Ticăitul ceasului de pe perete acoperă liniștea mormântală de la masă și mă ajută să ignor tensiunea suspendată în aer dintre mine și Daniel. Încăpățânarea lui a complicat din nou lucrurile între noi, făcând atmosfera unei camere în care ne aflăm amândoi insuportabilă. Au trecut câteva zile de când Daniel ține situația pe repaus, fără niciun gând să dea înainte sau înapoi, ținându-l inevitabil pe tatăl meu în arest. Cunoscându-l, știu că o face intenționat și fără niciun regret că-mi calcă inima în picioare. Mă întorc din nou în urmă, la veșnica întrebare ce pare că se înfige tot mai adânc în creierul meu: ce mă așteptam? Am mers pe drumul acesta o dată, nu în picioare, ci târâș. La ce mă așteptam? Grija lui se întinde doar până la fiul nostru, eu nu contez. N-am contat niciodată. Deci, din nou, la ce mă așteptam? Că-l va elibera pe tatăl meu? Chiar atât de naivă am rămas?

          Furioasă, strâng mai bine tacâmurile. Cu coada ochiului, urmăresc privirea pe care o acordă gestului meu impulsiv. Încerc să mă temperez, să nu mai fiu atât de evidentă cu stările mele, să fiu mai mult ca el. Însă nu pot. Dacă aș încerca să-mi ascund emoțiile... aș exploda. Mă decid să încerc să trec peste, întorcându-mi atenția spre Iulia, care deja ne privește neputincioasă. Sunt conștientă că o rănește starea actuală a casei, dar fratele ei este vinovatul pentru tot. Am închis ochii la nenumărate acte deliberate de răzbunare care mi-au cauzat mai multe răni decât aș fi putut gândi vreodată încât am ajuns într-un punct în care nu mai există loc pentru o nouă rană. Nu-l pot opri, m-am împăcat cu gândul acesta. Gândindu-mă mai mult, singura persoană de la masa asta cu adevărat neputincioasă... sunt eu.

          Îmi reprim nevoia de a suspina și arunc un zâmbet fals spre Iulia menit să o liniștească, dar nu funcționează. La fel cum nu funcționează absolut nimic în casa asta. Așez tacâmurile din nou pe masă, tacâmuri ce n-au atins nici măcar puțin mâncarea din farfurie. Apetitul meu a dispărut odată cu tatăl meu. Nu pot mânca când în capul meu se află doar imaginea tatălui meu într-o celulă unde frigul este la el acasă și lumina nu pătrunde nicăieri. Abătut, mâncat de vinovăție, frecându-și mâinile constant. Imaginea asta mă omoară încet pe dinăuntru.

          — E ceva în neregulă cu mâncarea? Glasul mieros al Iuliei mă readuce la realitate.

          O privesc confuză, dar pricep ce spune când îmi face semn spre farfuria plină. Clatin din cap și mă rezem de scaun. Am auzit sunetul farfuriei lui Daniel ce continua să taie carnea fără intenția de a o mânca. Când i-am întâlnit ochii am înțeles de ce făcea asta. Privirea sa de foc îmi pătrunse sub piele, până în oase făcându-mă să mă simt incinerată. Furia lui aproape mă lăsă fără suflare. Nu rosti un cuvânt, nu-și slăbi intensitatea privirii și făcu complet abstracție de prezența surorii lui în cameră, având un singur scop: execuția mea.

          Mi-am întors atenția spre Iulia, afișând un zâmbet sfidător ce-i era adresat indirect fratelui său. Dar s-a prins, am știut asta în secunda când tacâmurile lui produse zgomotul abandonării lor.

          — Nu e de vină mâncarea, am spus cu subînțeles și ea-și presă buzele.

          L-am privit cu coada ochiului cum se uita la mine și am simțit fiecare picătură ce aproape umplură paharul imaginar care-mi oprea furia să se dezlănțuie în fața lor. Unul dintre noi va exploda, asta e cert. Habar n-am care dintre noi și sper că n-o vom face simultan.

          — Trebuie să mănânci, tonul lui răsună în cameră, dar am refuzat să-l ascult. Ce crezi că vei obține cu asta? Replica tăioasă reprezentă încă o picătură, am pufnit și am băut o gură de apă.

          — O să mor de foame înainte să ascult ordinul tău.

          Mi-am îngustat privirea, iar el strânse din maxilar.

          — Mănâncă pentru băiatul meu, după e treaba ta ce faci. Din partea mea ești liberă să și mori de foame, replică cu venin, blocându-mă.

