》Alexandru《

          Chipul Dianei mă menține hipnotizat în timp ce povestește cu entuziasm revederea cu fiica noastră. Ochii ei sclipesc, iar zâmbetul ce-i scapă ori de câte ori ia o pauză, o trădează că este mai fericită decât niciodată. Îmi abțin bufnirea în râs și o admir tăcut cu un zâmbet blând, simțind un val de liniște când o văd astfel. O ajut cu șuvița rebelă ce tot nu-i dădea pace, trecând-o după ureche, moment în care își apleacă chipul spre mâna mea ca obrazul să-i cadă în palma mea. Închide ochii cât timp îi mângâi obrazul și zâmbetul îmi crește. Toți ani care au trecut peste noi, nu ne-au schimbat deloc. Iubirea pe care o simt pentru ea nu s-a modificat nici măcar puțin și nici nu se va modifica vreodată. Deschide pleoapele, revelându-și verdele de neconfundat al pupilelor, trezind în sinea mea o altă constatare. Este la fel de frumoasă ca în ziua când am zărit-o pentru prima dată, ba chiar mai frumoasă. Ea este femeia care mi-a oferit totul pentru a putea clădi viitorul familiei noastre.

          — Îți vine să crezi? Întreabă exaltată, așezându-se la pieptul meu. Fiica noastră va avea un băiețel! Imaginează-ți doar: o bucățică din ea alergând prin grădină la fel cum făcea ea, încep să râd la exercițiul de imaginație și-i sărut creștetul. Sunt atât de fericită pentru ea! Continuă cu același ton jovial.

          O strâng în brațe, aplicându-i alt sărut pe creștet. Totul ca să nu observe și ca eu să nu mă gândesc că zâmbetul meu s-a evaporat. Sunt fericit că va avea un copil, dar nu sunt fericit de circumstanțele în care și-a făcut apariția. Îmi închipuiam cum o voi conduce la altar, cum va avea lângă ea un bărbat care o adoră și cu care ar fi avut în cele din urmă un copil. Nicidecum așa. Retrăind clipa în care-mi plângea isteric în brațe, asaltată de vinovăție și disperare, rostind parcă neîncetat că a rănit-o din cauza mea, mă face să pierd contactul cu realitatea astfel încât totul devine negru în jurul meu. Rămân eu, într-un loc cufundat în întuneric, iar în capăt, înconjurat de o lumină, Daniel cu aceeași privire dușmănoasă pe care a tot afișat-o. Simt furia trezită de vederea chipului lui, simt durerea Laurei traversându-mi prin vene până în inimă, simt frustrarea că n-am fost capabil să văd primejdia și s-o apăr. Iar acum este prea târziu, răul a fost deja făcut. Însă nu este prea târziu ca el să primească ceea ce i se cuvine. Tot răul produs i se va întoarce, iar dacă întârzie s-o facă, mă voi asigură că o va face.

          — Alex, ar trebui să vorbești cu Daniel, sugeră după lunga mea tăcere și m-am încruntat, privind-o descumpănit în timp ce mă mut mai încolo pe canapea, creând o distanță pentru a-i observa în întregime chipul și să mă asigur că nu a înnebunit.

          Privirea ei de căprioară îmi dă de înțeles care este scopul final și oftez, schimbându-mi direcția privirii. Conștientizez că-și dorește să fie lângă Laura, asta este și dorința mea, dar nu-l pot accepta pe acel om după tot ce am aflat.

          — Diana, nu mă obliga să vorbesc cu animalul ăla! Rostesc hotărât, făcând abstracție de privirile ei menite să mă îmbuneze și suspină, îndreptându-și poziția.

          — Poate n-o să mă crezi, dar o iubește, Alex. Am văzut cu ochii mei! Insistă și mă ridic iritat.

          Arunc o privire ce o face să mediteze asupra ce vrea să zică mai departe și oftez, plimbându-mi privirea prin cameră. Urăsc să mă comport astfel în preajma ei, urăsc că mă aduce în poziția asta dificilă și nu pot să nu fiu scos din sărite. Știu prea bine că mă va învinui, dacă voi refuză, că nu poate fi alături de Laura. Mi-aș dori să mă înțeleagă că oricât aș încerca, nu-l pot tolera.

          — Tu n-ai văzut-o pe Laura, Diana. Era... distrusă, de-a dreptul frântă! Și asta doar din vina lui, dar va veni momentul în care va plăti pentru fiecare lacrimă a ei... o să vezi! Spun pe un ton ridicat, iar ea mă urmărește preocupată.

