ㅤㅤㅤAșez cartea pe raftul micii biblioteci din dormitor și suspin. Ultimele luni trecute și-au lăsat adânc amprenta asupra mea și asupra a ceea ce se putea numi cu indulgență „relație" ce exista între mine și așa-zisul meu soț. Mă abțin cu greu să nu pufnesc amuzată doar când o spun în mintea mea. El, Daniel Alecsandrescu, omul fără scrupule și lipsit de orice urmă de sentiment, domnul de piatră, este chiar soțul meu. Am rămas captivă în întunericul lui chiar și la kilometri distanță. Singura diferență este că nu-l mai văd zilnic ca să-mi poată reaminti veșnic de cum mi-a târât inima prin bezna în care trăiește și în care acum m-a obligat și pe mine să trăiesc. Mi-a luat totul. Singurul ce mi-a rămas este fiul meu și nu-l voi lăsa să-i fure și lui lumina. Fiul meu nu se va sufoca în întunericul Alecsandrescu, nu voi permite asta, oricât de dureros va fi pentru mine.

ㅤㅤㅤMă apropii de fereastră și privesc absentă bulevardul, gândindu-mă intens la felul în care am ajuns aici. Ziua în care am părăsit casa aia nu mi-a părăsit mintea niciodată, privirea plină de pică și furie pe care o avea mi-a rămas întipărită pe retină. Maniera în care pur și simplu furia a preluat controlul asupra lui și s-a dezlănțuit mai brutal decât niciodată încă îmi face pielea să se facă de găină. Nu mi-a fost niciodată teamă de el. Până atunci. Atunci a devenit un complet străin și nu un străin normal, ci unul nestăpânit care mi-a înghețat sângele în vene. Daniel e la fel de conștient de asta ca și mine, păstrând distanța față de mine.

ㅤㅤㅤNu va recunoaște niciodată, nici măcar nu va deschide subiectul, știu asta, dar am văzut-o în ochii lui. N-am fost singura care s-a speriat de el. El însuși a fost speriat. Acum, este doar umbra omului pe care l-am cunoscut pe parcursul unui an. E ca și cum tot ce a fost între noi a fost șters, eradicat complet și ne-am întors la început. Din nou necunoscuți. Din nou Daniel cel mult prea temperat, calculat și reținut. Din nou Daniel dezumanizat, fără nicio emoție. Nici măcar tipica lui iritare. Nimic. Mă confrunt cu un om gol pe dinăuntru în timp ce eu ard. De furie, frustrare și ură. Sunt obișnuită însă, întotdeauna am îndurat de una singură durerea rănilor produse de el. E prea mult să-i cer măcar empatie. E prea mult să-i cer orice. Cu toate astea, m-a ascultat și mi-a respectat dorința întocmai. Nu s-a apropiat de mine, de blocul meu, de orice are legătură cu mine în cele câteva luni rămase până la sosirea fiului nostru. Că a făcut-o pentru el sau pentru mine, nu mai contează.

ㅤㅤㅤSingurul nostru loc de întâlnire a rămas spitalul. O întâlnire ce ține mai puțin de jumătate de oră și în care schimbăm maxim cinci cuvinte și două priviri. Acestea doar pentru copilul ce ne leagă. Fără el, noi doi ne-am fi văzut fără probleme de viața noastră separată. El ne aduce în același loc și ne forțează să vedem tot ce am clădit și totodată ars în jurul nostru. Ce am iubit, ce am urât, ce am sperat, ce a mai rămas. E tot ce mai putem face, să retrăim totul și să ajungem în deznodământul ce este de fiecare dată același. Eu pe un drum, iar el pe un alt drum. Poate că este mai bine așa, mai ales pentru că scoteam cea mai urâtă versiune a noastră la suprafață cu cât petreceam mai mult timp împreună. A fost doar o chestiune de timp până când totul avea să se năruie. Chiar și fărâma de conexiune pe care o aveam împreună.

