Tresar când aud tonurile ridicate ce se aud din biroul lui Daniel. Îmi simt inima, bătând mai repede decât de obicei acompaniată de o teamă nejustificată. Mă ridic din pat, frecându-mi ochii când o bubuitură asemănătoare cu sunetul unui pumn în birou se aude, trezindu-mă instant din buimăceală. Ies pe hol, privind cu ochii măriți spre Iulia care-și roade unghiile pe fond nervos în preajma ușii biroului. Gesticulez în scopul s-o liniștesc, spunându-i să nu se miște din loc în timp ce eu înaintez mai aproape de ușă pentru a auzi motivul răbufnirii lui Daniel.

          — Nu mă interesează ce a pățit, tu trebuia să te asiguri că nu-și va da seama! glasul impunător ce nu poate fi decât al lui, îmi taie respirația. Ar trebui să te omor pentru asta, știi? Din cauza ta s-a dus de râpă tot! mă încrunt, lipindu-mi urechea de ușă pentru a auzi și nefericitul căruia i se face morală.

          — Nu puteam s-o las să moară acolo de una singură. N-are nicio vină, Daniel. Nici măcar n-a știut pentru ce a fost adusă. Poți să mă omori, voi muri cu conștiința curată! recunosc vocea, este bărbatul din acel club.

          — Ieși afară, nu vreau să te văd. Tu vei repara asta, ai înțeles? replică pe un ton amenințător și după mai multe secunde de liniște observ clanța care se mișcă.

          Mă dau în spate cu câțiva pași, captând privirea surprinsă a bărbatului din fața mea în întregime. Se întoarce spre Daniel bulversat de apariția mea, iar după o privire cu subînțeles din partea celui ce tocmai îi oferise un ultimatum formează un acord tacit cu capul său, trecând pe lângă mine și Iulia fără să ne acorde vreun cuvânt sau măcar o privire în plus. Îmi îndrept atenția spre Daniel care era complet transformat din omul pe care l-am văzut ieri. Negrul ochilor lui mi-a închis gura dinainte de a vorbi, iar chipul lui într-o grimasă continuă mă face să cred că nu este nici măcar partea întunecată pe care o cunoșteam eu. Ce caută acest străin în casa noastră?

          Intru cu pași timizi înăuntru sub privirea lui circumspectă, evitând contactul vizual cu orice ocazie apărută.

          — Ce se întâmplă? întreb, dar chipul lui inexpresiv îmi sugerează deja că nu voi primi niciun răspuns.

          — N-ai auzit tot când stăteai cu urechea lipită de ușă? răspunde acid, luându-mă prin surprindere.

          Îl privesc pierdută, gândindu-mă doar la ce s-ar fi putut întâmpla. Ce nenorocire a avut loc de a alungat omul afectuos de ieri și a adus persoana asta insensibilă ca suplinitor?

          — WOW, n-ai rezistat nici măcar o zi, predau aciditatea aruncată spre mine și se încruntă.

          — Ce vrei să zici? se ridică, venind în fața mea după ce ocolește biroul.

          — Nici măcar o zi și ți-ai dat arama pe față pentru a mia oară.

          Își rotește ochii de parcă cuvintele mele doar l-au plictisit, dar știu că l-au deranjat. Postura defensivă pe care a luat-o cu mâinile împreunate la piept confirmă asta.

          — N-am timp de prostiile tale, Laura, spune serios fără să-și dezlipească ochii de pe mine.

          — N-ai timp pentru mine? rostesc afectată, iar el oftează, eliberând strânsoarea de la piept.

          — Nu, replică rece, păstrând contactul vizual intact fără să-l deranjeze, chiar dacă știe că m-a rănit.