          Iulia exclamă dezaprobator, pregătită să-l certe. Negrul din irișii lui mă urmăriră, simțind furia ce-mi circulă prin vene. I-am aruncat o privire urâtă și m-am ridicat de la masă, mergând țintă spre camera mea. Ușa se trânti în spatele meu, dar zgomotul fu diminuat de gândurile gălăgioase ce-mi dictau ce să fac pentru a mă elibera de starea asta. Singura parte rațională din mine rămasă mă temperă, dacă aș elibera totul... efortul i-ar face rău copilului meu.

          Vremea frumoasă de afară îmi captă atenția. Nici prea cald, dar nici prea frig. Vremea potrivită pentru o plimbare. Pe cine mint? Putea să fie viscol, tot aș fi vrut să ies din casa asta. Am luat o jachetă din dulap și am îmbrăcat-o în drum spre ușă. M-am încălțat cu puțină dificultate și am ieșit înainte ca unul dintre cei din casă să remarce. Disputa a avut un rost până la urmă, a creat calea perfectă de scăpare.

          Am luat-o la pas pe aleea lungă, inspirând adânc aerul curat. Mintea mi se limpezi, iar sentimentele pregătite de carnagiu dispărură. M-am forțat să mă gândesc la orice altceva în afară de Daniel, de tatăl meu, de mama. Pe drumul scurtei mele plimbări niște perechi de ghiocei îmi atraseră atenția, m-am oprit în dreptul lor, aplecându-mă. I-am atins cu grijă să nu-i rup și am oftat după ce zâmbetul vag îmi dispăru de pe buze. Totul înflorește în jurul meu doar eu mă ofilesc mai tare. M-am ridicat înainte ca gândurile din care încerc să evadez să capete controlul dorit și am mers înainte. Aproape de stradă, m-am oprit. N-am unde să merg de aici fără mașină. Calea mea de scăpare s-a dovedit a fi o înfundătură. Un râs scurt îmi scapă când destinul continuă să-și bată joc de mine.

          Râs ce a avut o întrerupere bruscă când sunetul mașinii ce venea din spatele meu mă făcu să încremenesc din toate încheieturile. Am ascultat cu bătăile inimii accelerate cum mașina se oprește și am înghițit în sec. Mă simțeam ca un copil prins din nou cu o boacănă și am știut că s-a zis cu momentul meu de liniște. Pașii lui erau atât de clari pentru mine chiar dacă sunetul celorlalte mașini de pe autostrada ar fi trebuit să-i facă imposibil de auzit. M-am rotit în direcția lui când am simțit niște înțepături în spate, primind exact ce mă așteptam. Cea mai groaznică privire.

          — Credeam că ai înțeles, nu poți pleca fără să anunți! Se răsti fără să primească o reacție din partea mea. Te comporți ca un copil, faci doar prostii! M-am săturat să-ți port de grijă!

          — Atunci n-o fă! am strigat, surprinzându-mă până și pe mine. N-am nevoie de grija ta, sunt mai în siguranță în sălbăticie decât în preajma ta!

          Am vrut să trec pe lângă el când ajunse în fața mea cu dorința să închei schimbul de replici acide, dar mă opri. Îndreptă arătătorul spre abdomenul meu și sângele a început să-mi clocotească în tot corpul. Știam prea bine ce urma să zică.

          — Dacă nu era el, fii sigură că aveam cu ce să-mi ocup timpul. Haide, să mergem! Mă trase de braț, dar am rămas pe loc cu încăpățânare până pufni în frustrare.

          — Ca de exemplu ținerea în arest a unui om nevinovat? Sau războiul rece cu tatăl tău mafiot? Nu merg nicăieri cu tine!

          Veni atât de aproape încât îmi tăie respirația, privirea lui moartă și întunecată, acum scăpără de flăcări. Mi-am înghițit toate celelalte cuvinte.

          — Nevinovat? Tună direct în fața mea și mi-am închis pleoapele instinctiv pentru câteva momente. M-a împușcat, Laura! E un criminal.

          Cuvântul acela a fost ultima picătură. Toată furia îmi traversă corpul, canalizându-se spre mâinile mele ce-l apucară cu putere de jachetă și-l împinseră mai în spate. Daniel se redresă, apoi își arătă surprinderea.

          — Și tu ce ești? Am strigat înapoi fără să-i permit să-și revină din șoc. Tu câți oameni ai omorât cu răzbunarea ta? 

          Flăcările din ochii lui se intensificară când făcu un pas spre mine, simțind pericolul, am făcut un altul în spate. Chipul său mă avertiză că am atins un loc sensibil, nu l-am văzut niciodată atât de întunecat.

