deține Daniel.

ㅤ— Daniel va face mereu parte din viețile noastre, Denis, i-am explicat, privind furia cum apare în irișii lui. Când am ales să-l păstrez pe Sebastian... am știut că voi păși pe un drum fără întoarcere, am continuat, luptându-mă cu nodul ce voia să mi se pună în gât. E în zadar să mă împotrivesc acum, înțelegi? Nu va renunța niciodată să lupte pentru el și crede-mă când îți spun că nu suntem destul de puternici să-i ținem piept.

ㅤA refuzat cu vehemență și a venit în fața mea, prinzându-mi umerii în mâinile lui. N-am simțit valul de liniște care obișnuia să mă învăluie când făcea asta. Nici nu avea cum. În sinea mea, știam că nu am cum să scap din asta.

ㅤ— Nu o să te las să trăiești în frică, a zis hotărât. Voi face tot ce-mi stă în putință să-l îndepărtez, dar am nevoie de ajutorul tău. Fără tine nu se poate, Laura! a încheiat aproape de disperare și mi-am coborât privirea spre pieptul lui, doar ca să nu-i mai văd chipul.

ㅤDenis nu știa ce efect aveau asupra mea cuvintele lui. Doar gândul că l-aș pierde din nou îmi făcea inima să protesteze ca o rebelă înrăită, nu mai era în stare să suporte o asemenea durere. Aproape am pierdut lupta cu durerea aceea în urmă cu șapte ani, îmi era groază să îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă Sebastian nu era în viața mea. Cum îmi era groază să mă gândesc cum mă voi descurca dacă Daniel își ducea pedeapsa la capăt și-l rupea de lângă mine.

ㅤFără fiul meu eram nimic. Doar o adunătură de lacrimi și regrete. Toată puterea pe care am avut-o în trecut mi-a fost stoarsă până la ultima picătură, toată era în mâinile omului de care Denis voia să mă desprindă brusc și brutal, fără ezitări în plus.

ㅤNu vedea că, separându-mă de Daniel, rupea și o bucată din mine. Ultima bucată ce a rămas vie cu adevărat și capabilă să simtă, bucată pe care mi-a furat-o cu nerușinare când m-am îndrăgostit prostește de el ca o nebună. Nu era deloc atât de simplu pe cât voia Denis să facă să pară, mă aflam în impasul ăsta de prea mult timp ca el să mă înțeleagă.

ㅤSângeram dacă îl lăsam în urmă și sângeram dacă îl lăsam în viața mea. Nu eram câștigată nicicum, era prea adânc înrădăcinat în mintea și sufletul meu ca să-l mai pot muta de acolo. Până și Sebastian era o altă dovadă supremă a iubirii intoxicante, imorale și incontrolabile pe care i-o purtam.

ㅤVoia să mă salveze de Daniel când, de fapt, trebuia să mă salveze de mine însămi.

ㅤS-a îndepărtat de mine când a remarcat lipsa mea de reacție și i-am simțit intensitatea privirii pe mine, începând să se încălzească și să se arcuiască în atât de multe feluri ca să mă biciuiască. Mi-am ridicat privirea, mâncată de propria vinovăție pe dinăuntru, și am văzut cum chipul lui începe să se transfigureze cu cât întârziam să-i ofer un răspuns, să-i ofer un motiv pentru care să continue lupta asta idioată. Buzele lui, care odinioară formau cel mai cald zâmbet, s-au aliniat într-o linie dreaptă rece și dură.

ㅤ— Este vorba doar de Sebastian aici, Laura? mi-a rostit numele atât de apăsat că a tăiat chiar prin mine.

ㅤM-am forțat să mă încrunt, mimând confuzia, deși înțelegeam perfect ce vrea să spună. Altfel pulsul meu nu ar fi urcat în halul ăsta în doar câteva clipe.

ㅤ— N-am înțeles, am mințit cu vocea puțin sugrumată.

ㅤLinia buzelor lui s-a înăsprit chiar mai mult, iar pe fața lui s-a așezat o umbră care nu-l caracteriza absolut deloc.

ㅤ— Îl iubești? m-a întrebat direct, fără ocolișuri, și m-a blocat.

ㅤÎl iubești?

ㅤVocea lui Daniel mi-a răsunat în cap atât de puternic că aproape m-a zguduit din picioare. Imaginea cu noaptea în care s-a întors și m-a înghesuit la perete mi-a revenit în cap. Puteam simți din nou totul: privirea lui întunecată, respirația lui fierbinte, căldura corpului lui, mirosul parfumului lui. Ca și cum era chiar lângă mine. Iar asta doar îmi făcea corpul să se comporte nefiresc și incriminator în fața logodnicului meu.

