ㅤㅤDaniel se ocupă de puținele bagaje cât timp eu îl țin pe Sebastian în brațe. Îl legăn pe fiul nostru pentru a-l menține liniștit și tatăl lui aranjează ultima geantă, total concentrat.

ㅤㅤDupă evenimentul de acum aproape o săptămână, lucrurile au intrat pe un făgaș normal. Am atins un record mondial chiar, nu ne-am mai certat nici măcar o dată. Ceva ce nu credeam că este posibil.

ㅤㅤ— Ești sigură că vrei să plecăm? mă întreabă din nou, deși i-am făcut clar faptul că vreau să plec din spitalul acesta cât mai repede.

ㅤㅤEl consideră că după ceea ce am pățit, ar trebui să mai stau sub observația medicilor, dar și aceștia au susținut că nu este niciun motiv pentru care să mă mai rețină. Atât eu, cât și Sebastian suntem perfect sănătoși.

ㅤㅤAm zâmbit slab și am clătinat ușor din cap la expresia lui alarmată.

ㅤㅤ— Sunt bine, Daniel. Te-a asigurat și doamna doctor de vreo zece ori, liniștește-te!

ㅤㅤNu pare convins, dar nu insistă. Mi-l ia pe Sebastian din brațe și-l pune în scaunul special pentru bebeluși. Verifică de mai multe ori dacă fiul nostru este pe deplin în siguranță și închide portiera, întorcându-se cu fața spre mine. Eu încă sunt surprinsă că Sebastian a stat calm pe tot parcursul procesului, deja are o atitudine dificilă, dar se pare că în brațele tatălui său este un îngeraș. Mi-am reținut amuzamentul.

ㅤㅤ— Îmi pare rău că ai trecut prin asta, spune după ce-și așază mâinile pe umerii mei, dar eu refuz cu vehemență scuza lui.

ㅤㅤI-am prins chipul în mâinile mele, remarcând cum ochii lui se aprind și am zâmbit blând.

ㅤㅤ— Nu îndrăzni să te învinovățești, nu e vina nimănui decât a lui Luciano! 

ㅤㅤNu este de acord cu mine, dar nu mă contrazice. De dragul de a nu activa vulcanul dintre noi ce este deocamdată adormit. Din iubire pentru Sebastian, sper să rămână astfel. Ne urcăm în mașină și pornim spre conacul cumpărat pentru familia noastră mică și întunecată. Suntem un soi de familia Addams, unul mult mai rău și negru. Zâmbesc slab la prostiile din capul meu și-mi îndrept atenția peste umăr, la fiul nostru. Are un somn atât de liniștit de aproape îl invidiez. Clatin ușor din cap și-mi redirecționez privirea la drum.

ㅤㅤ— Toată lumea e acasă? întreb și Daniel încuviințează.

ㅤㅤ— Am făcut toate pregătirile înainte să fii externată, mă anunță și îi zâmbesc scurt.

ㅤㅤMă simt atât de aproape de idealul pe care îl creasem anterior în mintea mea, dar cu toate astea tot simt un gol în stomacul meu. Un gol care prevestește răul. Tihna de care ne bucurăm în acest moment, știu că nu va rezista mult timp. Vălul care ne acoperă și ne împiedică să vedem răul ce vine spre noi, va cădea cândva și atunci... atunci îl voi revedea pe Luciano, încercând să distrugă tot ce a construit Daniel.

ㅤㅤÎnghit în sec la gândurile mele obositoare, dar chiar dacă le ignor și le suprim, ele revin de două ori mai puternice. Poate că am supraviețuit răpirii mele și ce mi s-a întâmplat, sunt conștientă că se putea mai rău, dar voi avea nevoie de ceva timp întâi să mă obișnuiesc cu ideea, apoi s-o accept. Mă voi vindeca, de asta sunt sigură. Sebastian mă va ajuta enorm. Simpla lui existență face totul ușor pentru mine.

ㅤㅤVirează și aproximez câte minute mai avem până la casa noastră. Instinctiv, mă uit în oglindă, verificând dacă am fost urmăriți. Daniel nu scapă gestul meu și se încordează.