          — Eu n-am omorât pe nimeni! Mârâi cuvintele la câțiva centimetri de mine, plin de ură.

          Curajul meu se pierduse complet din vina purtării lui, iar inima începu să-mi bată mai accelerat. Daniel mă speria pentru prima oară în atâtea luni, dar n-am avut de gând să-i arăt asta. Mi-am ridicat bărbia, falsificând o îndrăzneală stupidă, înfruntându-l cu respirația tăiată.

          — Pe mine! Am spus hotărâtă pe un ton grav și pupilele sale se dilatară.

          Mă înșfăcă brusc și cu forță de brațe, întrerupându-mi respirația complet când micșora mai mult distanța dintre noi. Flăcările din irișii lui se răspândeau rapid, având un drum croit special pentru mine. Am vrut să mă feresc când am simțit căldura ce se apropia tot mai mult de fața mea, devenind din ce în ce mai insuportabil să rezist intensității ei. Daniel mă menținu nemișcată, nu m-aș fi putut elibera nici dacă n-ar fi făcut-o. El mă paraliză, iar când am reușit să-l privesc iar, mi-am simțit inima otrăvită cu ura de unde provenea focul.

          — Tot ce s-a întâmplat... ți-ai făcut-o cu mâna ta! Mă eliberă dintr-o dată și mări distanța dintre noi. M-am clătinat, dar mi-am păstrat echilibrul. Haide, să mergem, îmi luă brațul, dar m-am smucit cu putere.

          — Nu merg!

          Am luat-o în direcția opusă lui, complet amețită de ce s-a petrecut. Mergeam înainte teleghidată, fără să văd nimic în jurul meu, nici măcar drumul, doar direcția. Direcția departe de el. Daniel mă apucă puternic de braț, trăgându-ma spre el în așa fel încât m-am izbit de pieptul său. Am șuierat o dată și am realizat de ce a făcut asta când mașina în viteză a trecut pe lângă noi, lovindu-ne cu un curent de aer. Doamne, eu mergeam pe carosabil!

          Am rămas lipită de el, prea temătoare ca să mă mișc. Mi-am adâncit nasul în jacheta lui și am ținut ochii strâns închiși, dorindu-mi să uit ce urma să pățesc. Mirosul parfumului său cu note de lemn acționă precum un calmant, reglându-mi respirația cu cât îl inhalam mai mult. Furia, frica, frustrarea îmi părăsiră corpul, fiind doar eu, în brațele lui. Îmi ridică chipul cu grijă, permițându-mi să-i văd fața alarmată. Mi-am lăsat obrajii în mâinile lui.

          — Am crezut că te-am pierdut din nou, șopti vizibil afectat.

           Focul se stinse complet, iar întunericul îi părăsi chipul. Demonii îl părăsiră și redeveni acel Daniel care e capabil să arate afecțiune. Cel care nu mă face să mă simt ca un gunoi, ce trebuie aruncat mai devreme sau mai târziu. Știu prea bine că revenirea lui era temporară și curând mă voi lovi de aceeași stâncă. De data asta apariția lui nu mă impresionă la fel, știind durata fenomenului și urmările.

          — Mi-aș dori din toată inima să nu-mi arăți că-ți pasă doar când sunt la un pas de moarte. Într-o zi nu mă vei putea salva, Daniel, am luat o pauză ca să mă îndepărtez de el. Iar ceea ce simți, nu va mai conta.

          Mă cercetă atent cu o expresie ce devenea din nou implacabilă. Am suspinat, știind că pietrificarea lui a început și urma ca o cascadă plină cu venin să țâșnească printre buzele lui.

          — E în regulă. Nu e nevoie să-mi răspunzi, am spus când am trecut pe lângă el și i-am atins umărul.

          Am mers lângă mașină, așteptând întoarcerea lui. Acum el era cel blocat. Privi îndelung locul în care l-am atins și suspină înainte să-și îndrepte postura și să vină asemenea unui soldat la mașină. Urcăm amândoi și evităm să vorbim tot drumul. Orice cuvânt am rosti, ar fi inutil.

          Ieși din mașină înaintea mea ca și cum prezența mea îl intoxica, iar eu l-am urmat resemnată până în casă. Iulia așteptă cu picioarele încolăcite pe canapea și mâncându-și nervoasă unghiile. Oftez și înaintez cu zâmbetul pe chip înspre bruneta agitată.

          — Laura! Sări de pe canapea și mă îmbrățișă strâns. Mi-a stat inima în loc, confesă și am liniștit-o cu o clătinare aprobatoare din cap.

          — Sunt bine, nu-ți face griji.