ㅤI-am căutat năucită privirea lui Denis, abia stăpânindu-mi reacțiile enervante și prostești. În momente ca acesta, uram cu adevărat și cu toată ființă controlul pe care Daniel îl avea asupra mea. Șatenul m-a privit perplex și s-a dat câțiva pași în spate. Licărirea de durere pe care i-am văzut-o în pupile, mi-a frânt inima în două.

ㅤDenis nu merita așa ceva. Nu merita să-i fac așa ceva.

ㅤMi-am dres glasul și după am înghițit în gol, îndreptându-mi spatele într-o încercare absurdă de a părea stăpână pe sine.

ㅤ— E tatăl fiului meu, i-am răspuns scurt și vag.

ㅤDenis nu s-a mulțumit cu atât.

ㅤ— Nu asta te-am întrebat, a evidențiat cu răbdarea la limită. Te-am întrebat dacă-l iubești sau nu.

ㅤ— Răspunsul meu nu ne-ar bucura pe niciunul, Denis, am ripostat pe același ton aspru și ochii lui au devenit mai sticloși.

ㅤMi-a întors spatele și și-a trecut mâna peste gură, răsuflând zgomotos în timp ce se îndepărta către geam. Nu m-am simțit niciodată mai josnică ca acum.

ㅤCe mă mai diferenția de Daniel? Amândoi am rănit oameni buni, nu eram cu nimic mai bună decât el. Privindu-l pe Denis cum se luptă cu demonii pe care i-am trezit, mă întrebam dacă Daniel simțea părerea asta de rău, care-mi măcina sufletul acum, când mă privea pe mine în starea logodnicului meu. A simțit oare ura asta de sine ce începea să mi se formeze pe interior, mutește și periculoasă. Ca un parazit.

ㅤAș fi vrut să mă apropii de Denis, să-l cuprind cu brațele și să-l asigur că vom găsi o ieșire împreună, dar nu m-am putut clinti din loc. Ceva mă ținea nemișcată și-mi spunea că e mai bine să tac.

ㅤAm îndrăznit să respir abia când Denis s-a rotit spre fața mea și a încuviințat slab, începând să se apropie. Ajuns în fața mea, a forțat un zâmbet, cu lacrimile încă în ochi și mi-a prins obrajii în mâinile lui.

ㅤ— Ești foarte derutată acum, a motivat și inima mi s-a mai rupt încă odată. Dar e în regulă, eu sunt aici să te ajut, a continuat pe un ton ciudat pe care nu l-am mai auzit niciodată de la el. Se va întoarce băiatul nostru, ne vom căsători și totul va reveni la normal. Ai să vezi! E doar un obstacol peste care trebuie să trecem.

ㅤMi-au venit și mie lacrimile când l-am auzit și n-am știut ce să fac altceva decât să mă arunc în brațele lui și să-l strâng cu putere. La fel a făcut și el.

ㅤDar asta nu era ca îmbrățișările noastre obișnuite. Nu. O simțeam ca o îmbrățișare de rămas bun. Mă întreb dacă Denis simțea același lucru de refuza să-și slăbească strânsoarea și să mă lase să mă desprind.

ㅤA renunțat doar ca să-mi prindă capul și să mă sărute lung și apăsat, de parcă asta ar fi schimbat ceva. Nu simțeam nimic când mă săruta, n-am simțit niciodată, dar am ignorat chestia asta întotdeauna. În ultima perioadă îmi devenea tot mai greu să ignor lipsurile dintre noi doi și îmi certam mintea pentru că căuta un pretext să pot pleca fără remușcări. Chiar și cel mai mic.

ㅤNu voiam să fac asta. Nu voiam să fiu genul ăla de persoană, eu nu sunt așa și nu pot fi. Dacă trebuia să mă căsătoresc cu el ca să-mi potolesc impulsurile absurde, atunci așa să fie! Oricum erau trecătoare... trebuiau să fie trecătoare!

ㅤNu puteam să mă arunc în foc pentru a doua oară cu mâna mea.

ㅤ— Tot ce-mi doresc e să ne recăpătăm viața normală, am mărturisit și i-am mângâiat obrajii, privind cum se topește sub atingerea mea.

ㅤM-a luat din nou în brațe strâns și mi-am plimbat mâna prin părul lui, privind un punct mort undeva în peretele din fața mea. L-am lăsat să se ancoreze de mine și i-am permis să-și construiască speranțe. Speranțe în care îmi doream să cred cu ardoare, dar aveam înăuntrul meu acest sentiment de neclintit care nu-mi dădea voie să mă arunc în bucuria naivității.

ㅤRenunțasem să mai visez în urmă cu prea mult timp ca să mă apuc acum s-o fac. Nu mai aveam vise, nu mai aveam speranțe ori idealuri. Nimic. Aveam doar acești ochi negri gravați în creierul meu. Eram în brațele lui Denis, dar nu puteam fi mai departe. Nu a observat niciodată că deveneam tot mai greu de atins, pluteam în derivă tot mai departe de el. Apariția lui Daniel nu a făcut altceva decât să mărească viteza și mărimea valurilor ce începuseră să ne despartă.