ㅤㅤ— Ești în siguranță, spune hotărât și iau cuvintele lui exact așa cum vin, direct.

ㅤㅤMă simt în siguranță, dar simt nevoia să fiu în super siguranță. Dubla verificare nu poate să strice la nimic, nu-i așa? În plus, dacă suntem amândoi vigilenți, este un câștig imens pentru Sebastian. Daniel nu înțelege asta.

ㅤㅤParchează pe aleea cu pietricele din dreptul casei după ce face rondul fântânii și observ silueta care ne așteaptă. Inima îmi bate mai rapid, însă se potolește când mă uit la Daniel. Sunt în siguranță cu el aici. Iese din mașină și vorbește cu Sandu, pe care îl recunosc acum după ce a ieșit din pata de întuneric. N-am să mint, am fost ușurată să-i regăsesc chipul după atât timp. Sandu a avut sarcina să mă protejeze luni întregi și n-a eșuat.

ㅤㅤOare unde este Armand? Mă trezesc întrebându-mă și cobor din mașină fără să aștept îndemnul cuiva. Privesc în jur, cu vântul răcoros și domol lovindu-mă în față, dar nu zăresc nicio urmă de el sau măcar o parte din codița lui.

ㅤㅤDaniel se oprește din vorbit și se întoarce spre mine după ce-i aruncă o privire lui Sandu care știu că înseamnă că-și vor continua discuția în biroul său. Aș vrea atât de mult să știu ce pune la cale, dar nu-mi va face niciodată bucuria asta.

ㅤㅤ— E rece, haide înăuntru, replică neafectat și vine la mașină pentru a-l lua pe Sebastian.

ㅤㅤ— Despre ce vorbeați? întreb fără rost, căci știu că nu va răspunde, și Daniel îmi aruncă o privire de gheață.

ㅤㅤPrima avertizare. Nu apreciază firea mea băgăcioasă, interesată. Îl irită foarte tare încăpățânarea mea de a ști totul. Sunt de părere că trebuia să se gândească la impedimentul ăsta când m-a luat de nevastă. Nici el nu se schimbă după zi și noapte, nici eu n-o voi face.

ㅤㅤ— Haide, Laura, tonul lui este mult mai apăsat și suspin, urmând calea pe care o ia cu scaunul de bebeluși în mână.

ㅤㅤMerge direct spre camera pregătită pentru Sebastian și se asigură că-l așază în pătuțul său fără să-l deranjeze. Un zâmbet îmi apare pe chip când observ grija lui pentru fiul nostru. Nu știu de ce aveam o parte în mine care se îndoia atât de tare în privința lui Daniel și credea cu tărie că nu va fi un tată bun, dar este. Un tată atât de bun, încât nici n-am îndrăznit să mi-l imaginez pentru copilul meu. Însă doar atât. Latura lui bună este strict rezervată lui Sebastian, restul trebuie să supraviețuiască întunericului său.

ㅤㅤÎmi face semn să ieșim din cameră după ce ofer o mângâiere capului fiului nostru și mă iau după el, privind cu atenție cum închide ușa camerei după ce activează monitorul pentru bebeluși. Îmi arcuiesc o sprânceană și mă uit lung la el, de sus în jos.

ㅤㅤ— În birou.

ㅤㅤCu asta mă ocolește și pornește pe holul lung, iar eu nu-l las să se distanțeze, necunoscând aproape deloc casa în care mă aflu și ar trebui să fie a noastră. Intrăm în alta arteră și încerc să nu-mi arăt șocul la cât de mare este casa asta, ajunge în dreptul unei uși masive de lemn negru și o deschide, lăsându-mă să intru prima.

ㅤㅤ— Ce se întâmplă? îl întreb și simt cum inima mea tresare când închide ușa și rămânem doar noi doi închiși în aceeași încăpere.

ㅤㅤNu s-a mai întâmplat asta de foarte mult timp și nici măcar acum, după ce avem un copil împreună, nu știu cum să fac față situației. Daniel mă scanează cu ochii lui negri până în inimă și rămâne drept, lângă ușă. Pare la fel de încordat ca și mine.