          Iulia privi în spatele meu, la fratele său. Mă așteptam să plece grăbit și să trântească ușa biroului ca semn de ripostare, dar n-a făcut asta. Prefera să ne studieze de la distanță, fără să scoată un sunet. Dar tăcerea lui îmi spunea mie multe. Culmea, voia să vorbească. Am mângâiat obrazul Iuliei cu blândețe și i-am făcut semn să ne lase singuri. Bruneta a înțeles imediat mesajul subtil și a ieșit în grădină unde Armand mergea deseori să se odihnească.

          — Nu există să nu te pot salva. Tu nu poți muri, Laura, vocea lui umplu camera imediat ce sora lui se făcu nevăzută.

          Am suspinat și m-am întors pe călcâie către el. Vorbele mele îl atinseră mai mult decât credeam, fiind zăpăcit încă de greutatea lor.

          — Toți murim, am spus sec.

          — Da, dar tu vei muri când fiul nostru va fi un adult în toată regula, iar tu vei fi o bătrână împlinită.

          Am ascultat cu atenție și un zâmbet îmi apăru de nicăieri pe chip.

          — Daniel, acum o oră îmi spuneai că nu-ți pasă dacă trăiesc sau mor! I-am evidențiat ipocrizia și el pufni.

          — La dracu' cu ce spun eu, Laura! Ochii mei se măriră, era prima oară când auzeam așa ceva din partea lui. Veni lângă mine, având o privire blândă. Nu poți muri, repetă ce a spus, total necaracteristic lui.

          — Să ghicesc... pentru că ai nevoie de mine aici? Ce naiba o mai însemna și asta!

          Ironia mea nu-l interesa. În întunecimea din ochii lui exista un licăr, ce a fost suficient pentru mine ca să tac. Mâna lui se plimbă de-a lungul obrazului meu, cuprinzându-l apoi.

          — Ești mama unui copil. Iar eu sunt tatăl acelui copil. Fiul nostru are nevoie de amândoi, iar eu am nevoie de tine ca să pot fi un tată bun pentru el. Mă scoți din sărite, nici n-ai idee, dar tot tu mă calmezi după.

          Mi-am plimbat precaută privirea pe întreaga lui față, căutând un semn oricât de minuscul că minte sau că este un alt joc crud. Dar nu exista unul. Daniel nu urmărea niciun scop și nici nu dorea să râdă de mine, vorbea sincer și deschis. Fiul nostru îi făcea asta și deja eram mai mult recunoscătoare de prezența lui în viața noastră.

          — Crezi că te pot calma când fiul nostru va avea toane ca mine? Sau mai rău, ca tine? Am întrebat amuzată și începu să râdă.

          Mâinile lui se poziționară pe obrajii mei din nou.

          — Sunt sigur de asta, micuțo.

          Zâmbi când remarcă încântarea mea. Mâinile lui îmi traseră ușor capul aproape de buzele sale ce se lipiră de fruntea mea. Mi-am închis ochii, simțind cum liniștea se așeză printre noi după atâtea săptămâni agitate. Nu aveam niciun gând să renunț să lupt pentru libertatea tatălui meu, dar mă bucuram de moment. Bărbatul pe care-l iubesc îmi oferă o părticică din tandrețea lui după sute de vorbe insensibile. Se distanță și fu mulțumit când remarcă un zâmbet pe chipul meu. Privirea mi se plimbă prin sufrageria spațioasă și ceasul îmi atrase cu eficacitate din nou atenția, ora patru și un sfert. Ochii mi se măriră și o exclamație se strecură printre buzele mele. Trebuia să mă duc la mama acum jumătate de oră. Am mers glonț spre ușă când mi-am amintit de cearta dintre mine și Daniel ce m-a făcut să mă opresc în dreptul ei.

          — Trebuie să merg la mama, l-am anunțat simplu și el încuviință.

          — Îl chem imediat pe Armand să te ducă.

          — Nu! Răspunsul meu îl împiedică să mai facă un pas spre grădină, se roti spre mine confuz. Poți să mă duci tu? Cântări câteva momente oferta și oftă ca apoi să mi se alăture.

          Deschise ușa și mi-a făcut semn să înaintez. Când am mers prin fața lui îmi zâmbi pentru scurt timp. Daniel era în toane foarte bune. Cine ar fi crezut că era nevoie de un război pentru a-l aduce în starea asta. Gestul de gentleman nu se termină doar la ieșirea din casă, acesta ajunse înaintea mea la portieră pe care o deschise. L-am privit perplex, dar am ales să nu fac vreun comentariu. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să înlătur buna lui dispoziție. M-am uitat la decorul fugitiv în căutarea unei ocupații. Discuțiile de umplutură n-au fost și nu vor fi pe placul lui Daniel, de asta preferă să tacă și să-și vadă de drum cât timp eu încerc să rămân sănătoasă la cap. Tăcerea în care el se simte atât de confortabil, mă omoară. Nu insist pe tema asta niciodată, întotdeauna voi prefera un Daniel calm în detrimentul monstrului de dimineață. Răul mai mic dintre două rele.