          Nu mă slăbește din priviri, fiind încercată de cele mai întunecate gânduri la constatarea furiei prezente pe tot chipul meu. Își schimbă poziția, avându-mă mai bine în planul vizual și înghite în sec, fixată cu ochii în ai mei. Am clătinat din cap și mi-am coborât capul spre podea. Niciunul nu a rostit un cuvânt, dar tăcerea noastră a vorbit mai zgomotos decât am fi putut noi. Nu știe următoarea mea mutare, dar asta n-o împiedică să n-o anticipeze. Asta explică cu claritate fața pe care a făcut-o. Suspin prelung, ridicându-mi capul doar pentru a-i vedea smaraldele din privire încă o dată.

          — Alex, ce tot spui? Declară învinsă când analiza amănunțită a imaginii mele nu i-a oferit nicio informație, preocupând-o. Mă sperii, continuă și suspin din nou.

          Merg la comoda din sufragerie, apucând carafa cu un calm fals. Adevărul este că furia pe care o simt și pe care o vede și soția mea, mocnește din seara în care Laura a plecat cu el. Torn din conținut într-un pahar cu întrebarea Dianei suspendată în aer, urmând să-l dau pe gât în speranța că mă va liniști. Dar nu pot fi liniștit.

          — Cu tine vorbesc! Am auzit-o când s-a ridicat și am recunoscut cu succes surescitarea din vocea ei, dar n-am avut nicio reacție.

          Îmi face rău tăcerea asta, lasă ocazie furiei să mă devoreze pe dinăuntru, dar sunt pregătit să suport asta. Îmi iubesc soția, o iubesc atât de mult încât nu i-aș spune ce a spus Laura niciodată. Eu încă mă pot zbate, dar Diana ar fi răvășită. S-ar învinovăți atât de mult încât ar măcina-o până la ultimul nerv. Nu-i pot cauza o suferință de genul cu bună știință. M-am întors spre ea și am pufăit pe nări, având un zâmbet vag pe față. I-am cuprins chipul în mâini, sărutându-i fruntea ca apoi s-o privesc în ochi.

          — Daniel nu va scăpa cu basma curată, i-am răspuns după mult timp de așteptare, dar n-a fost mulțumită. Mă duc să dorm, mâine am mult de lucru la firmă, mă eschivez înainte să pună întrebările pe care știu prea bine că le avea pregătite și-i sărut tâmpla pregătit să plec.

          — Voi urca imediat, spune când mă aflu la jumătatea scărilor și o aprob cu o mișcare a capului.

          Mă strecor în pat, extenuat de dialogul cu Diana, și apuc mai bine plapuma pe care o trag până la ureche. Sunt extenuat, dar nu pot închide un ochi. Gândul zboară necontenit spre acea întâlnire și pufnesc iritat, rotindu-mă în așternut. Îmi schimb poziția de mai multe ori, sperând s-o găsesc pe cea potrivită, însă fiecare eșec contură mai bine în mintea mea ideea că nu voi avea parte de odihnă până când acel gunoi nu va plăti.

          Diana intră cu atenție în cameră să nu mă deranjeze și rămân blocat cu spatele spre locul ei, prefăcându-mă că dorm pentru a evita un eventual conflict. Simt agitația ei, iar liniștea mormântală mă lasă să aud înghițitul ei în sec.

          — Erai în locul lui în urmă cu douăzeci și cinci de ani, Alex, o aud și mă abțin să nu răbufnesc. Mă iubeai când m-ai rănit, de asta ar trebui să-i dai o șansă. Nu este un sfânt, dar niciunul dintre noi nu este, mă ridic în șezut, agasat de ce aud și-i arunc o privire indignată.

          Mă privește surprinsă și se ridică la rândul ei, descurajată de reacția mea.

          — Laura era! Pe ea n-o pui la calcul? Mi-a târât fiica prin noroiul lui, i-a furat lumina și mi-a râs în față! Nu pot să cred că încerci să-i găsești scuze! Îmi arăt revoltarea și oftează.

          Vine mai aproape de mine și-și plasează mâinile pe brațele mele, aplicându-mi un sărut apăsat pe omoplat. Închid ochii, eliberând aerul tensionat din plămâni.

          — Nu vreau să ne certăm din cauza lui, Alex, renunță în cele din urmă, așezându-și bărbia pe umărul meu.

          Întorc capul îndeajuns să-i sărut obrazul și oftează din nou.