ㅤㅤㅤTotul are un sfârșit. Cum și noi l-am avut, acum îl va avea și întâlnirea noastră lunară, luna aceasta fiind ultima programare la care trebuie să mă duc. Ultima programare în care îmi voi vedea fiul doar pe un ecran, în curând îl voi ține în brațe și nimic nu va mai conta. Nici tensiunea cu Daniel, nici absența lui, nici confuzia din tot ce ne înconjoară. Voi fi eu și va fi copilul meu. Eu voi fi pentru el, iar el va avea parte de cel puțin o copilărie la fel de fericită ca a mea. Măcar atât îi datorez după ce-l voi aduce pe un front de război. Măcar atât merită dacă părinții lui nu pot fi împreună. Sunt pregătită să  trec prin etapa asta și să-l protejez cu toată puterea ce mi-a mai rămas. E singurul scop ce-l mai am. Atât a rămas după toate speranțele prostești că am putea forma o familie și Daniel își va deschide inima față de mine. Știu că n-o va face niciodată. Nici măcar nu mai contează.

ㅤㅤㅤIntru în sufragerie și privirea mi se așază pe același Sandu ce se uită dezinteresat la știrile de la televizor. Mă apropii cu pași mărunți, iar el zâmbește domol când mă observă, mutându-și întreaga atenție asupra mea. Mă așez cu grijă în stânga lui după ce-i fac semn să nu se ridice că nu vreau nimic, orientându-mi atenția spre ecranul televizorului. Așa a decurs totul în aceste luni. Sandu a fost mereu aici, pregătit să-mi îndeplinească orice dorință de dragul "micului prinț" pe care așteaptă să-l întâlnească cu la fel de mult entuziasm ca toată lumea din jurul meu. Evident, de multe ori a încercat să deschidă subiectul despre ce s-a întâmplat în ziua aceea sau să-mi vorbească despre ce se mai întâmplă în casa din care am fugit după ce vorbea cu Armand la telefon, dar am refuzat să dau curs discuției. Nu pentru că nu-mi pasă, ci pentru că-mi doresc să nu-mi pese. Nu poate să-mi pese de ceva ce nu știu. E mai bine așa. În plus, am vrut să plec de acolo de bună voie și să mă desprind cu totul de acel mediu toxic. Vorbind despre el n-ar fi făcut altceva decât să mă readucă în același loc din care am vrut să scap. Deja îmi este extrem de dificil să mă mențin pe această linie subțire pe care merg de fiecare dată când îl revăd lunar. Nu pot risca să ajung din nou în mâinile sale, oricât ar râvni inima mea după asta... nu e sănătos pentru mine.

ㅤㅤㅤ— Ești pregătită? Tonul ce părea ciudat în mintea mea m-a făcut să-l privesc incapabilă de un răspuns.

ㅤㅤㅤȘtiu că gândesc prea mult și întrebarea lui era la fel de simplă cum și-a dorit să sune și se referea dacă putem pleca spre spital, dar inima mea tot sări o măsură. Sunt pregătită să merg la spital, sunt pregătită pentru ultimul control, dar nimic nu mă poate pregăti pentru momentul când vom fi din nou unul în fața celuilalt. Să-l privesc în ochii negri și lipsiți de viață ce încearcă din răsputeri să-i evite pe ai mei. Să ascult cum mă ignoră și vorbește cu toți ceilalți, de parcă nu m-aș afla în dreptul lui. Să aud aceleași două întrebări pentru care își încalcă jurământul tăcerii și vorbește cu mine. Asta doar pentru că are legătură cu fiul nostru. Apoi, ca și cum acea mică discuție n-a avut loc, revine la același comportament și-i face un semn din cap lui Sandu să mă ducă acasă. Fără să se mai încumete să mă privească în ochi încă o dată. În mod normal ar trebui să mă bucur că este așa, dar mă doare. Mă doare că sunt rezumată doar la un incubator în ochii lui. Merit măcar o frântură de respect că sunt mama copilului lui, dar la ce mă puteam aștepta din partea lui? Nu mă pot aștepta la nimic.

ㅤㅤㅤ— Să mergem, rostesc trezită brusc din transă când îmi atinge delicat umărul.

ㅤㅤㅤSe ridică în același timp în care-mi întind brațele pentru a mă ajuta să mă ridic. Zâmbește amuzat sub privirile mele tăioase și mă ajută să mă pun pe picioare. Oftez și privesc spre abdomenul perfect rotund ce a devenit un obstacol în cele mai ridicole situații. Îmi vine să râd când îmi amintesc că credeam că mărimea pe care o avea acum câteva luni era uriașă, habar nu aveam ce urmează, dar nu-mi pare rău. Tot ce contează este că fiul meu este sănătos.