          — Dacă-ți spun ceva, promiți să nu spui mai departe? Întrebarea lui mă luă pe neașteptate.

          L-am privit curioasă când i-am văzut chipul amuzat.

          — Mie îmi poți spune orice, Daniel.

          — Diana nu e chiar compania rea pe care mi-o imaginam. E chiar... —luă o pauză pentru a spori intrigarea mea— plăcută.

          Mi-am înăbușit râsul, privindu-l fascinată. Să aud asta din gura lui părea doar un miraj, m-am convins că este o realitate când parcă în curtea familiei mele fără să aibă o grimasă pe față. N-am putut să mă abțin să nu zâmbesc. Poate toată situația asta nu era cu adevărat pierdută.

          — Crezi că mama gândește același lucru? L-am întrebat și pufni în râs.

          — Doamne, nu! În niciun caz! zise când am coborât din mașină. M-ar ucide dacă ar putea scăpa nepedepsită și are toate motivele să fie așa.

          — Îi poți câștiga inima dacă vrei, mama nu e o femeie ranchiunoasă, replic când am ajuns lângă ușă și am apăsat soneria.

          — Nu voi lupta niciodată pentru simpatia cuiva, Laura. Nu e genul meu, răspunse sincer și mi-am arcuit o sprânceană.

          — Și ce e genul tău? Am continuat discuția când la ușă întârzia să apară cineva.

          Își îndreptă postura și privi în direcția mea.

          — Mă prezint exact cum sunt. Dacă cineva mă simpatizează sau mă urăște, nu prezintă interes pentru mine. 

          Am aprobat fix când ușa se deschise. Ochii verzi ai mamei ne întâmpinară și am cuprins-o în îmbrățișarea mea. Am simțit încordarea mamei îndată ce l-a recunoscut pe Daniel în spatele meu. Nu m-a surprins, prevăzusem deja că se va întâmpla asta.

          — Mă bucur să te văd, draga mea, vorbi de parcă Daniel nu exista lângă noi. Se uită de sus în jos la el când ne-am despărțit, apoi suspină de parcă-i accepta prezența. Haide, înăuntru, spuse la singular, dar se referea la amândoi.

          — O seara bună și ție, Diana, salută Daniel când trecu pragul, aruncându-i o privire urâcioasă pe măsura celor primite deja din mărinimia ei. Eu mă întorc acasă, mă suni când vrei să vin să te iau, stabili și am clătinat din cap ca o aprobare.

          Nu puteam să-l judec că voia să scape din tensiunea asta. Aș fi fugit mâncând pământul imediat ce i-aș fi remarcat privirea ucigătoare a mamei. Mama se depărtă puțin, dar se întoarse când îl auzi pe Daniel că voia să plece.

          — Rămâi, a spus și Daniel se încruntă ușor. Am făcut fursecuri pentru voi, continuă când se duse spre camera de zi.

          Până și eu m-am mirat, mama nu obișnuia să gătească mai nimic, fiind total paralelă cu arta culinară. M-am uitat în stânga mea, către Daniel care era vizibil surprins. Am făcut un schimb de priviri îndoielnice, gândindu-mă serios dacă nu cumva mama mea plănuia să-l otrăvească pe Daniel. El gândea același lucru. Îmi făcu semn să merg și am ascultat buimăcită după ce am lăsat jacheta la intrare. 

          Ne-am așezat pe canapeaua opusă fotoliului pe care stătea așezată mama precum un adevărat gangster. Eu și Daniel ne-am privit fugitiv sub studiul atent al ochilor ei verzi. Farfuria cu fursecuri stătea pe măsuța dintre noi și printr-o mișcare a brațului, mama ne-a invitat să luăm unul de fiecare. Am chestionat-o din priviri ce se întâmplă, dar mi-a răspuns printr-un semn subtil că totul este în regulă.

          — Daniel, ia un fursec, insistă și el mă căută cu privirea.

          I-am strâns ușor brațul pentru a ști că nu este singur. Ochii mamei au fost direct pe locul unde mâna mea stătea așezată. Brunetul aruncă în stânga și-n dreapta priviri precaute, apoi apucă fursecul ferm încât mi-a fost teamă că se va spulbera sub forța degetelor sale. Mușcă fără s-o scape din ochi pe mama. Știam că în felul acesta își trimiteau avertizări.