ㅤㅤ— E timpul să-mi spui totul, replică și rămân inertă, simțind senzația de picaj în gol direct în stomac. Trebuie, rostește hotărât și face un pas spre mine, dar fac unul în spate.

ㅤㅤScutur din cap, refuzând cu vehemență sugestia lui. Nu vreau să vorbesc despre ce am pățit, nici măcar nu vreau să-mi amintesc. Pe lângă asta, nu-i voi oferi un motiv soțului meu să devină un criminal. Îi întorc spatele și îmi sprijin mâinile pe suprafața biroului, scoțând un oftat ușor. Teroarea pe care am simțit-o atunci își croiește drum înapoi în fiecare celulă din corpul meu. Aud pașii lui grei și încremenesc, primind, la scurt timp după, atingerea degetelor lui când îmi cuprinde umerii în mâini.

ㅤㅤ— Fii puternică pentru mine, spune și-mi închid ochii, respirația lui gâdilându-mi pielea umărului chiar înainte să-mi aplice un sărut pe el.

ㅤㅤMă trag din strânsoarea lui și mă rotesc spre el, ochii lui regăsindu-i imediat pe ai mei. L-am privit neputincioasă.

ㅤㅤ— Nu mă transforma în motivul decăderii tale, abia spun și el se încruntă, venind mai aproape.

ㅤㅤ— Decăderea mea a început din clipa în care m-ai privit pentru prima oară, răspunde și înghit în sec.

ㅤㅤÎmi feresc privirea și încerc să ignor pe cât posibil intensitatea privirii sale. Preferă să tacă și să-mi monitorizeze fiecare reacție, dar reacțiile mele sunt nimic pe lângă ce simt. Cum va putea monitoriza stadiul sentimentelor mele? Cum le va putea controla? Mâinile lui îmi masează brațele, dar o face doar pentru a obține de la mine răspunsurile dorite. Așteaptă un motiv destul de bun ca să se lase la mâna bestiei ce zace în adâncul sufletului lui. Bestie ce mi-a frânt inima și spiritul de zeci de mii de ori.

ㅤㅤ— Daniel, murmur când îmi ațintesc ochii în ai lui. Răzbunarea pe care o cauți nu-ți va aduce nimic, continui și maxilarul lui se încleștează, dar expresia lui rămâne la fel de goală.

ㅤㅤ— Asta rămâne pentru mine de decis, spune rece și pleacă de lângă mine.

ㅤㅤÎl prind de încheietură și-l oblig să se uite direct în ochii mei.

ㅤㅤ— Gândește-te la Sebastian!

ㅤㅤRăsuflă nervos și se trage, apropiindu-se periculos de mult de chipul meu, dar nu mi-e teamă. Sunt îngrijorată. Sunt speriată de clipa în care fiul nostru ar putea rămâne fără tatăl lui. Am sacrificat atât de multe pentru a putea ajunge în acest punct, pentru ca Sebastian să poată avea o legătură cu el. Văzându-l atât de dispus să renunțe imediat la tot, mă rănește.

ㅤㅤ— Tu nu înțelegi, spune și ochii lui îmi petrec întreaga față. Te-a rănit! ridică tonul și șuier zgomotos, evitându-i privirea.

ㅤㅤ— Și ce dacă? întreb după mai multe momente de liniște și rămâne surprins, privindu-mă cu o expresie ciudată, de parcă sunt nebună. În urmă cu câteva luni nici nu voiai să-mi vezi fața, acum ce-ți pasă de ce se întâmplă cu mine? 

ㅤㅤOchii lui pot aprinde incendii în acest moment și mă reduc la tăcere, înainte să-mi continui monologul ce pare acum sinucigaș. Îl studiez când nu ia în seamă nimic din ce tocmai am spus și merge lângă geam, privind una dintre grădini. Răsuflu nervoasă. Îl urăsc atât de tare când mă tratează cu indiferență.