ㅤㅤㅤSandu îmi aduce geanta și ochelarii de soare, căci am devenit mult mai sensibilă la lumina de afară, pe care-i pun de acum pe față și pornim spre mașină după ce-mi deschide ușa. Merge puțin în spatele meu precum un paznic și cunosc prea bine că este vigilent la tot din preajma noastră. Îmi deschide portiera banchetei din spate și mă urc, întinzându-mi complet picioarele pe lungimea ei până s-a urcat la volan și a pornit spre spital. Îmi sprijin capul de geamul mic al mașinii și suspin scurt, privind absentă peisajul oferit de geamul din celălalt capăt. Îmi înclin ușor tălpile picioarelor în fața când le simt amorțite și scot alt suspin abia audibil.

ㅤㅤㅤPrivind pierdută, decorul începe să-și piardă forma și să capete o alta. Una la care nu-mi doresc să mă gândesc sau să mă uit. Chipul lui Daniel îmi ocupă câmpul vizual și odată cu el pierd noțiunea timpului și a spațiului, transportându-mă înapoi în acea camera cu geamul făcut în mii de bucățele și un troler ce s-a dovedit un dușman mai mare decât mine în ochii lui. Un dușman și mai puternic, căci a învins. Închid ochii când totul începe să se deruleze în fața mea cu speranța că se va opri, dar n-o face... prinde și mai bine contur. Vocea lui severă tună în urechile mele și acaparează mașina cu totul. Inima începe să-mi accelereze la fel de puternic ca atunci. Tresar când Daniel, cu aceeași privire înfricoșătoare, vine din nou spre mine să-mi înșface maxilarul și-mi deschid ochii tulburată cu inima bubuindu-mi și mai puternic în piept.

ㅤㅤㅤ— Te simți bine? Dau slab din cap și e suficient ca să scap de celelalte întrebări agasante ale lui Sandu.

ㅤㅤㅤNici măcar nu știu cum să mă simt. Simt atât de multe deodată încât se blochează una pe cealaltă și în final nu mai simt nimic. Singura certitudine rămâne dorința să-l înlătur din mintea mea la fel de simplu cum aș putea spune că am făcut-o și din viața mea. Ar fi totul atât de ușor să pot să adun tot ce ține de el și să le condiționez la un singur colț îndepărtat din capul meu. Totuși, nu funcționează așa. Nici măcar distanța pe care am impus-o și pe care o respectă temeinic nu l-a putut elimina din gândurile mele. E la fel de rău ca o boală de care nu mă pot vindeca indiferent cât lupt, dar nu pot renunța.  Dacă renunț la lupta să scap de ea... va scăpa ea de mine.

ㅤㅤㅤMi-am reprimat orice fel de gând și m-am pregătit să cobor când Sandu a venit lângă portiera mea. O deschide și-mi oferă mâna lui ca sprijin, având o atitudine unui domn desăvârșit ce doar m-a amuzat când a venit din partea lui. Poți spune orice despre Sandu, mai puțin că este un domn. Zâmbește la buna mea dispoziție și înaintăm spre intrare. Intrare pe care odată ce am trecut-o mi-a șters orice urmă de zâmbet de pe față. Continui să pășesc teleghidată pe hol, simțind cunoscutul gol în piept. Un gând fulgerător de a fugi la prima ieșire îmi ocupă mintea, dar nu l-am ascultat. N-aș putea fugi mai mult de zece metri însărcinată în nouă luni, cel puțin eu. Acum îmi doream să fiu asemenea femeilor însărcinate ce le vedeam în filme și nu păreau în niciun fel încurcate de sarcina lor. Pe lângă asta, sunt conștientă că dacă încerc să fug, Daniel va veni după mine. Nu vreau să vină după mine, cel puțin asta-mi spun religios în sinea mea.

ㅤㅤㅤMi-am dat ochelarii jos când am ajuns în capătului holului și am luat-o la dreapta. M-am încruntat ușor la lumina neoanelor, dar orice deranj a dispărut ca prin minune când l-am recunoscut așteptând lângă ușa medicului meu. Stătea perfect vertical în picioare, având aceeași rigiditate în corp ca de fiecare dată. Privi fără nicio expresie pe chip în direcția mea, dar nu spre mine, ci spre Sandu. Schimbă două vorbe cu Sandu pe care nici nu le pot auzi și intru în cabinet când impulsul de a evada cât mai repede de aici pune stăpânire pe mine. Zâmbesc fals la vederea doamnei doctor ce ne întâmpină călduros, simțind greutatea prezenței lui Daniel în spatele meu. De abia scot câteva sunete monosilabice și mă pun robotic pe canapeaua de examinare, pierzându-mi tot mai mult simțul realității. Nu reacționez nici măcar când gelul rece aterizează pe burta mea, iar doamna doctor apasă cu aparatul special ca să verifice că totul este în regulă. Zâmbesc pasivă cu o oarecare politețe, fără să pot înțelege sau reține nimic din ce vorbesc ei doi. Mulțumesc în gând tuturor sfinților că tortura mea se termină în sfârșit și-mi șterg gelul grăbită, așezându-mi hainele cu o viteză și mai mare.