          — Sper că va fi rapidă, replică pe un ton obraznic și m-am încruntat, neînțelegând ce spune, dar mama l-a priceput. Îi oferi un zâmbet disprețuitor.

          — Fii serios, Daniel. Nu mi-aș murdări mâinile cu sângele tău. Dacă aș fi făcut-o eu —știam că se referă indirect la tatăl meu, dar am tăcut amândoi—, n-ai fi scăpat, mărturisirea ei m-a stânjenit.

          Astfel trebuie să se simtă și Iulia când este prinsă între focurile dintre noi doi. Abia aștept să mă întorc acasă și să-i ofer o îmbrățișare zdravănă că ne suportă cu atât de multă grație toate certurile. Daniel se uită la ea cu subînțeles ca și cum s-a întâmplat ceva ce doar ei doi știu și m-am încruntat. Moment în care mama își schimbă atenția complet către mine.

          — Cum te simți? Ai fost la control?

          Un zâmbet necaracteristic lui iese la iveală de fiecare dată când fiul nostru e adus în discuție.

          — Totul este bine, mamă. Asta spun toți doctorii, dar mie mi-e teamă. Sunt deja în luna a cincea și n-am simțit nicio mișcare...

          Daniel mă învălui protector în brațele lui imediat ce a auzit cuvintele mele, cercetându-mă atent.

          — De ce nu mi-ai spus? Întrebă el, uitând complet de prezența mamei. Trebuie să mergem la doctor! Se ridică în picioare și mama bufni în râs.

          — Așază-te, Daniel. E normal, se va întâmpla foarte curând. Nu trebuie să vă panicați și doctorii au spus că este bine, liniștiți-vă.

          Daniel se așeză din nou lângă mine chiar dacă nu era convins de vorbele spuse din experiență ale mamei, fiind vizibil agitat. Am înghițit în sec, iar m-a luat gura pe dinainte. Mama ne analiză pe amândoi, apoi oftă, ridicându-se de pe fotoliu. A mers până în dreptul gramofonului cu care se mândrește de când l-a găsit și l-a achiziționat, fiind de colecție.

          — Știu exact ce vă trebuie ca să vă relaxați.

          Ne captase interesul amândurora. 

          M-am blocat când am văzut că așază unul dintre discurile speciale în spațiul destinat, pregătindu-se să pornească melodia. Înainte de a face asta, ne privi ciudat pe amândoi. I-am aruncat o privire de după umăr lui Daniel ce părea curios și confuz în același timp. Mama zâmbi șiret. Plănuia ceva. Plănuia încă de când am făcut primul pas în casă, acum îmi era clar.

          — Ce mai așteptați... ridicați-vă să dansați!

          Mi-am mărit ochii și am înghițit în sec. Ea era chiar mai confuză. Nu avea de unde să știe că eu cu Daniel n-am mai făcut asta până acum, nici nu s-a pus problema. Noi nu suntem un cuplu. N-am fost niciodată, iar viața noastră a fost copleșită de multiple drame ca să ne permitem și astfel de mici distracții. În plus, nu e nevoie să fii un geniu pentru a-ți da seama că Daniel n-ar face asta nici obligat. Nu e genul lui, cuvintele lui mi se rostogoliră din nou în minte.

          — Nu e nevoie, Daniel nu dansează, am încercat să ne salvez din asta, dar mama refuză vehement.

          — Nu se poate! Tu iubești să dansezi, am privit cum sprânceana lui Daniel se arcui. Nu-mi poți spune că n-ați dansat împreună până acum! Continuă să insiste și mi-am presat buzele.

          — Mama, Daniel nu se simte conforta—

          M-am oprit când l-am văzut ridicat în dreptul meu cu mâna întinsă spre mine. L-am întrebat prin priviri dacă vorbește serios și aprobă. Un zâmbet larg îmi ocupă chipul când mi-am așezat mâna într-a lui. M-a condus undeva aproape de centrul camerei, unde aveam destul loc. Muzica începu subit, iar prezența mamei se evapora chiar mai repede. L-am privit descurajată.

          Daniel nu băgă în seamă ezitarea mea și-și deplasă o mână pe talia mea, ținându-mi strâns cu cealaltă, mâna pe care i-am oferit-o. M-a tras mai aproape și respirația mea sări o măsură, trezindu-i un rânjet de toată frumusețea. Mi-am plasat mâna liberă pe umărul lui și mi-am ridicat privirea în ochii lui când am început să ne mișcăm.