          Rămân tăcută și-mi plec privirea, aprobând cu o mișcare a capului ce a spus. Trece prin fața mea, întorcându-se la foile de pe birou fără să acorde măcar o fărâmă de atenție stării mele de spirit. Cum poate fi atât de impasibil? Doar ce am scăpat cu viață din mâinile tatălui lui, iar lui nu-i poate păsa mai puțin de impactul evenimentului asupra mea. Nu va înțelege niciodată că atunci când se comportă așa mă face să mă simt captivă și total nesemnificativă aici. Nu va înțelege, deoarece nu alocă interes subiectului pentru a o face. Comportamentul lui mă obligă să revizuiesc ce mi-a spus Luciano încă o dată și privindu-l neafectat de ceva din jurul lui, nu mă pot convinge să nu-mi pun întrebarea dacă a avut dreptate.

          — Daniel, atrag atenția lui, dar nu sunt sigură dacă doresc să duc la capăt propoziția. M-ai ucide? rămâne încremenit în scaun, uitându-se la mine de parcă am vorbit în altă limbă.

          — Ce prostie e și asta? De unde până unde? mă chestionează jignit, iar eu ridic din umeri.

          — Dacă te-aș scoate din sărite până la punctul maxim, ai face-o?

          — Laura, tu te auzi ce spui? spune uimit, venind la mine pentru a-mi cuprinde chipul în mâini. Cum poți să întrebi așa ceva? ochii mi se umplu de lacrimi fără motiv și ridic din umeri iarăși.

          Povestirile familiei lui mi-au sucit mințile. Încă sunt dezorientată. Mă uit la el și-mi zic singură că n-ar face așa ceva, dar și mama lui poate a gândit același lucru despre Luciano. A iubit și ea aceeași ochi negri ce i-au adus sfârșitul, dacă istoria se repetă? Mi-am pierdut mințile complet...

          — Laura, uită-te la mine, îmi recapătă atenția. N-aș face așa ceva niciodată, nici dacă aș ști că mor dacă n-o fac. Ești mama copilului meu, nu ți-aș face rău pentru nimic în lume.

          Un zâmbet menit să mă liniștească apare pe chipul lui și pufnesc amuzată de întrebarea mea, luându-l în brațe.

          — Am înnebunit, Daniel. Chiar am făcut-o, concluzionez, iar el râde la remarca mea.

           — Tu ai face-o? întreabă în glumă, amuzându-mă.

           — Nu fi ridicol! Nu pot să-ți fac rău, mărturisesc și zâmbește, mângâindu-mi obrazul când privirile noastre se reunesc.

          — Uite, dacă eu sunt „acasă" pentru tine — reamintește cuvintele mele de ieri —, atunci tu ești liniștea mea. Așadar, orice s-ar întâmpla, tu nu-ți vei distruge casa, iar eu nu-mi voi spulbera liniștea. Să-ți amintești asta ori de câte ori ai dubii, bine? aprob cu un îndemn al capului, având un zâmbet larg pe chip.

          Acum sunt sigură, versiunea pe care am cunoscut-o ieri n-a dispărut, doar s-a ascuns. Iar asta îmi aduce mie liniște.

          Foile de pe birou îmi sar în ochi și-mi dau seama că până nu voi pleca nu se va putea concentra.

          — Te las să-ți termini treburile, afirm, îndepărtându-mă de el.

          Dă afirmativ din cap, semn că a înțeles, și mă îndrept spre ușă.

          — Laura, te... mă întorc imediat ce-mi aud numele, privindu-l întrebătoare când nu-și termină propoziția.

          Se uită blocat la mine, provocând o cută între sprâncenele mele. Nu-i stă în caracter să se oprească la jumătatea propoziției.

          — Da? îl încurajez să continue și se mișcă brusc, ca rupt din vrajă, băgându-mă mai tare în eroare.

          — Te voi duce la doctor! spune rapid de parcă a găsit pe ultima sută de metri un înlocuitor al celeilalte propoziții.

          Îmi ridic sprâncenele mirată fără să înțeleg purtarea sa. Schimbările sale de dispoziție m-au amețit total. Altă dată aș fi fost încurcată mult timp, deoarece n-aș mai fi știut ce să cred, dar acum cunosc faptul că așa este firea lui și nu-mi mai bat capul prea mult.