ㅤNu-l puteam iubi cât mă iubea el, așa a fost de la început. Credeam că voi fi în stare să-i rămân alături, dar nici măcar atât nu puteam garanta pentru că simțeam cum pierd în fața vidului din interiorul meu. Eram atât de absentă în propria viață că era jalnic, mă forțam să rămân cu picioarele pe pământ doar când era vorba de fiul meu, în rest mă transformam într-un robot și supraviețuiam încă o zi. Așa a fost din ziua în care am pierdut singurele persoane pe care le-am iubit mai mult decât pe mine.

ㅤTatăl meu și Daniel.

ㅤȘi pe mama o pierdusem împreună cu ei, în ciuda prezenței ei în viața mea. Amândouă nu am mai fost vreodată la fel după acea zi sumbră. Luni de zile am continuat să visez totul, de la cap la coadă. Chiar și acum aveam nopți în care visam iarăși și în toate strigam din rărunchi la tatăl meu să nu ridice piciorul, să nu ne părăsească. Exact ce n-am putut face atunci, exact ce n-am avut ocazia să fac.

ㅤNu mă puteam ierta că nu m-am dus mai devreme, nici că m-am dus să dau o declarație. Trebuia să fiu acolo cu mama, trebuia să-i opresc cumva. Trebuia.

ㅤPoate că tatăl meu a făcut o minune și Daniel a fost salvat, dar nu era destul. Aveam nevoie de tatăl meu mai mult decât oricând, regretam atât de mult cum lăsasem lucrurile între noi și durerea pe care i-am produs-o. Tocmai eu!

ㅤMi-ar fi plăcut să-i spun cât de rău îmi pare, câtă dreptate a avut și... cât de mult îl iubesc. Ar fi trebuit să știe lucrurile astea. Dar era prea târziu. Mult prea târziu.

ㅤNici n-am sesizat când Denis a plecat din brațele mele și mă urmărea alarmat. Pentru că am început să plâng fără să-mi dau seama.

ㅤEram distrusă în atât de multe feluri că nu știam cum să-i spun că nu mă va putea lipi înapoi niciodată. Era prea târziu și pentru mine, nu mai puteam fi recuperată.

ㅤ— Frumoaso... a spus încet și compătimitor, ștergând lacrimile căzute.

ㅤM-am tras și mi le-am șters singură, făcându-i semn că e în regulă. Nu era în regulă. Eram atât de obosită și mă durea tot corpul, de parcă cineva îmi rupsese toate oasele.

ㅤ— Cred că ar fi bine să merg la mama, i-am spus și am văzut cum lumina scade de pe chipul lui. Trebuie să-mi limpezesc gândurile.

ㅤ— Dacă de asta ai nevoie, atunci în regulă, mi-a sărutat fruntea și a trimis alt junghi în inima mea. Te iubesc.

ㅤAm zâmbit ca răspuns și am ieșit pe ușă după ce mi-am luat geanta. Vântul a adiat încet și mi-a mutat șuvițele de păr cât l-am tras în piept cu lăcomie.

ㅤPe zi ce trecea, îmi devenea tot mai greu să respir.

ㅤAm urcat în mașină și am pornit spre casa mamei. După moartea tatălui meu, nu a putut rămâne în casa în care am copilărit, erau prea multe amintiri dureroase pe care nu le putea retrăi fără să se frângă în mii de bucăți. Așa că, am ajutat-o să cumpere o casă modestă cu o plajă privată și am lăsat casa familiei noastre ca un muzeu. Neatinsă.

ㅤNu m-am îndurat s-o vând.

ㅤCântăream serios dacă ar trebui să-i spun că Daniel trăiește. Nu voiam să-i pun sare pe rana care nu s-a închis niciodată, mă durea sufletul. Dar îmi era teamă că va afla de altundeva și atunci ar fi cu adevărat distrusă.

ㅤEram pusă în altă situație imposibilă și aproape că am renunțat să mă duc la ea, dar mama avea nevoie de mine. Știam că singurele motive pentru care ea mai respiră suntem eu și Sebastian.

ㅤAm parcat pe aleea micuță a casei și am ieșit, bucurându-mă să văd că are grijă de grădina ei. Însemna că mama se simțea mult mai bine.

ㅤMi-am păstrat un zâmbet micuț pe buze când am ocolit casa și m-am dus la atelierul micuț pe care și-l construise în curte. Știam că aici aveam s-o găsesc. M-am sprijinit în tocul ușii deschise și am admirat-o cum se concentra la un tablou, era total deconectată de lume. Inima mi s-a bucurat pentru că mama nu mai putuse să țină o pensulă în mână ani buni, iar acum făcea o pictură întreagă.