ㅤㅤㅤAgitația mea nu scapă neobservată și medicul mă întreabă dacă sunt bine, dar răspund repezită că n-are de ce să-și facă griji nimeni și scap din nou de alt interval de întrebări. Nu scap la fel de ușor și de curiozitatea lui Daniel. Se întoarce spre mine când termin de pronunțat propoziția, având aceeași privire pătrunzătoare ce-mi blocă respirația. Zâmbesc forțat spre doamna doctor, cu speranța că nu a observat nimeni dificultatea mea de a respira, ce ne spunea la revedere și mă grăbesc spre ușă în secunda următoare.

ㅤㅤㅤAerul de pe hol vine ca o salvare în ciuda aerului tensionat din cabinet și respir din nou, căutându-l fugitiv cu privirea pe Sandu de-a lungul holului, dar nu este nici urmă de el. Încep să merg cu pași alerți pe drumul de pe care am venit, crezând că o să-l găsesc undeva pe parcursul lui. Nu ajung nici măcar la trei metri departe de ușă când îi simt din nou prezența în jurul meu. Mă opresc brusc, ca și cum ar fi apăsat pe o telecomandă, dar fără să mă întorc spre locul de unde provine toată această tensiune. Probabil m-am oprit pentru că știu că dacă n-o fac eu, o va face el. Nu vreau să mă oprească. Pașii lui răsună în tot holul și inima îmi accelerează când se aud tot mai aproape, întorcându-mă pe călcâie când spatele mi se simte înjunghiat de intensitatea revoltătoare a ochilor săi și i-o întorc cu o privire mult mai ascuțită.  Scade distanța creată de mine fără să schițeze ceva pe chip, fără să fie afectat de felul în care mă uit la el. Se oprește în fața mea, totodată mi se oprește și inima, dar la fel ca el, nu arăt nimic pe chipul meu.

ㅤㅤㅤ— Cum vă simțiți? Aveți tot ce vă trebuie? Repetă întrebările uzuale și mă strădui să nu-mi dau ochii peste cap.

ㅤㅤㅤDacă i-ar fi păsat atât de mult, n-am fi ajuns în stadiul acesta. Stadiul în care nu pot spune cât de groaznic mă simt, dar mai bine decât o făceam în casa aia lângă el. Stadiul în care nimic nu pare la locul lui, iar situația creată între noi mă termină psihic și dacă n-aș încerca să fiu puternică pentru fiul meu, m-aș frânge în mai puțin de două secunde. Stadiul în care îmi dau silința să fiu exact de nepăsătoare ca el.

ㅤㅤㅤ— Totul e bine, răspund sec cu aceeași privire urâtă, urmând să-l văd cum încuviințează.

ㅤㅤㅤÎnghit în sec, retrăind același coșmar de luni de zile ce devine de fiecare dată mai copleșitor. Decid că am primit destul din doza lui de indiferență și mă îndepărtez cu pași repezi pe holul uriaș ce pare mai gol și lung decât niciodată.

ㅤㅤㅤ— Când ai de gând să renunți la încăpățânarea ta? Aud tonul autoritar pe care nu l-am auzit de luni întregi și înlemnesc, incapabilă să mai reacționez în vreun fel.

ㅤㅤㅤZgomotul din jur devine nul dintr-o dată, auzind doar pașii grei ce se îndreaptă din nou spre mine și mă destabilizează de-a întregul. Se oprește în spatele meu, la o distanța inconfortabil de mică, creând o tensiune colosală între noi când îi pot auzi respirația. O tensiune ce amenință distrugerea a tot ce se află în jurul nostru.

ㅤㅤㅤ— E timpul să te întorci acasă, spune tranșant și înghit în sec.