          — Diana, sunt conștient că ți-e dor de ea. Și mie îmi este, nici n-ai idee, dar e mai bine așa. Trebuie să înțeleagă că acel om nu-i face bine, n-am de gând să-l primesc în casa mea și să-i ofer un loc la masă doar de dragul ei pentru că aș fi la fel de vinovat ca el de răul produs!

          Clatină din cap și zâmbește amar.

          — Ceri unui îndrăgostit să fie rațional, Alex. Ai fost în locul ei, ar trebui să știi mai bine de atât, conchide și se întinde, închizând pleoapele.

          Este mesajul răspicat că nu mai vrea să discute. Tonul ei dezamăgit mi-a zgâriat inima, dar am trecut cu vederea. Alegerea făcută de mine este una dificilă, dar este cea corectă. Laura trebuie trezită, nu adâncită în povestea asta. Îmi pare rău că Diana nu vrea să vadă asta. Mă întind și eu, privind atent tavanul. Cuvintele spuse de Diana continuă să mi se deruleze în minte și expir zgomotos. Eram atât de tânăr când am luat decizia care ne-a distrus pe mine și ea, nu gândeam limpede fiind presat de familia mea și nu aveam idee de mai nimic în lume. Dar Daniel? Daniel este un om în toată firea! Știa prea bine daunele pe care avea să le producă, știința asta l-a și determinat s-o facă. Nu i-aș fi făcut rău voit soției mele niciodată! Nu există iertare pentru purtarea lui și Diana mai are curajul s-o numească dragoste.

          Am deschis ochii imediat ce am simțit razele soarelui pe chipul meu. M-am întors instinctiv în stânga mea, asigurându-mă că soția mea doarme netulburată, apoi am privit fereastra.

          Mulți spuneau că somnul face miracole în asemenea cazuri, dar mă simt la fel ca înainte să dorm. E agonie. Neliniștea crescândă în mine, continuă să mă atace fără milă și imaginea lui Daniel devine din ce în ce mai insuportabilă. Până când gândul că Laura este alături de el începe să provoace durere. Ca o așchie intrată în deget care până nu este îndepărtată, nu va înceta să doară. Daniel trebuie îndepărtat, este propoziția care mă face să mă ridic din pat. L-am lăsat să-mi rănească fiica o dată. Dacă se va întâmpla a doua oară, nu mă mai pot numi tată. Nu-i pot oferi ocazia s-o facă din nou.

          Am început să mă pregătesc cu prudență ca Diana să nu fie trezită de nebunia ce a pus stăpânire pe mine. O pot numi nebunie sau disperare, diferența dintre ele a devenit infimă.

          Ieșit din cameră, am rămas blocat pe hol, nesigur de următoarea mea destinație. Ideea de a-mi recupera fiica s-a conturat mai bine în ultimele ore, dar nu pot să mă duc și s-o iau pur și simplu. Ce bine ar fi fost să fie așa. Trebuie să se convingă ce fel de om este Daniel, odată și pentru totdeauna.

          M-am trezit la volan când am apăsat accelerația. Sunt încă confuz unde merg, dar se pare că subconștientul meu are grijă de asta în locul meu. Conversația cu Diana mi-a petrecut mintea în așa fel încât am auzit din nou indicațiile despre locația Laurei. Am oprit lângă casa ce se potrivea cu descrierea spusă de soția mea și am rămas un moment pe loc, doar studiind împrejurimile. Este singura casă de aici, de asta nici n-a fost groaznic de greu s-o localizez. Este genul de locație unde s-ar ascunde cineva, nicidecum să trăiască. Am coborât, intrigat de puzzle-ul din capul meu ce se completa mai mult cu fiecare pas făcut spre intrare.

          Am bătut la ușă, simțindu-mi inima cum se îngustă și am așteptat descurajat până când niște pași s-au auzit lângă ușă. Dată de perete, mi-a arătat o tânără complet necunoscută, dar care m-a făcut să simt că văd o fantomă. Asemănarea izbitoare a fetei dinaintea mea cu Anca a trădat proveniența ei. Trebuie să fie fiica ei! Am zâmbit blând spre fata ce pare speriată și s-a mai liniștit, chiar dacă încă așteaptă un răspuns din partea mea.

          — Sunt Alexandru Dinu, tatăl Laurei.

          Am crezut că am vorbit normal, dar tânăra a intrat într-un șoc total, privindu-mă pierdută de parcă vede un asasin. Am rezistat impulsului de a mă strâmba și am zâmbit din nou în încercarea de a detensiona situația. Un alt set de pași s-au făcut auziți când bruneta din fața mea nu s-a mai mișcat de minute bune și chipul Laurei a apărut din spatele ei. Trece pe lângă fată cu un zâmbet larg pe chip și-mi sare în brațe spre consternarea fetei.