ㅤㅤ— Nu continua, ordonă aspru când îmi aruncă o privire de după umăr și-mi închid gura, uitându-mă amețită la spatele lui.

ㅤㅤMomente din ultima noastră ceartă revin și sângele îmi încetinește în vene când recunosc acele semne și acum. De ce trebuie să devină întotdeauna atât de defensiv când îi pun întrebări pertinente? Un zid uriaș se ridică de fiecare dată când încerc să aflu unde stăm, de parcă îi face rău fizic doar să audă despre asta.

ㅤㅤFac un pas și văd când îmi urmărește mișcarea cu coada ochiului. Atunci decid să mă opresc.

ㅤㅤ— O să mori dacă o spui? îl provoc și consecințele apar la secundă.

ㅤㅤInima îmi accelerează într-un ritm nebunesc când se întoarce cu acea expresie de-mi îngheață toate funcțiile vitale. Buzele îmi rămân într-o linie dreaptă severă, continuând să-i susțin privirea, oricât de dificil devine. Oricât de aproape sunt să cedez.

ㅤㅤ— Să spun ce? cuvintele lui ies răspicate, pe un ton mustrător și-mi îngreunează respirația.

ㅤㅤClatin dezamăgită din cap și ocup locul din stânga lui, îndreptându-mi atenția spre fiecare floare din grădină. O fac doar ca să nu mă gândesc. O fac doar ca să nu mă doară. Suntem pentru a suta oară în același loc și mă izbesc iar și iar de aceeași stâncă pe care o are în loc de inimă. Simt privirea lui, dar nu vreau să mă uit la el. Nu când trebuie să mă gândesc serios ce e de făcut. Nu-l pot obliga să mă iubească, iar el nu mă poate obliga să rămân captivă într-o căsătorie unde nu există dragoste din ambele părți. Răsuflă agasat de parcă îmi aude gândurile și-mi închid ochii pentru câteva clipe.

ㅤㅤ— O să mă înnebunești, replică și ocupă scaunul de birou.

ㅤㅤPufnesc amuzată când începe să inspecteze niște dosare de la muncă și oftez obosită când se încăpățânează să lase situația fără o încheiere precisă. Îi iau dosarul din mână și un rânjet îi apare în colțul gurii.

ㅤㅤ— Luciano mi-a spus că sunt inutilă acum, spun și mă așez pe birou, aruncând dosarul din mâna mea pe scaunul din fața biroului.

ㅤㅤOchii lui Daniel se ridică în ai mei, complet interesați și iritați. Se dă mai în spate cu scaunul și o iau ca pe o invitație, așezându-mă pe birou chiar în fața lui. Se lasă pe spătarul scaunului și așteaptă răbdător să continui, dar cuvintele parcă mi s-au blocat în gât.

ㅤㅤ— A spus că dacă m-ar omorî... ți-ar face un serviciu, povestesc cu glasul stins și Daniel pufnește, ridicându-se din scaun. Că vei găsi o altă femeie care să-mi ocupe locul imediat pentru că e plină lumea de cele... ca mine, îmi feresc privirea la ultima frază, știind ce a vrut Luciano să insinueze.

ㅤㅤUn sentiment copleșitor pune stăpânire pe mine și nu mai pot să mă uit în ochii lui Daniel. Mă doare fiecare cuvânt pe care l-a aruncat tatăl lui și mi-e rușine de asta. Mi-e rușine că o parte din mine crede că există adevăr în spatele otrăvii aruncate cu nepăsare.

ㅤㅤ— Și de ce ai fața asta? îmi ridic privirea surprinsă spre el și rămân mută când văd ușoara încruntare pe care a căpătat-o. În scurt timp simt cum inima mea bate din ce în ce mai încet. L-ai crezut? îmi cobor privirea spre parchet, simțindu-mă mai rău decât niciodată.

ㅤㅤSă accept în fața lui Daniel că cuvintele omului pe care-l urăște din toată inima lui neagră are dreptate, este unul dintre cele mai rele coșmaruri ale mele. Cel mai rău este cel în care Daniel confirmă că este adevărat. Doar gândul mă face să-mi pierd mințile. Prefer să nu știu.