          — Bine, spun și trec pragul.

          Mă întorc să-l întreb ceva doar pentru a vedea privirea sa dezamăgită de sine ce mă nedumirește iarăși. Mă zărește în prag și-și îndreaptă poziția pentru a disimula că are o altă stare. Aleg să ignor reacția lui și-mi dreg glasul.

          — Închid ușa?

          — Te rog! răspunde prompt și trag ușa spre mine, auzindu-i suspinul, de după ușă, înainte să se închidă complet.

          Îmi ridic o sprânceană, intrigată de reacțiile lui. Aș fi zis că după aceste luni petrecute împreună nu m-ar mai surprinde nimic, dar m-am înșelat amarnic. 

          Cu răbdare, voi răzui suprafața caracterului său, ajungând să-l cunosc cu adevărat.

          Mă pregătesc pentru mersul la doctor, urmând să trec pe la Iulia când consider că sunt gata. Bat ușor în ușă și o deschid, surprinzând-o privind admirativ spre grădină. Gest ce mă face să-mi amintesc de locul unde m-a dus Daniel și povestea cât de mult l-a iubit sora lui. Înaintez și sesizează prezența mea, întâmpinându-mă cu o jumătate de zâmbet. Iulia chiar dacă emană atât de multă căldură și e plină de entuziasm, pot citi în ochii ei că nu este fericită. Nici eu n-aș fi dacă aș fi obligată să stau într-un singur loc și să ies doar supravegheată. Răspund zâmbetului ei cu un altul, apropiindu-mă de ea cu planul deja proiectat în mintea mea. Un plan special conceput să-i aducă măcar un strop de fericire.

          — Te simți bine? întrebarea mea o dezarmează.

          Sunt conștientă că n-a fost întrebată des acest lucru, dar acum mă are pe mine.

          — Eu ar trebui să te întreb asta! Sunt în regulă, nu-ți face griji.

          Zâmbesc, așezându-mi mâna pe brațul ei.

          — Chiar dacă n-aș fi, tu cu siguranță ai remedia asta, replic, făcând-o să zâmbească.

          — Aș face orice pentru cumnata mea și copilul ce urmează să vină! spune mândră, mărindu-mi zâmbetul.

          — O să merg la doctor cu Daniel, vrei să-l trimit pe Armand să-ți țină de urât?

          Mă privește ciudat, apoi ridică din umeri. Reușesc să nu mă dau de gol că sunt confuză, nu-mi doresc să creadă că nici măcar eu n-o pot înțelege. Un oftat minuscul i se strecoară printre buze când trece pe lângă mine pentru a ajunge la calculator.

          — E totul în regulă? întreb mai mult din reflex și-și ridică privirea surprinsă.

          — Da, normal, replică, ferindu-se să mă privească în ochi.

          Acum se vede cu adevărat că face parte din această familie. Însă, din partea ei este ciudată această purtare, ea nu ezită niciodată să spună ceva. Acum că o face, îmi dau seama că ascunde ceva de care-i este frică dacă aflu până și eu. Îmi strâng buzele în semn de resemnare și aleg să n-o tensionez și mai tare. Ocolesc scaunul de birou în care stă, atingându-i cu blândețe umerii pentru a o anunța că părăsesc camera. Face o mișcare din cap și rămâne concentrată pe imaginile redate de calculator.

          Bunăstarea ei mă sperie, iar faptul că sunt singura care observă schimbarea ei în declin, mă îngrozește. Daniel își iubește sora, a crescut-o de unul singurul, dar e orb în fața durerii ei. Prefer să cred că este așa din necunoștință, nu alegere. Dacă nu poate să-i pese de propria soră, nici n-ar trebui să mă mai pun în calcul pe mine.