ㅤZâmbetul mi s-a dus când s-a înclinat mai într-o parte și am putut vedea pânza. Era o imagine cu o femeie care se afundă în adâncurile mării, fără să se lupte să iasă la suprafață, pictată în culori reci, închise. Era doar un tablou, dar transmitea o energie atât de grea că mi-am ținut respirația și ceva în mine s-a frânt când mi-am dat seama că acea femeie era mama.

ㅤAsta simțea ea.

ㅤ— Laura, scumpo, când ai venit? a întrebat bucuroasă și m-a trezit din transa în care intrasem.

ㅤM-am lăsat îmbrățișată de ea și mi-am pironit privirea asupra tabloului. Fără să-mi dau seama, am strâns-o mai puternic, găsind o alinare specifică pe care doar căldura corpului ei mi-o putea oferi. Ea era mama, singura care mi-a mai rămas după atât de multe nenorociri și suferea teribil din cauza asta. Ea îmi oferise totul și eu i-am răpit totul.

ㅤS-a încordat când a înțeles cât de tulburată sunt și m-a forțat să o privesc în ochi, chipul ei schimbându-se când a văzut lacrimile din ochii mei.

ㅤ— Laura? Ce se întâmplă? m-a întrebat alarmată, dar am scuturat cu putere din cap că nu vreau să vorbesc și m-am ascuns în brațele sale, începând să plâng în adevăratul sens al cuvântului. Nici măcar eu nu mă așteptasem la asta. Mă sperii, a zis gâtuită, plimbându-și lent mâna prin părul meu, așa cum făcea mereu și când eram mică.

ㅤ— Sunt la capătul puterilor, am început după ce m-am mai calmat. Toată lumea trage de mine pentru ceva și eu nu pot face nimic! Sunt paralizată! Eu... eu nu mai pot, mamă! au țâșnit cuvintele din mine fără să le pot astâmpăra și mama a oftat încet, zâmbindu-mi blând când mi-a ridicat capul și l-a prins între mâinile ei.

ㅤOchii ei verzi m-au străpuns și au început să sape după răspunsuri, cât degetele ei îmi dezmierdau obrajii.

ㅤ— Vom găsi negreșit o soluție, dar trebuie să-mi explici totul, bine? a vorbit pe un ton mieros și m-a luat de mână, trăgându-mă până la balansoarul din lemn aflat în grădină.

ㅤAm început să-mi învârt inelul de logodnă pe deget și să-mi adun gândurile ca să pot vorbi cu mama despre toată nebunia asta, dar nu puteam. Erau atât de haotice că nu făceau decât să mă tulbure mai tare. Era de parcă mintea mea se împărțise în două și cele două părți se ceartă la cuțite, cât eu sunt neputincioasă între ele.

ㅤCum pot explica asta fără să sun ca o nebună?

ㅤ— S-a întâmplat ceva cu Denis? V-ați certat? m-a chestionat, privind jocul meu cu inelul și m-am oprit, scoțând tot aerul greu din plămâni.

ㅤ— Nu, Denis nu s-ar certa niciodată cu mine, i-am răspuns și s-a uitat la mine încurcată. Eu... eu sunt de vină, am replicat fără să-i dau detalii și o cută fină i s-a format între sprâncene. De când am programat o dată la primărie pentru cununie, pare că s-a defectat ceva în creierul meu! Nu mai pot gândi limpede, am ocolit adevărul și ochii ei m-au privit surprinși, apoi compătimitori.

ㅤMâna ei a prins-o pe a mea și a strâns-o cu putere, zâmbindu-mi slab. Voiam să-i răspund, dar nu mai găseam putere în mine nici măcar pentru atât.

ㅤ— Laura, te-ai gândit vreodată de ce ai amânat mai bine de cinci ani căsătoria voastră? mi-am ferit privirea fără să am un răspuns pentru asta și am simțit în piept un altfel de zvâcnet. Eu ca mamă, m-am gândit foarte mult pentru că știam ca va veni momentul când vei veni la mine pentru ajutor, m-a informat și am surâs fără vlagă.

ㅤ— Și la ce concluzie ai ajuns?

ㅤA zâmbit discret și s-a apropiat puțin de mine, fără să-mi dea drumul la mână. Culoarea ei șatenă se îmbina de minune cu apusul, nu mai aveam impresia că vorbesc cu propria mamă, ci cu o zeitate. Frumusețea ei era mereu răpitoare.