          Îmi strâng fiica în brațe, simțind același miros pe care-l avea și când era un bebeluș și uit complet motivul pentru care am venit până aici. Refuză să-mi dea drumul chiar și când îmbrățișarea a devenit prea lungă, fiind cred convinsă că sunt doar produsul imaginației ei.

          — Nu pot să cred că ești aici! Exclamă bucuroasă, îndepărtându-se într-un final.

          Îi cuprind unul dintre obraji în palmă, masându-l ușor în timp ce zâmbesc. Nu pot să nu remarc tristețea afișată de fata din spatele Laurei la vederea noastră.

          — Unde ar trebui să fiu dacă nu lângă fiica mea? întreb retoric și pufnește amuzată, strângându-mă încă o dată în brațe.

          Se uită peste umăr și scutură capul zăpăcită.

          — Ea este Iulia, sora lui Daniel, introducerea ei îmi confirmă bănuiala. Iulia, el e tatăl meu, Alexandru.

          — Da, mi-a spus deja, replică repezită și Laura se încruntă. Îmi pare bine! spune și pleacă, iar eu oftez.

          Se pare că ura nu s-a oprit doar la Daniel. Laura se întoarce încurcată spre mine și ridică din umeri.

          — Nu știu ce e cu ea, rezumă și-i fac semn că este în regulă.

          Poate că ea nu a înțeles, dar e suficient că am înțeles eu. Nu înțeleg totuși care este rațiunea din spatele urii acesteia pentru mine. Îmi face semn să intru și-i urmez îndemnul, scrutând încăperea după Daniel.

          — Este în biroul lui, realizează ce fac și mă face atent la ea din nou.

          O privesc, sesizând schimbarea a înfățișării ei. Abdomenul ei este mai umflat decât ultima oară când am văzut-o. Zâmbesc și-i cer aprobarea înainte să întind mâna. Râde de parcă ar fi prostesc să cer asta și clatină din cap, iar eu îmi așez mâna pe burtica ei.

          — Am auzit că va fi băiat, spun încântat, iar ea aprobă fără să vorbească.

          — Cu cine crezi că va semăna? Aud vocea lui undeva în spatele meu și-mi retrag mâna, deja enervat de prezența lui.

          Laura aruncă o privire urâtă spre el când vine în dreptul nostru, iar el rânjește, privindu-mă ca pe un șoarece prins în capcană.

          — Știm amândoi că visul tău este să semene cu mine și spre binele lui, sper că o va face! Răspund, făcându-i rânjetul să dispară.

          — Cine ar fi crezut? Alexandru Dinu chiar la mine în casă! Deunăzi îmi spuneai să stau departe de fiica ta, iar acum iată-ne! Continuă în aceeași notă batjocoritoare și folosesc toate resursele mele de răbdare să nu sar la gâtul lui, mai ales de față cu Laura.

          — Daniel, încetează! Îl avertizează Laura când observă starea mea.

          Pufnește și îmi aruncă o privire menită doar unui inamic.

          — Când am întrebat cu cine crezi că va semăna mă refeream la mine și la Mircea Avram, adevăratul tată al Laurei!

          Nu apucă să termine bine propoziția că pumnul primit de la mine îl dezechilibrează, izbindu-se de masa din sufragerie. Laura exclamă și se pune între noi când Daniel decide să-și ia revanșa.

          — Te provoc să mai repeți o dată! strig spre el și o dă pe Laura din drum, venind nervos spre mine.

          Mă prinde de guler, pregătit să mă lovească, dar îi blochez mișcarea, împingându-l în spate.

          — Încetați! replică Laura când lupta noastră ne face să ajungem în grădină.

          Daniel își șterge sângele de la nas și se năpustește asupra mea, lovindu-mă cu toată forța. Scuip sângele și dau să mă îndrept când mă lovește în picior, forțându-mă să mă prăbușesc. Strigătele Laurei se fac pierdute printre rundele dintre noi. Intervine când Daniel mă lovește cu piciorul în abdomen, făcându-mă să scot un geamăt de durere, dar o împinge mai încolo.

          — Armand, ia-o de aici! ordonă și un bărbat apare, înșfăcând-o pe Laura în timp ce se zbate.