ㅤㅤㅤFuria pe care se străduie să o reprime își face drum până în măduva oaselor mele și-mi îngreunează respirația când pricep clar și răspicat că este un ordin, nicidecum o propunere neglijabilă. Iau aer în piept înainte să mă rotesc spre el cu expresia ce-mi trădează disprețul pe care-l simt. Golul din ochii lui se transformă rapid într-o formă minusculă de neputință și mi-aș fi ridicat sprâncenele în mirare, dacă n-aș simți frustrarea de-a dreptul agonizantă creată de nimeni altul decât el.

ㅤㅤㅤ— Acolo nu este casa mea. Nu mă voi întoarce în închisoarea ta! Protestez hotărâtă, rostind scârbită fiecare cuvânt.

ㅤㅤㅤOchii săi îi cercetează minuțios pe ai mei în timp ce chipul lui devine mai aspru și pășește mai aproape, făcându-mă să-mi ridic bărbia o măsură ca să păstrez contactul vizual intact.

ㅤㅤㅤ— Închisoare? Încă ești nemulțumită? Aud iritarea din glasul lui și mă încrunt ușor. Am rana glonțului lăsat de tatăl tău care a încercat să mă omoare, dar nu l-am închis după bare cum ar fi meritat. Pentru tine. Suport toate ironiile și cuvintele grele aruncate de mama ta care pe deasupra continuă să mă amenințe la fiecare pas și mă tratează de parcă sunt ultimul om, dar nu i-am răspuns niciodată în aceeași manieră și am tăcut, ba chiar am făcut tot posibilul ca voi două să vă reuniți. Pentru tine, vocea-i devine tot mai severă și înaintează încă un pas, răpindu-mi respirația cu totul când chipurile noastre au o distanță minusculă între ele. Ți-am respectat dorința, te-am lăsat să pleci cu o ținta pe spate, te-am lăsat să pleci cu copilul meu și am păstrat distanța pe care mi-ai cerut-o chiar dacă mi s-a părut cea mai mare idioțenie, cu gândul că poate-ți va fi mai bine așa. Am făcut-o pentru tine! Ridică tonul și-mi presez buzele, privindu-l amețită, neînțelegând ce urmărește exact cu discursul lui. E momentul să faci ceva și pentru mine, Laura. Întoarce-te acasă! Îmi oferă răspunsul de parcă ar auzi ce gândesc și-l privesc pierdută.

ㅤㅤㅤÎncă paralizată, urmăresc cum îmi examinează fiecare reacție, căutând confirmarea că-l voi asculta și mă voi întoarce de unde am fugit mâncând pământul. Dar nu pot face asta. Nu pot face nimic. Crudul adevăr este că apropierea noastră m-a redus complet la tăcere, neputând să leg două fraze, dar să-i explic de ce așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Mi-am plimbat privirea pe întreaga lui față, oftând adânc când am înțeles că nu mă va lăsa să plec fără un răspuns din partea mea. Mi-am adunat toată rațiunea rămasă și mi-am schimbat privirea departe de ochii lui, îndreptându-mi spatele și mărind distanța dintre noi. Inima-mi continua să bată prea repede, dar n-am arătat asta chiar dacă îmi oferea o senzație neplăcută. Am ignorat complet amalgamul de sentimente opuse și intense, unindu-mi privirea supărată cu a lui.

ㅤㅤㅤ— În fiecare din pereții casei acelea este zidită suferința mea. Fiecare colț are o amintire ce mi se înfige ca un pumnal în inima mea, știi asta? Întunericul tău mă sugrumă în casa aia, răpește tot ce e frumos în viața mea. Chiar și așa, am rămas. Am rămas mai mult decât era cazul și am încercat să-mi construiesc un loc de liniște, un loc care să aducă bucurie pentru toată lumea, spun cu greu și Daniel își ferește privirea de a mea. Dar ce ai făcut cu el? L-ai murdărit cu ura din inima ta ce, în final, te va distruge și pe tine, la fel cum a făcut-o cu toți din jurul tău. Mi-ai spus odată că pot pleca oricând, am plecat acum. Mi-ai spus să renunț, că nu mă vei iubi, că eu sunt doar cea care-ți poartă copilul, lacrimile încep să-mi umple ochii și port cea mai grea luptă ca să nu le las să iasă la suprafață. Ai obținut ce ai vrut, adaug cu voce stinsă și ochii lui se fixează în ai mei, privindu-mă consternat. Am renunțat... nu te mai vreau și nu te mai iubesc, Daniel! S-a terminat! Susțin cu ultima putere rămasă, păstrând contactul vizual.