ㅤ— Nu vreau să te superi pe mine, a început și am privit-o ciudat pentru că n-aș putea fi supărată pe ea niciodată. Eu merg la terapie de ani buni, știi doar. Tu m-ai încurajat, ții minte? m-a întrebat și am încuviințat rătăcită. Cred că ar fi bine să mergi și tu, a sugerat și mușchii mi s-au încordat din senin. Știu că ai spus că te simți bine și că nu ai nevoie de ajutor, dar Laura... tu n-ai mai putut vorbi despre niciunul ani întregi. Nici măcar fiului tău n-ai putut să-i povestești despre tatăl lui!

ㅤO lacrimă a căzut când a terminat de vorbit și mi-am strâns ochii, retrăgându-mă din strânsoarea ei ca să-mi pot șterge lacrimile.

ㅤAvea dreptate. Nu am putut vorbi cu nimeni pentru că m-ar fi durut chiar mai mult decât mă doare acum. Nimeni nu putea înțelege vinovăția pe care o simțeam, cum încă vedeam explozia când închideam ochii sau cât de tare mi se rupea inima când îmi aminteam ultima privire a tatălui meu. Nu puteam explica. Un psiholog nu mă putea ajuta cu asta, oricât de priceput ar fi.

ㅤDurerea era atât de adânc înrădăcinată în mine că nu mai puteam trăi fără ea. Era singurul lucru pe care-l mai puteam simți cu adevărat, care nu mă mai făcea să mă simt ca o mașinărie ce funcționează pe pilot automat.

ㅤ— N-am vrut să-l împovărez pe Sebastian, am mărturisit și m-a privit întristată. El... tatăl lui –m-am chinuit să spun– n-a fost un om bun. Am vrut doar să-i ofer o viață normală, așa cum am avut eu până să-l întâlnesc!

ㅤ— Știu, draga mea. Am făcut același lucru, ți-am ascuns atât de multe, crezând că e cel mai bine așa... dar dacă am învățat ceva, e că secretele întotdeauna te ajung din urmă. Mai devreme sau mai târziu vor ieși la iveală. De multe ori mă gândesc că dacă aș fi fost sinceră cu tine și ți-aș fi povestit totul... n-ai mai fi ajuns împreună cu... acel om.

ㅤ— N-a fost vina ta, am dezaprobat-o imediat, zărind strălucirea căpătată de ochii ei. Nu m-ar fi putut salva nimeni... Nu voiam să fiu salvată! Dragostea pe care am simțit-o, am spus cu greu, încercând să-mi găsesc cuvintele. A venit ca o tornadă în viața mea și m-a luat cu ea înainte să pot obiecta sau măcar să reacționez, mama mi-a zâmbit compătimitoare și m-a ascultat cât încă mă luptam cu lacrimile ce ieșeau încăpățânate. A răvășit totul, m-a făcut să mă îndoiesc de tot ce cunoșteam, să uit complet totul și trăiam asta de fiecare dată când se uita la mine. Chiar și pentru o secundă. El o declanșa, el o controla, dar de oprit... nu putea s-o oprească nici măcar el. Până să realizez, întunericul lui mă învăluise cu totul. Eram cufundată și nu mai puteam ieși și totuși nu mă simțisem niciodată mai vie, mai alertă. Simțeam cum îmi circulă sângele prin vene, auzeam fiecare bătaie a inimii mele, cum îmi pulsa tensiunea în fiecare încheietură. Ca și cum consumasem cel mai puternic drog, am mărturisit, uitându-mă într-un punct mort.

ㅤ— Atât de mult l-ai iubit?

ㅤ— Dacă stau și mă gândesc, asta nu e dragoste, mamă. Nu se compară cu ce am văzut între tine și tatăl meu. Nu se compară cu nimic din ce am văzut sau trăit. Asta nu e dragoste, ci paralizie. Eu am paralizat, mamă. Parcă nu-mi mai simt corpul... Nu văd, nu aud, nu simt, nu știu. Îmi aud doar inima, aud doar vocea poruncitoare a inimii mele și rămân blocată. Sunt plină de răni, o resimt în tot corpul cum sângerează și n-o pot ajuta. Îmi sângerează inima, dar...

ㅤ— Nu-ți face singură asta, Laura, m-a oprit și am privit-o printre lacrimi. Nu face asta, n-o spune, a continuat. Ai zis și tu, nu era un om bun, nu poți continua în felul ăsta. Te-a rănit foarte mult! Și... el nu mai este, iubita mea. A murit și trebuie să mergi mai departe, să te bucuri că tatăl tău a făcut tot ce i-a stat în putință și te-a scăpat de blestemat. Ne-a salvat pe toți. Pe mine, pe tine, pe Sebastian.