          Văzând asta, găsesc forța să mă ridic și să-l lovesc din nou. De data asta se prăbușește el, iar eu mă așez peste el, atacându-l fără pauză. Reușește să mă împingă și să se ridice, scoțând o armă din spatele pantalonilor. Armă pe care o îndreaptă spre mine. Mă bucur că Laura nu mai este aici să vadă scena asta mizerabilă.

          — N-ai de gând să spui nimic? Întreabă când rămân tăcut la vederea armei.

          — Apasă-l! Strig, consternându-l. Termină odată mizeria asta, știu că mă urăști și știu că Laura nu te va ierta niciodată! Completez și răsuflă enervat.

          — Toți plătim pentru păcatele noastre, Alexandru Dinu! E timpul să plătești pentru ce i-ai făcut mamei mele, se răstește înverșunat și mă strâmb, neînțelegând la ce se referă.

          — Ce tot spui? dau voce confuziei mele și se încruntă.

          — Din cauza ta a omorât-o tatăl meu! rămân înmărmurit, crezând că am o iluzie auditivă. Tu i-ai stârnit gelozia, tu ești vinovat pentru calvarul trăit de noi!

          — Nu te prosti, despre ce tot vorbești? N-am făcut nimic! mă apăr, iar el pufăie iritat.

          — Nu juca cartea asta, n-o să meargă!

          — Toată lumea știe că eu și Anca am avut o căsătorie de fațadă! Despre ce gelozie vorbești, despre ce vinovăție?

          — Destul! N-am să ascult minciunile tale! Spune hotărât, moment în care mă reped spre el să-i iau arma din mână înainte să facă o prostie.

          Purtăm o luptă dură pentru armă care o face să se declanșeze, sunetul ei surzindu-ne pe amândoi. Văd sângele de pe cămașa mea și simt un gol în stomac, nefiind sigur dacă eu sunt cel împușcat sau nu. Daniel mă privește direct în ochi până în momentul în care cade la picioarele mele, făcându-mă să scot un sunet de uimire. Iarba din jurul lui se pătează rapid de sânge și mă amețește. Îmi cobor privirea dezorientat spre mâinile mele, pline de sângele lui și încep să tremur ușor. Ce am făcut?

          Toți trei din casă fug până la ușa dinspre grădină și exclamă șocați, rămânând stupefiați la imaginea din fața lor. Laura iese grăbită, oprindu-se înaintea noastră cu puțin, cuprinsă de șoc. Își duce mâna la gură, nevenindu-i să creadă, apoi își coboară mână pe capul pieptului, îndreptându-și privirea spre mine. Privire care m-a durut mai mult decât toate loviturile lui Daniel.

          — Cum ai putut să faci asta? Întreabă scârbită și rămân mut.

          Începe să plângă, așezându-se în genunchi lângă corpul lui Daniel. Disperată, încearcă să-i lovească chipul ca să se trezească și să-i strige numele. Toate astea în zadar. Îmi revin în simțiri când remarc sângele ce se prelingea pe coapsa Laurei. O cuprind grăbit și ea cedează, incapabilă să se mai opună, ducând-o la mașină. O așez în dreapta mea și fug să urc la volan, mânat de panică. Nu mi-o voi ierta niciodată dacă-mi voi pierde nepotul din cauza mea. Am accelerat spre primul spital, total teleghidat, ascultând în surdină suspinele Laurei care încă n-a realizat ce s-a întâmplat. Opresc brusc lângă spital și ea-și duce mâna la abdomen, vizibil cuprinsă de durere. Zărește sângele și exclamă speriată, căutându-mi privirea. O ajut să intre în spital unde o las pe mâna cadrului medical ce se grăbesc s-o ducă într-o sală.

          Răsuflu ușurat că am ajuns la timp, dar ușurarea dispare când o altă targă intră, trecând fugitiv pe lângă mine. Revederea lui Daniel mă face să conștientizez tot ce s-a întâmplat. Privesc verigheta înconjurată de sânge și înghit în sec. Nu mă pot întoarce la Diana așa, nu-i pot spune că este soția unui criminal.

          Urc în mașină din nou, mai hotărât decât niciodată de următoarea oprire. Frânez brusc lângă secția de poliție și cobor încă zăpăcit de evenimente. Intru pe ușă, atrăgând imediat privirea polițiștilor la vederea sângelui aflat pe mine. Îmi ridic mâinile în semn de predare, simțindu-mi inima cum devine cât un purice la gândul că nu-mi voi mai revedea familia prea curând.

          — Am venit să mă predau.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

3549 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!