          Mă întorc în direcția holului când aud sunetul ușii deschise ca secunde mai târziu chipul lui să apară de după colț. Nu scoate un cuvânt, nici atunci când îmbracă haina ca să plecăm. Deschide ușa și-mi face semn să ies, dar am rămas blocată de valul rece ce a venit din partea lui. Stau nemișcată destule momente încât să-i testez răbdarea, dar deși mă uit la el cu neputință, nu pare să înțeleagă paralizia mea. Ochii lui îmi declară nebunia atât de ferm, încât încep să cred eu însămi că exagerez.  Este vina mea că mă leg de fiecare acțiune produsă de el, este vina mea că acord atât de multă importanță unor simple gesturi. Mă rănesc singură, exact ce mi-a spus chiar el.

          — Ce-i cu tine? întreabă când simte duelul din capul meu.

          Îmi deschid gura ca să-i declar cu exactitate ce se petrece în mintea mea, dar o închid fără să scot o silabă. O scurtă analiză a reacțiilor lui de până acum m-a făcut să realizez că dacă aș spune, n-ar îmbunătăți cu nimic situația. Nu-i ofer nici un răspuns monosilabic și trec pe lângă el, urcându-mă — aproape robotic — în mașină. Se alătură la scurt timp, aruncându-mi o privire perplexă de mică durată înainte să pornească spre spital.

          Pornesc radioul și sunt plăcut surprinsă  când una dintre melodiile mele preferate este redată. Îmi așez o mână pe abdomen, admirând peisajul trecător și făcând abstracție de prezența lui Daniel în mașină. Mă las fermecată de melodie, iar fără să-mi dau seama încep să fredonez, provocându-i un șoc celui de lângă mine. Îmi întorc ochii spre el când îl aud că pufnește amuzat, descoperind un rânjet ce i se așezase de mai mult timp pe chip. Zâmbesc câteva momente, dar mă întorc la acțiunea anterioară. Diferența este că acum admir pierdută scena în continuă schimbare, deoarece o amintire mi se deblocă involuntar. Simt cum inima mi se strânge și mă sufoc când imaginea părinților mei cântând cu entuziasm mi se perindă în fața ochilor.

          Mă întorc la acea vârstă fragedă, trezindu-mă pe bancheta din spate, iar pe ei doi în față. Cântecul lor mă copleșește când îl aud din nou amestecat cu râsetele lor.

          — Haide, mielușico, cântă și tu cu noi! Tu ești adevărata stea de aici!

          Vocea mamei devine atât de reală, parcă este în fața mea. Chipul ei zâmbitor și ochii de un verde răpitor alături de ochii ca de căprioară ai tatei și zâmbetul unic mi se arată după atât de mult timp.

          — Te iubim, draga noastră, vocile lor se contopesc și mă răpun.

          Îmi aud propria voce și privesc stupefiată în dreptul meu doar pentru a înțelege că eu sunt doar un spectator când îmi văd varianta în miniatură. Retrăiesc momentul și o lacrimă îmi scapă când realizez că nu mai poate fi la fel.

          — Laura! Mă auzi? glasul ridicat și mâna lui pe brațul meu mă trezesc din transă. Ce se întâmplă? Ai început să plângi dintr-o dată, replică descurajat și depășit de situație.

          Îmi schimb poziția, ștergându-mi ochii sub privirea sa consternată. Îmi fixez ochii în ai lui, dar nu pot rosti un cuvânt. Îmi simt buzele legate cu o ață imaginară. Sesizez că suntem în parcare și cobor din mașină, luând puternic aerul răcoros în piept. Văd cu colțul ochiului că a venit lângă mine, dar nu mai pot reacționa. Corpul meu e epuizat după vedenia trăită. Mă înconjoară de după umeri cu brațul său, trăgându-mă spre el. Îmi plasez capul în scobitura gâtului său, simțind apoi cum obrazul său se lipește de fruntea mea. Închid ochii, eliberând alte lacrimi. Pot fi aproape de părinții mei doar în amintiri, asta este cea mai mare pedeapsă pe care mi-o putea oferi cineva.