ㅤ— Nu pot să mă abțin, mamă. Ce să fac? M-a dat peste cap, nimic nu mai are sens. Cu fiecare zi care trece eu nu trăiesc, doar sunt prezentă. Mă forțez în fiecare zi să mă dau jos din pat și să fiu o mamă bună, o fiică bună, o cumnată bună... o logodnică bună. Mă zbat din răsputeri să-mi răscumpăr greșelile și să nu fac altele, mă asigur că fac pe toată lumea fericită, dar eu nu sunt fericită, am vărsat otrava ce-mi domnea în suflet de ani întregi și m-a durut când am văzut lacrimile pe obrajii mamei. Eu nu sunt fericită, am murmurat, privind undeva în față, auzind valurile în depărtare cum se sparg la mal în spatele nostru.

ㅤ— Mielușico, Denis e băiat bun, m-a încurajat, dar vocea ei devenea tot mai înceată. O să vă căsătoriți în curând, ați clădit atât de multe împreună, l-a crescut pe Sebastian ca pe fiul lui... te iubește, Laura! Te iubește fără să-ți provoace suferință. Asta e cel mai important lucru.

ㅤMi-am pus coatele pe genunchi și fața în mâini, simțindu-mă mai grea decât niciodată.

ㅤ— Laura, trebuie să te oprești să te torturezi în felul ăsta. Daniel n-a făcut altceva decât să te facă să suferi și să încerce să-ți distrugă viața.

ㅤMi-am presat mai mult mâinile de față și am suspinat cu putere pentru că simțeam că-mi bubuie capul.

ㅤNu mai puteam suporta niciun cuvânt despre el, chiar dacă era cât se poate de adevărat. Pur și simplu am ajuns într-un punct atât de delicat, încât puteam răbufni în orice moment.

ㅤMi-am îndreptat coloana și am oftat adânc, privind în gol în fața mea, știind că se apropia clipa în care trebuia să-i spun totul mamei. Nu mă putea înțelege dacă nu știa situația în care mă aflam și nu putea să se pregătească pentru apariția lui inevitabilă. Nu îmi doream să fie cuprinsă de un șoc atât de imens pe nepregătite și să regreseze iar în procesul ei de vindecare. Îi cauzasem deja prea multă suferință.

ㅤ— Mamă..., am început, dar un nod mi s-a format în gât la vederea verdelui izbitor din irișii ei. Motivul pentru care sunt atât de agitată... este că Daniel nu a murit, el trăiește! am scos cuvintele, dar nu au uimit-o.

ㅤM-a privit cu milă și mi-a prins obrazul în mâna ei, derutându-mă.

ㅤ— Fata mea, știu că e greu, dar el nu mai e cu noi. Și eu obișnuiam să am vedenii în primele luni cu tatăl tău și să cred că a supraviețuit, însă din păcate nu a făcut-o. Niciunul nu a făcut-o și trebuie să accepți asta.

ㅤAm clipit amețită, total luată pe nepregătite. Cine o putea judeca? Și eu aș fi zis despre că sunt nebună. Daniel era crezut mort de mai bine de șapte ani și nu este nevoie să precizez că explozia aceea făcea pe oricine întreg la minte să se îndoiască că a supraviețuit cineva. Era un miracol că el nu a murit, deși a fost spitalizat ani de-a rândul.

ㅤ— Nu sunt vedenii, mamă. El... el a supraviețuit și acum își cere fiul, am insistat, dar după chipul ei pot zice liniștită că nu m-a crezut.

ㅤ— Laura, e imposibil ce spui. Nu avea cum să...

ㅤS-a oprit din vorbit și mi-am încrețit fruntea, întorcându-mi capul spre locul unde rămăsese înțepenită cu privirea. Reacția mea n-a fost departe de a ei, simțindu-mi tot sângele cum se oprește și inima încetând să bată.

ㅤStătea în celălalt capăt al grădinii, atât de drept și cu aceeași răceală caracteristică că ai fi zis că este un ghețar. Ochii lui negri ne observau tăcuți, fără nicio expresie, exact cum era toată fața lui. Cu mâinile băgate în buzunare și acum atent doar la mine, a reușit să-mi dea toate simțurile peste cap, cum făcea de fiecare dată.

ㅤA pășit spre noi, ferm și cu o anumită grație. Arăta pus pe treabă și de aceea m-am și încruntat, neînțelegând ce ar mai putea dori de la mama mea. Ceva în mine s-a rupt de la locul lui când m-am întors și am văzut privirea mamei rătăcită ce se uita la el ca la o nălucă, convinsă că și-a pierdut mințile iar. I-am prins o mână între ale mele, făcând-o atentă la chipul meu și i-am zâmbit ca sprijin, având lacrimi încăpățânate în spatele ochilor.

ㅤZâmbetul mi-a pierit când s-a retras și s-a ridicat, potrivindu-l cu ochii ei deosebiți și necruțători. Dar Daniel n-a fost intimidat, niciodată n-a fost.