          — De ce nu mi-ai spus niciodată că-ți place asta? 

          — N-am crezut că te interesează, pe lângă asta nu ești o persoană cu care-mi e ușor să vorbesc.

          Mări presiunea cu care-mi ținea talia, obligându-mă să mă apropii si mai mult, ajungând chiar sub nasul lui. Am înghițit în sec când magnetismul din ochii lui deveni din ce în ce mai palpabil. Ne mișcarăm în ritmul muzicii, simțindu-mi inima accelerând cu fiecare secundă scursă.

          — Mama ta e vicleană, îmi șopti la ureche și un fior îmi traversă șira spinării. 

          Am zâmbit chiar dacă eram amețită de stările pe care mi le provoca. Se încordă când simți tresărirea mea, apoi mă fixă cu ochii săi negri ce aveau un licăr neobișnuit. Buzele lui mi-au atras privirea, le-am examinat circumspect, rezistând impulsului de a le săruta. El a simțit, cât a și văzut asta, nescăpându-mă din ochi. Melodia se termină și am răsuflat puternic, dorindu-mi să mă îndepărtez înainte ca impulsurile să capete control asupra mea. Gândul că mama este în aceeași casa, făcu totul mai ușor. Daniel ezită să-mi dea drumul, pătrunzându-mă cu privirea lui, dar se îndepărtă când a auzit pașii mamei. 

          Își plimbă privirea de la unul la celălalt, apoi zâmbi pe sub mustăți când își așeză cana cu cafea pe masă. Ce a urmărit cu asta? Am dat să spun ceva când am simțit strânsoarea puternică a mâinii lui Daniel ce-mi spuse mutește să tac.

          — Cred că este timpul să plecăm.

          Mama se ridică amuzată din habar n-am ce motiv când cuvintele lui au ajuns la ea.

          — Desigur, copii. Mergeți, mă descurc de aici. Ai grijă, draga mea! M-a cuprins în brațele ei.

         — Mâine trec să te văd să mergem la tata, bine?

         — Sigur!

          Ne-am luat rămas bun, apoi Daniel mă zori să intrăm mai repede în mașină. Mi-am pus centura dezorientată de noua stare afișată de el, nu credeam că un amărât de dans l-ar putea afecta atât. Bătu volanul cu degetul la stop mai agitat decât de obicei, am vrut să rostesc ceva, dar cuvintele mi-au rămas în gât. Neputând decât să-l privesc. Observ imediat când pierde intrarea spre casa noastră și mă încrunt, apoi înghit în sec când mă lipesc de scaun. Ce pune la cale? Mi-am așezat mâna pe abdomen pentru confort. Abia când îmi observă gestul se mai liniști puțin.

          Opri în dreptul unei case total străină plasată, la fel ca a noastră, aproape de pustietate. Coborî și înaintă în timp ce eu ezitam cu fiecare mișcare, privirea lui era mai intensă decât de obicei, iar agitația lui mă cuprinse și pe mine. Am coborât oricum. Chiar dacă îmi simțeam inima bubuindu-mi în piept. I-am urmat pașii, dar am rămas undeva în spate, nesigură de ce se întâmplă.

          — Unde suntem? Întrebarea mea trecu neobservată, fiind prea ocupat să culeagă cheile de rezervă de undeva din spatele câtorva ghivece de flori.

          Căsuța era drăguță. Mai mică decât cealaltă, dar cu mult mai primitoare. Din senin, teama îmi pătrunse în oase. Ultima oară când ne-am mutat atât de grăbiți a fost din cauza lui Luciano, oare a reușit să ne găsească? O altă întrevedere cu el este ultimul lucru pe care mi-l doresc. M-am apropiat de Daniel până am ajuns în dreptul lui, lângă ușă. O deschise și-mi făcu semn să înaintez.

          — Ce se întâmplă? Am insistat când el își dezbrăcă jacheta și-o așeză pe tamburetul pus special să te așezi pentru a te încălța mai ușor.

           Îmi aruncă o privire piezișă și suspină, mergând înainte pe hol, intrând într-una din camere. Am pufnit enervată, cum îi este atât de ușor să mă ignore după tot ce s-a petrecut între noi? M-am descălțat și am pornit hotărâtă spre camera unde a intrat. Intrarea mea bruscă îl surprinse căci tresări ușor, dar nu se întoarse. Căută disperat prin sertarele dulapului.

          — Ce este? El continuă să caute, am mers lângă el. Daniel, ce naiba e cu tine? Am întrebat răstită când l-am tras de braț.