          — Ce trebuie să fac ca să opresc asta? întreabă cu voce stinsă.

          — Mi-e dor de părinții mei, Daniel! spun învinsă de lacrimile mele.

          O tăcere asurzitoare se așterne, tăcere pe care o accept cu resemnare. El nu mă poate alina în asemenea momente pentru că este rece pe dinăuntru. Îmi întrerupe șirul gândurilor când mă trage într-o îmbrățișare strânsă, lipindu-mă de pieptul lui.

          — Nu mai plânge, mă ai pe mine. Voi rezolva orice, doar să nu mai suferi.

          Strânsoarea lui viguroasă mă făcu să mă simt în siguranță și alungă toate gândurile care mi-au împânzit mintea în mai puțin de câteva minute. Mă adâncesc în brațele lui, simțindu-i mirosul parfumului care a devenit pregnant în nările mele și-mi oferi o stare de liniște în plus. M-am oprit din plâns, dar dacă m-ar întreba cineva când și cum, n-aș putea să-i răspund fiindcă până în această clipă m-am simțit hipnotizată. Hipnotizată de căldura ce-i părăsește corpul și mă învăluie de-a-ntregul. Îmi permit să răsuflu, eliberându-mă de anxietate când aerul îmi părăsește plămânii. Își mută cu grijă mâinile de pe spatele meu, pe brațele mele, îndepărtându-mă ușor pentru a-mi observa figura. Întâlnesc irișii lui întunecați asupriți de neliniște și înghit în sec când percep nevoia sa de o explicație ce mă face obligată să vorbesc.

          — Îmi pierd mințile, repet pentru a doua oară astăzi, dar cu mai multă convingere.

          Mă cercetează atent cu ochii săi în încercarea de a desluși ce se petrece cu mine, dar nici măcar eu nu știu. Poate sunt hormonii sarcinii, poate este dorul de casă, poate chiar am înnebunit, oricare ar fi varianta, norocul nu este de partea mea.

          — Nu, Laura. Este normal să simți asta, ai trecut printr-o perioadă stresantă, argumentează cu o stăpânire de sine extraordinară pentru mine. Haide înăuntru.

          Nu se mișcă decât când fac primii pași spre intrare, stând în spatele meu ca un paznic al familiei regale. Își așază mâna pe spinarea mea când deschide ușa cabinetului, îndrumându-mă în încăpere. Întâlnesc privirea doamnei doctor de care am fugit mâncând pământul. După o scurtă analiză a amândurora din spatele ochelarilor de vedere, ne invită să înaintăm fără să dea importanță șocului meu. Arunc o privire fugitivă spre Daniel, care este cu mult mai relaxat decât mine.

          — Mă bucur să vă revăd, sper că de data asta rămâneți!

          Zâmbesc stângace când îmi face clar lucrul că-și amintește de mine. Îmi arată patul pe care să mă așez și o ascult fără comentarii. Daniel se plasează lângă mine, cuprinzându-mi mâna cu putere când medicul aplică gelul special pe abdomenul meu. Plimbă aparatul de-a lungul abdomenului meu cu precizie, oprindu-se la un moment dat când observă nedumerirea de pe fețele amândurora.

          — Fătul este perfect sănătos! Aveți nouăsprezece săptămâni de sarcină, ceea ce înseamnă că sunteți în trimestrul al doilea! spune entuziasmată însă eu nu mă pot trezi din amorțeală, oare visez?

          — Adică patru luni? întrebă Daniel după ce stătu puțin pe gânduri.

          Doamna îl aprobă, iar el își schimbă privirea spre mine încântat.

          — O să-i ascultăm inima, sunteți pregătiți? ne tachinează și o aprobăm imediat.

          Un sunet rapid ne învăluie și încep să zâmbesc. Îmi întorc capul spre Daniel fiind uluită de tot ce se petrece, dar el privește fix ecranul, fiind hipnotizat.