ㅤ— Nu e nevoie de introduceri în plus, Diana, i-a tăiat vorba, nelăsând-o să deschidă gura și mi-am mărit puțin ochii. Știu deja ce părere ai despre mine și ce ți-ai dori în locul meu, a continuat netulburat sub privirile noastre consternate.

ㅤMama s-a strâmbat și l-a privit rănită, păstrând acest dezgust specific pe figura ei care sunt sigură că-i este rezervat doar lui Daniel, căci nu l-am mai văzut în toți anii aceștia.

ㅤ— N-ai idee ce cred eu, a spus disprețuitoare.

ㅤ— Eram mai bine mort, nu? a întrebat retoric. Crezi că este nedrept că sunt aici, dar nu eu sunt responsabil pentru asta, i-a explicat cât mama îl privea derutată. Soțul tău m-a salvat, am remarcat cum pieptul mamei a încetat să se mai ridice și lacrima care i s-a prelins pe obraz doar când a fost pomenit tatăl meu. El m-a vrut aici, alături de familia mea.

ㅤM-am ridicat și am prins-o de după umeri pe mama când a devenit foarte afectată, săgetându-l pe Daniel pentru tupeul cu care a venit aici.

ㅤ— Cred că ar fi mai bine să pleci, l-am întrerupt și ochii lui negri au căzut asupra mea, plini de reproșuri.

ㅤ— N-ai o nuntă de anulat? întrebarea lui mi-a tăiat respirația, iar mama s-a uitat la mine uimită, dar înțelegând de ce eram în stadiul acela când am ajuns la ea.

ㅤMama ne-a cântărit pe amândoi și s-a distanțat de mine.

ㅤ— Vreau să-ți găsesc soțul, a spus motivul real și ne-a lăsat fără cuvinte. Atât îi datorez după ce mi-a dat șansa să-mi văd copilul.

ㅤMă așteptam ca mama să-l pună la zid și să-i arunce toate cuvintele care-i vin la gură. M-am mirat când în ochii ei am văzut pentru prima oară în ani de zile o sclipire.

ㅤ— Ar putea fi în viață?

ㅤDaniel n-a schițat nimic, a rămas atât de cumpătat că mă întrebam dacă nu cumva e doar un robot care-i luase locul celui real, dar alungam asta din minte când îmi arunca privirile lui caracteristice, ce prevesteau mai multe calamități.

ㅤ— Indiferent dacă e viu sau mort, o să ți-l aduc acasă. Îți dau cuvântul meu, i-a promis și mama i-a surâs slab, cu ochii plini de lacrimi.

ㅤAm fost luată pe nepregătite când ne-a întors spatele și a început s-o ia spre ieșire fără să-mi mai spună un cuvânt în plus, totodată am simțit o revoltă înăuntrul meu și nevoia de a-l trage la răspundere pentru răceala lui. În urmă cu puțin timp îmi mărturisise că e pregătit să-mi ofere totul, tot ce i-am cerut și mi-am dorit vreodată, iar acum se comporta ca și cum nu mă aflu aici.

ㅤMama m-a chemat când am început s-o iau pe urmele lui teleghidată și a renunțat când pașii mei deveneau din ce în ce mai hotărâți. Am reușit să-l ajung înainte să urce în mașină și mi-am dat seama că m-a auzit venind când s-a oprit, oftând cu putere.

ㅤN-a reacționat la privirea mea furioasă, iar asta m-a enervat mai tare, simțind cum mă întorc înapoi în timp, plângând ore în șir din vina nepăsării lui.

ㅤ— Cum poți să-i spui asta? l-am întrebat pe un ton ridicat, deși motivul supărării mele era cu totul altul. Mama mea a făcut terapie ani întregi ca să accepte moartea lui! Nu poți veni aici și să spui lucrurile astea, nu poți...

ㅤ— Pot face tot ce vreau, mi-a tăiat-o aspru și l-am privit buimacă. Vreau să-l găsesc pe tatăl tău și o s-o fac. Am vrut să-i spun mamei tale despre asta, am făcut-o. Cine o să mă oprească? Tu, Laura?

ㅤMaxilarul mi s-a încleștat involuntar și buzele mi s-au strâns, iar câteva lacrimi din frustrare au ieșit la suprafață. Nu puteam să-i țin piept, nici măcar după atât de mult timp. Avea aceeași putere asupra mea și aceeași nonșalanță caracteristică care mă scotea din minți și nu mai puteam suporta.

ㅤ— Așa credeam și eu.

ㅤTonul lui a tăiat prin mine ca un cuțit bine ascuțit, iar privirea ostilă pe care nu s-a sfiit să mi-o tot arunce doar a pus sare peste rănile noi sau proaspăt redeschise. Totuși, nu m-am putut reține să nu-l prind de braț și să-l opresc, chiar dacă știam că-și va vărsa furia reprimată prin cuvinte grele. Mă purtam ca o masochistă.