ㅤㅤㅤCred că este pentru prima oară când se uită la mine în felul acesta și este pentru prima oară când o emoție se află pe fața lui. Dacă nu l-aș cunoaște atât de bine, aș cădea pradă aparențelor ce-l arată rănit de cuvintele mele, dar el e Daniel. Lui nu-i pasă de nimeni altcineva în afară de copilul lui. N-ar lăsa pe nimeni atât de aproape de el ca să-l poată răni. Știu prea bine asta acum. Suspin scurt și pășesc spre ieșire înainte să cedez impulsului de a plânge. Merg apăsat, simțind o greutate inexistentă ce pune presiune în pieptul meu și-mi perturbă ritmul respirației. Aproape că nu văd targa împinsă de asistenți și medici ce se grăbesc spre sala de operații. Mă dau rapid într-o parte, izbindu-mă cu umărul de pieptul masiv al lui Daniel. Împietresc în secunda următoare, dar nu înainte să-mi ridic privirea surprinsă în ochii lui întunecați. Respirația deficitară mi se pierde complet când mă împiedică să mă îndepărtez, prinzându-mi brațul în mâna lui. Am înghițit în sec.

ㅤㅤㅤ— Crezi că mă poți urî mai mult decât mă urăsc eu, Laura? Seriozitatea din vocea lui îmi blochează toate funcțiile cognitive. Ești atât de naivă... încă atât de naivă! M-am încruntat și am încercat să mă trag din strânsoarea lui, dar nu m-a lăsat. Uite în ce hal m-ai adus, nu mă mai pot controla, replică enervat mai mult de sine și mă eliberează. Spune-mi tot ce vrei, Laura. Ia-te de mine, înjură-mă, aruncă câte blesteme vrei, dar nu mă minți. Nu mă minți! Pronunță răspicat pe un ton sever în timp ce-și pironi ochii atât de adânc în ai mei, încât aproape mi-a oprit inima.

ㅤㅤㅤ— De ce mi-ai făcut asta? De ce te-ai căsătorit cu mine, Daniel? Disperarea mi se auzi prea clar în voce pentru placul meu, dar nu mai pot să țin în mine întrebarea ce mi-a alterat întregul creier atâtea luni de zile.

ㅤㅤㅤDaniel a rămas neclintit, ochii lui devenind din nou goi și chipul inexpresiv. Am oftat exasperată de eschivarea lui continuă, simțindu-mi lacrimile pe față doar când căldura lor îmi atinse obrajii. S-a uitat la mine depășit și oftă prelung, analizând fiecare lacrimă de pe fața mea fără nicio urmă de dorință de a-mi oferi o explicație.

ㅤㅤㅤ— Vorbește! M-am răstit și el și-a închis ochii, deranjat de insistența mea. Până acum vorbeai, de ce taci? Spune-mi! Ridic tonul copleșită de volumul de lacrimi ce iese din ochii mei.

ㅤㅤㅤDaniel a început să mormăie ceva când s-a oprit dintr-o dată, parcă surprins că a scos ceva pe gură, apoi mă privi iarăși. Nu apuc să-l trag din nou la răspundere că-mi întrerupe orice gând când mă trage la pieptul său, într-o îmbrățișare neașteptată. Îmi menține capul lipit de el, auzindu-i inima cum tună mai tare decât am avut vreodată șansa s-o aud. Mâna pe care o ține pe capul meu blochează orice alt sunet, iar ritmul inimii sale mă hipnotizează complet combinat cu căldura corpului său, oprindu-mă din plâns. Am expirat zgomotos, cufundându-mi nasul în materialul moale al cămășii lui negre.

ㅤㅤㅤ— Iartă-mă, Laura. Îmi pare rău, aud cuvintele abia scoase și respirația mi se întrerupe.

ㅤㅤㅤEste o iluzie auditivă sau el tocmai mi-a cerut mie iertare? M-aș fi îndreptat ca să-i văd chipul și să mă asigur că nu este imaginația mea, dar strânsoarea lui e prea puternică ca să protestez în vreun fel. Corpul îmi paraliză de-a întregul când buzele lui mi-au sărutat creștetul și am răsuflat adânc, simțind o stare de liniște ce m-a învăluit prin surprindere.