          Într-o fracțiune de secundă buzele lui le zdrobiră pe ale mele, reducându-mă la tăcere. Mi-am încolăcit mâinile în jurul gâtului lui când m-a tras mai aproape, adâncind sărutul. Sărut prin care i-am simțit fiecare stare. Frustrare. Nedumerire. Dorință. Cu fiecare mișcare, obținu control asupra mea, reglându-mi bătăile inimii după bunul plac. Se îndepărtă pierdut și mări distanța, l-am privit cu consternare, căutându-mi respirația.

          — Nu știu ce se întâmplă, Laura. Voiam atât de mult să te sărut, era singurul lucru din mintea mea! explică tulburat.

          Am făcut un pas spre el. Mă privi atent și am zâmbit ușor când mi-am pus mâna pe obrazul lui.

          — Acesta e doar începutul, degeaba te opui, am șoptit când m-am apropiat de buzele lui. Flăcările din ochii lui se îndreptară din nou spre mine.

          Mi-am plasat cealaltă mână pe pieptul său, asigurându-mă că-i pot simți inima bătând în mâna mea, apoi mi-am ridicat ochii în ai săi. Mă apucă de talie și mă lipi de el. Respirațiile noastre sacadate erau singurul sunet pe care-l puteam auzi.

          — Mă înnebunești, șopti când buzele noastre se atinseră puțin.

          Am început să zâmbesc până când m-a sărutat iarăși, de data asta fără niciun gând să mă elibereze. Pasiunea lui îmi fură tot oxigenul, iar cu fiecare atingere rațiunea mea dispăru la fel ca jacheta de pe umerii mei. M-am desprins din sărut doar pentru a-i vedea chipul. Ochii săi străluceau mai mult decât niciodată din vina focului ce se afla în ei, iar dorința pe care o puteam citi atât de limpede creștea cu cât mă ținea mai strâns lipită de el. Confuză și surprinsă, n-am știut cum să reacționez, am rămas în brațele sale fără să mă mișc, aproape hipnotizată de intensitatea privirii sale. Era greșit, la fel de greșit ca dățile trecute, ba chiar mult mai greșit, dar puterea de care aveam nevoie să mă rup de lângă el nu exista. Mă aflam din nou în mâinile sale și nu putea să-mi pese mai puțin. Vârful nasului lui îl atinse pe al meu când începu să rânjească.

          — Poți pleca oricând, Laura.

          Respirația lui se plimbă pe toată fața mea când am înghițit în sec la cuvintele rostite. Brusc, m-am întors cu mai bine de șase luni în urmă unde le-am auzit prima oară. Rânjetul ce refuza să dispară de pe buzele lui îmi confirmă că a făcut-o intenționat. I-am aruncat o privire urâtă.

          — Te doare? Am întrebat când bandajul lui îmi captă atenția, Daniel răsuflă.

          — Nu-ți bate capul cu asta.

          M-am încruntat, privindu-l cu atenție sporită. M-am dat mai în spate și am ridicat mai mult tricoul ușor rulat, o exclamație îmi ieși pe gură când am văzut cercul roșu ce se afla pe el.

          — Daniel, trebuie să-l schimbi! Se strâmbă și a tras de tricou, acoperind bandajul.

          Se îndepărtă de mine și merse la geam, alegând să ignore orice aș fi zis mai departe. Comportamentul lui m-a enervat, dar n-am lăsat asta să umbrească lucrul cu adevărat important. Am mers la baie și am luat trusa de prim ajutor, apoi l-am luat de mână și l-am pus să se așeze pe pat. Încercă să se opună de mai multe ori, dar privirea mea determinată îl făcu să cedeze.

          I-am ridicat cu grijă tricoul, ajutându-l să-l dezbrace, apoi am îndepărtat bandajul vechi. M-am concentrat cât am putut de tare și am strâns din dinți să nu-mi vină rău la sângele văzut, străduință de care m-am agățat cu tot ce am putut până am înlocuit bandajul cu unul nou. Am zâmbit satisfăcută și mi-am ridicat privirea doar pentru a observa că Daniel m-a urmărit în tot acest timp. M-am ridicat din genunchi când mâna lui se așeză pe obrazul meu, punându-mă lângă el. Mă trase mai aproape și mă sărută apăsat în timp ce mă ghida să mă întind.

          — Lasă-mă să-ți mulțumesc, rosti și mi-am pierdut suflul.

          Mă sărută din nou, mutându-se în așa fel să fie peste mine. Mi-am simțit inima bătând mai rapid ca niciodată, dar cu fiecare clipă scursă, mintea mea refuză să mai bage în seamă simptomele provocate de el.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

5707 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!