ㅤㅤMă trezesc din transă când se așază între picioarele mele, alertându-mi inima. Îl privesc șocată, dar el are o expresie atât de categorică pe chip. Mă întreb ce gândește în aceste momente. Oare îi dă dreptate în mintea lui? Oare mă crede atât de penibilă în clipa asta?

ㅤㅤ— Ai făcut-o? mă întreabă atât de serios, încât uit cum să respir.

ㅤㅤMă simt prinsă într-o capcană mortală, iar Daniel așteaptă momentul să mă zdrobească. Ochii lui devin mai pătrunzători cu fiecare minut care se scurge fără răspunsul meu și nu pot să nu iau în calcul ce se va întâmpla când îl va primi. Nu are cele mai pozitive antecedente când vine vorba de discuții grele.

ㅤㅤ— Da.

ㅤㅤÎnchide ochii strâns și suflă zgomotos. Se comportă de parcă e silit să asculte cea mai mare prostie de pe lume, iar eu stau ca pe ace, timorată de eventualul său răspuns. Mă privește lung în ochii mei tulburați și clatină încet din cap, venind chiar și mai aproape.

ㅤㅤ— Ești o idioată.

ㅤㅤClipesc de mai multe ori, crezând că mă înșală auzul, dar nu. Rămân încurcată, fără cea mai mică idee ce să spun. Nu pare să-l deranjeze lipsa mea de cuvinte, continuă să mă analizeze într-un mod ce devine incomod și un nod îmi apare în gât. Oare chiar sunt o idioată? Sunt o idioată că l-am crezut pe Luciano sau pentru că încă mă las afectată de adevăr? E atât de frustrant când nu știu niciodată ce gândește!

ㅤㅤ— Tu ești cel care a spus că nu mă va iubi niciodată, ripostez și el devine mai serios. E ușor să înlocuiești un om pe care nu-l iubești.

ㅤㅤObserv că este din ce în ce mai încordat și abia se reține să nu facă ceva nesăbuit. Văd bestia ascunsă în spatele irișilor săi. Îmi taie celelalte remarci când îmi ridică mâna cu verigheta și o arată ostentativ, de parcă asta ar trebui să spună totul. Dar nu o face. E doar un inel. Un inel nu semnifică nimic.

ㅤㅤ— Te-am ales, spune când vede că nu pricep nimic din ce încearcă să arate. Laura, chiar atât de ignorantă vrei să fii? O să te prefaci toată căsnicia noastră că nu vezi ce este chiar în fața ta? Spune-mi ca să știu un lucru măcar!

ㅤㅤ— Ce ar trebui să văd? îl întreb înapoi și răsuflă agasat, eliberându-mi mâna. Dacă e ceva de văzut, de ce nu o spui pur și simplu?

ㅤㅤ— Ți-am spus-o, nu vreau pe altcineva.

ㅤㅤScutur din cap, nemulțumită de răspuns, și încerc să mă dau jos de pe birou, dar mă blochează.

ㅤㅤ— Nu e de ajuns, spun și scrâșnește din maxilar, abia păstrându-și controlul.

ㅤㅤ— Laura, ascultă-mă, tonul autoritar mă face să nu-mi mai mut privirea din ochii săi, iar când îmi prinde obrajii în mâini, vreau să rămân în momentul acesta pentru o eternitate. Ești cea mai frumoasă femeie pe care am avut șansa s-o văd, cea mai inteligentă, cea mai încăpățânată și cea mai curajoasă. Ți-ai creat un loc în viața mea fără să-ți pese de avertizările mele, de dificultăți, de opunerea mea persistentă. Ai făcut-o pentru că asta și-a dorit inima ta. Ești prima persoană care are curajul să lupte până la capăt pentru voința inimii sale și pentru asta te apreciez și respect mai mult decât ai crede că este posibil. Ești specială pentru mine, ești soția mea, mama copilului meu și nu există niciuna la fel pe toată suprafața planetei ăsteia, nu există femeie care să te înlocuiască vreodată în ochii mei.