          — Nu e prea rapidă? replică vrăjit de imaginea de pe ecran, amuzându-mă. Aceea e o mânuță? întrebă rapid fără să-i lase șansa să-i răspundă la prima întrebare.

          — Totul este perfect. Da, uitați, e chiar aici, ne conturează pe ecran unde se află și exclam bucuroasă.

          Mă întorc iarăși spre el, dar el nu-și dezlipește ochii de pe micul ecran, fiindu-i teamă să nu dispară. Privesc spre doamna medic care este amuzată de comportamentul lui.

          Zâmbesc la încântarea lui evidentă, nu mă așteptam vreodată să fie atât de afectat de prezența copilului nostru. Mă pune chiar într-o lumină proastă, acoperind entuziasmul meu cu al lui.

          — Încercăm să aflăm sexul? zice vizibil mai politicoasă cu noi și-i dau acordul.

          Face niște mișcări ca apoi să se oprească și să ne zâmbească când ne vede cu sufletul la gură.

          — Un băiat! oferă răspunsul mult așteptat și scot un sunet de uimire.

          — Băiat, repetă Daniel fermecat de imaginea ecranului. Băiatul meu... adaugă, făcându-mă să râd.

          — Am terminat pentru astăzi, ne vedem la următorul control. Să reveniți când se împlinesc douăzeci și două de săptămâni!

          Daniel se duce să discute cu ea mai departe de mine și mă încrunt, dar aleg să nu-mi consum energia cu asta.

          După ce am șters gelul și mi-am aranjat ținuta, m-am alăturat celor doi.
 

          — Voi face exact ce ați spus! promite Daniel și mă surprinde pentru a suta oară astăzi.

          Femeia ne zâmbi, ochii ei verzi scăpărând doar lumină. Își întoarce atenția în special spre mine, apoi își drege glasul.

          — I-am oferit tatei indicațiile, vi le va comunica și dumneavoastră, spune cu blândețe, întinzând o foaie spre Daniel ce pare a fi o rețetă. Sunteți o norocoasă să aveți un soț atât de implicat! ne complimentă, dar zâmbetul îmi părăsește chipul.

          Nu este prima oară când cineva ne confundă cu doi oameni căsătoriți. Nici nu este ceva de necrezut, fiind în ipostaza actuală, dar tot îmi provoacă un gol inexplicabil în piept.

          — Orice pentru familia mea! răspunde el jovial creând un disconfort pentru mine cu afirmațiile lui.

          Mă salvez dintre privirile suspicioase cu o jumătate de zâmbet, apoi părăsim cabinetul. Daniel înaintă fără să mai aștepte, fiind preocupat de telefon, și mă opresc, privindu-l bănuitoare.

          Remarcă absența mea și rămâne pe loc, privind în spate spre mine. Mă chestionă cu privirea de ce stau, dar nu-i ofer un răspuns nici când ajung lângă el. Întrebările mele mă macină prea mult pentru a-i răspunde lui.

          — De ce ai mințit-o că suntem căsătoriți?

          Se strâmbă de parcă tocmai l-am jignit.

          — Te deranjează atât de mult?

          Îmi închide gura cu remarca aceasta pentru că știe că nu-mi displace. Mi-aș dori să-l pot numi cu adevărat soțul meu, dar nici măcar nu sunt sigură că mă iubește. Nici nu mă pot gândi la căsătorie.

          — Așteaptă-mă aici, am uitat să întreb ceva.

          Pufnesc amuzată, aprobându-l și se depărtează. Amuzamentul meu moare când văd că merge în altă direcție. Mă încrunt, urmându-l prudentă să nu mă vadă doar pentru a-l vedea că intră într-un salon a cărei ușă este păzită de bărbatul mustrat de dimineață. 