ㅤㅤㅤN-am putut să articulez un sunet minute întregi, nici nu sunt sigură cât timp a trecut când mi-a dat drumul din îmbrățișarea lui. Nici acum nu sunt capabilă să spun ceva. Schimbările lui Daniel de comportament sunt atât de bruște și copleșitoare că te reduc la o simplă plantă. Am înghițit în sec când s-a apropiat și mi-a șters lacrimile de pe un obraz, oprindu-l iritată când a încercat să-l curețe și pe celălalt, ștergându-l eu însămi furioasă. Nu mă voi lăsa amețită de afecțiunea lui trecătoare, nu voi mai accepta răspunsurile lui incomplete sau lipsa lor. Nu mă voi mai lăsa manipulată de el. M-am dat mai în spate, ignorându-i șocul creat de respingerea mea și i-am atribuit o privire aspră.

ㅤㅤㅤ— Ce urmărești? Am întrebat și el se încruntă.

ㅤㅤㅤ— Laura...

ㅤㅤㅤ— Nu te obosi, l-am întrerupt, făcându-i semn să se oprească în timp ce-l privesc disprețuitoare. Nu mai cred un singur cuvânt din partea ta. Niciunul! Mi-am îndreptat coloana și mi-am înălțat bărbia mândră, observându-i stupoarea totală. S-a terminat, am concluzionat cu jumătate de gură și m-am îndreptat tulburată spre parcare.

ㅤㅤㅤL-am recunoscut pe Sandu lângă mașină și am pornit cu pași hotărâți spre el, trecând pe lângă el, fără să iau în seama îngrijorarea lui exprimată printr-o singură întrebare și m-am urcat în mașină. Ultimul lucru pe care mi-l doresc acum este să vorbesc despre ce s-a întâmplat. Nu cred că voi putea s-o fac vreodată, chiar dacă aș avea tot timpul din lume să mă pregătească pentru asta. L-am zărit pe Daniel prin geamul parbrizului cum merge furtunos spre mașina lui și se suie la volan în mai puțin de câteva secunde, plecând în trombă. Sandu deveni și mai nedumerit, chiar dacă bănuia în sinea lui o mică parte din ce s-a întâmplat. Cu toate astea, n-a insistat cu nimic. A urcat la volan și a început să conducă spre casă într-o tăcere deplină.

ㅤㅤㅤEu nici nu mai simt mașina care se mișcă, nici măcar nu știu dacă chiar mă aflu aici sau visez. Întregul meu corp este amorțit, iar inima se chinuie să mai bată în timp ce privesc absentă tetiera lui Sandu. Nu-mi revin nici măcar când oprește în parcarea blocului, doar ies buimăcită din mașină și pornesc teleghidată spre apartament.

ㅤㅤㅤÎmi revin din transă abia când dau năvală în camera mea și închid ușa, retrăind pe repede înainte tot ce s-a întâmplat. Îmi duc mâna la nivelul pieptului când respirația îmi devine necontrolată și lacrimi de nicăieri revin pe chipul meu. Să-l resping atât de dur, când tot ce-mi doream în sinea mea a fost să mă arunc în brațele lui și să nu mă mai desprind niciodată de el, a fost un adevărat calvar. O tortură pe care nu i-o doresc niciunui om, dar a trebuit să trec prin asta. A trebuit să fac asta pentru fiul meu. A trebuit s-o fac ca el să nu fie otrăvit la fel ca și mine de veninul din sufletul tatălui său. Am făcut-o ca să nu mai sufăr din nou, căci inima mea nu mai poate rezista unei a treia dezamăgiri. Oricât de mult doare să mențin distanța. Dar asta nu mă împiedică să nu mă urăsc pentru că, deși a făcut atât de multe și m-a rănit în feluri atât de dureroase încât nu le credeam posibile, încă îl iubesc. Iubesc omul care mi-a distrus viața și inima, cum aș putea să nu mă urăsc?

ㅤㅤㅤOftez și parcurg camera cu pași mărunți, aruncându-mă extenuată pe marginea patului. Brățara oferită de el îmi captează atenția și suspin, închizându-mi strâns ochii, apoi o dau slăbită jos. Trebuie să existe o cale să mă vindec. Nu pot continua în felul acesta, trebuie să-l șterg din sufletul meu înainte să mă șteargă el pe mine cu totul.

Atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

4879 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!