ㅤㅤLacrimile mi se strecoară printre gene, plimbându-se pe chipul meu, chiar pe lângă zâmbetul apărut pe buze. Privirea blândă a lui Daniel îmi tratează rănile pe care tatăl lui mi le-a provocat și chiar și el în trecut. Mă las furată de moment, bucurându-mă de atingerea degetelor sale și un sentiment pe care nu l-am mai avut până în acest moment îmi acaparează corpul când un zâmbet sincer se ivește pe fața lui ce obișnuiește să fie atât de goală.

ㅤㅤ— Mulțumesc, murmur și Daniel mă dezaprobă.

ㅤㅤ— N-am spus nimic doar ca să te simți mai bine.

ㅤㅤ— Ce te-a făcut să-ți schimbi părerea despre mine? întrebarea mea îl face să surâdă și își lasă mâinile de-o parte și alta a picioarelor mele.

ㅤㅤ— Tu.

ㅤㅤSe apleacă mai mult spre chipul meu și-mi sărută fruntea. Îmi închid ochii, savurând cu toată ființa clipa. Se depărtează, dar rămâne destul de aproape ca pulsul meu să crească.

ㅤㅤ— Ar trebui să te odihnești, replică încet și neg din cap.

ㅤㅤ— Vreau să stau cu tine.

ㅤㅤCuvintele mele par să lovească puternic în zidul pe care se străduiește să-l mențină ridicat între noi și mă privește cu ceva bizar în pupile, dar care chiar dacă nu sunt sigură ce este, mă bucură.

ㅤㅤAprobă și se dă mai în spate, întinzând mâna spre mine pe care o apuc fără să ezit. Mă îndrumă până la canapeaua din încăpere și-mi face semn să mă așez lângă el. Mă pun pe pieptul său și el mă înconjoară cu brațul său într-o prindere sigură, ținând mâna unde obișnuia să fie fiul nostru.

ㅤㅤ— Daniel, promite-mi că nu vei deveni un criminal, zic încet și el ia aer în plămâni.

ㅤㅤ— Mai poți avea încredere în cuvintele mele?

ㅤㅤÎmi ridic capul doar ca să-l văd și ridic slab din umeri.

ㅤㅤ— Da. Poate chiar sunt o idioată, răspund și mă așez din nou, auzindu-i inima bătând în urechile mele.

ㅤㅤ— De ce?

ㅤㅤSuspin ușor și mă cuibăresc mai bine în brațele lui.

ㅤㅤ— Pentru că te iubesc.

ㅤㅤ— Ești doar nebună, glumește și râd pentru scurt timp.

ㅤㅤGândul care mă bântuie de când l-am cunoscut reapare. M-am îndrăgostit de un om pe care nu-l pot avea niciodată în totalitate. Iubesc un om care nu mă iubește. Sunt propria torționară a inimii mele. Sau poate că inima mea este torționara, nelăsându-mă să renunț la Daniel. Nici măcar nu sunt sigură că mai pot face asta.

ㅤㅤ— N-o să te înțeleg niciodată, gândesc cu voce tare și el oftează.

ㅤㅤÎmi prinde mâna stângă și-mi mângâie verigheta, apoi o ridică și o sărută. Stomacul meu se strânge când îi observă privirea din iriși și inima mea e în prag de colaps când resimte buzele lui pe deget.

ㅤㅤ— De fiecare dată când simți asta, uită-te la verigheta ta. Îți va spune tot ce trebuie să știi și vei înțelege ce este important.

ㅤㅤMă ridic cu grijă și-i prind obrazul într-o mână, urmând să mă întind și să-mi apăs buzele de ale lui înainte să-mi reiau locul.

ㅤㅤ— Noapte bună.

ㅤㅤ— Noapte bună, micuțo, răspunde și-și trece degetele prin părul meu într-un ritm liniștitor care mă adoarme aproape instant.

ㅤㅤPoate că Daniel nu este o cauză pierdută precum începusem să cred.

Un nou capitol!
Sper că v-a plăcut!

3621 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!