ㅤ— Așa va fi de acum? l-am întrebat cu greu. Nu fac ce-ți dorești la comandă și mă renegi din inima ta?

ㅤA tăcut.

ㅤ— E atât de ușor? am rostit neîncrezătoare, luându-mi mâna de pe el. Daniel, spune ceva! i-am cerut, lovită crunt de absența oricărui sentiment pe chipul său.

ㅤM-am uitat direct în ochii lui, așteptând și o fărâmă de răspuns, dar era gol. Întunericul îl învăluise atât de mult că-mi puneam întrebarea dacă așa a fost din prima noapte în care s-a întors și am fost prea orbită să văd. Apoi îmi aminteam vulnerabilitatea, sinceritatea cu care mi-a vorbit atunci, afecțiunea lui. Unde se ascunsese omul care mă iubea?

ㅤ— Împuie-i capul logodnicului tău, nu mie! a spus dur, fulgerându-mă cu privirea.

ㅤAm clipit amețită, apoi am privit surprinsă drumul pe care a luat-o fără ezitare. Am alergat după el când s-a urcat în mașină și am tras de portiera lui ca să-l opresc, dar a blocat-o. I-am bătut cu insistență în geamul pe care a refuzat să-l coboare.

ㅤ— Nu o să te las să mă bulversezi din nou, m-ai auzit? Nu mai sunt femeia naivă pe care ai cunoscut-o care să-ți cadă la picioare dacă o minți că o iubești! am văzut furia pe chipul lui când a rotit cheia în contact și s-a forțat să se uite în față, departe de mine. Nu o să mă despart de Denis ca să mă poți arunca deoparte când nu mă mai vrei! am strigat când a pornit mașină și a început să se îndepărteze. O să mă căsătoresc cu el și tu te vei obișnui cu asta! am ridicat și mai mult tonul ca să fiu sigură că mă aude peste accelerație, chiar dacă lacrimile îmi îngreunau vocea din ce în ce mai rău. Pentru că-l iubesc!

ㅤAm încremenit și timpanul mi-a fost zgâriat de frâna bruscă pe care a pus-o. Inima a început să-mi alerge în piept ca o dementă și sângele mi-a înghețat în vene când a coborât ca o furtună din mașină, trântind portiera în urma lui. În câteva secunde în care am apucat să clipesc o dată, m-am trezit cu el în fața mea, ținându-mă strâns de brațe cu acea privire înnebunită care mă speriase în trecut. O făcea și acum, căci simțeam cum pierd contactul cu realitatea.

ㅤ— Nunta aia va avea loc peste cadavrul meu, a zis sever. Dacă mai încerci vreodată să mă ataci cu el, am să te pedepsesc foarte drastic, Laura, vorbea clar și răspicat, deși puteam simți cum furia îl destabilizase. Dacă mai spui o singură dată că-l iubești, îți dau cuvântul meu că-l omor chiar sub ochii tăi!

ㅤAm uitat cum să respir și m-am alarmat când am văzut cât de serios este. Îl știam suficient de bine ca să știu că el când își dă cuvântul, se ține de el fără nicio îndoială. Asta mă îngrozea. Pentru el era ceva atât de uzual să vorbească despre luarea vieții unui om de parcă comanda o pâine, nu avea un strop de conștiință în spatele irișilor săi. Nu-i păsa deloc.

ㅤ— Nu mă provoca, Laura, m-a avertizat când mi-a dat drumul și am răsuflat puternic. Nu mă face să-ți arăt de ce se tem toți de mine.

ㅤCu asta m-a lăsat în urmă și și-a văzut de drum ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Am eliberat tot aerul prins în plămâni și mi-am așezat mâna pe stomac. Era atât de strâns că-mi provoca o durere ce se întindea spre picioare, la fel erau și toți mușchii din corpul meu. Mă durea din atât de multe locuri că nu știam care e vinovatul. Mă durea totul.

ㅤM-am silit să mă adun când am auzit pașii mamei și mi-am șters fugitiv toate lacrimile, zâmbindu-i fals când a ajuns în dreptul meu. M-a întrebat din priviri dacă este totul în regulă și am încuviințat automat. Mi-a oferit acest zâmbet strâmb, plin de compătimire, când nu m-a crezut și a venit la mine, cuprinzându-mă de umeri și trăgându-mă aproape de ea. Mi-am strâns ochii și am oftat adânc, încercând să rămân stăpână pe mine.

ㅤTrebuia să-mi revin în cel mai scurt timp, să repar totul ca Sebastian să se întoarcă fericit și să nu vadă cât de mult intrase cu buldozerul în viața noastră tatăl lui. Nu aveam în plan să-l las pe fiul meu să simtă toată suferința asta, nici măcar să sesizeze că e ceva în neregulă.

Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux
TikTok - authorclauurux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️