          Bărbatul se uită în direcția mea și mă dau repede după perete cu o speranță slabă că nu m-a recunoscut. Iau telefonul rapid, scriindu-i Iuliei să ceară ajutorul persoanei de pază și să nu accepte un refuz. Bruneta îmi citește mesajul într-o clipită, băgându-se în jocul meu fără să cumpănească un moment. Mă uit cu atenție cum bombăne cu fiecare refuz, probabil, pe care i-l tastează surorii lui Daniel, dar cedează insistențelor când răsuflă enervat și se îndepărtează de ușă, apelând-o pe complicea mea.   

          Un mic zâmbet se plasează pe buzele mele când planul meu a funcționat, iar acum calea este liberă. Nu stau pe gânduri prea mult, îndreptându-mă țintă spre misteriosul salon în care și-a făcut intrarea chiar tatăl copilului meu după ce m-a mințit.

          Deschid ușa cât să pot vedea înăuntru și împietresc la tabloul din fața mea. Stă aplecat la căpătâiul unei femei complet necunoscute care pare a fi într-o stare gravă. Șoptește ceva ce n-am înțeles și nu neapărat din vina distanței. Dacă m-aș fi străduit de ajuns, aș fi dat un sens buzelor ce s-au mișcat, dar inima mea se simte ca și cum e strânsă într-un pumn, eliberată pentru scurt timp, și strânsă iarăși. Mă uit, privesc, observ, analizez și creierul meu nu asimilează imaginea pentru că inima mea o respinge vehement. O respinge pentru că știe săraca cât va fi suferi când o va accepta. Încruntată, încă caut neostenită o scuză plauzibilă scenei dinaintea mea. Pun la dispoziție o ultimă îngăduință ca tot ceea ce văd să dispară, să se preschimbe în halucinație, nebunie chiar. Orice opțiune care nu m-ar frânge.

          Îndreaptă postura și închid ușa cu sufletul greu. Urmăresc cu ochii orice evadare din iadul acesta și nu mă dezamăgesc, sărindu-mi în ochi un salon din care tocmai ieșea o angajată a curățeniei, fiind gol judecând după produsele cărate în căruciorul ei. Cu toate astea, o opresc brusc, speriind-o.

          — Pot intra în salon pentru câteva minute, vă rog?

          Vede disperarea clară ca lumina zilei pe toată fața mea și îmi face semn că este în regulă, îndepărtându-se și făcându-și cruce când pleacă din dreptul meu.

          Răsuflu cu greutate și mă asigur că am închis ușa. Înaintez în cameră cuprinsă de furie și împing un scaun care, miraculos, rămâne încă pe picioare. Respirația sacadată anunță furtuna ce va izbucni din mine acompaniată de mâinile ce au un tremur ușor. Ei doi nu-mi părăsesc retina, cine e acea femeie? De ce stătea atât de apropiat de ea? Atât de multe întrebări! Îmi simt sângele cum accelerează în vene și-mi așez mâna în dreptul inimii, fiind sigură că va bubui. Acesta era motivul pentru care nu mă poate iubi, acesta era adevărul ascuns sub toate cuvintele lui acum mincinoase? Mă opresc o secundă, închizându-mi ochii în ultima încercare de a redobândi controlul. Dar cum să nu-l pierd? Am privit cum tatăl copilului meu stătea la căpătâiul altei femei, am privit omul pe care-l iubesc fiind apropiat de altcineva. Iar eu nu voi putea fi niciodată aceea, ne desparte un destin întreg. Nu voi fi în locul ei, deoarece nu va trece peste ce a făcut familia mea.

          Telefonul îmi oprește delirul în plină desfășurare și sunt la o secundă să scap telefonul când citesc numele lui pe ecran. Iau aer în piept și înfățișez calmul, chiar dacă este o tornadă în mintea mea.

          — Unde ești?

          A pus doar o simplă întrebare și mi-a alimentat furia.

          — M-am dus acasă cu un taxi când am văzut cât durează! încerc să mențin un ton normal, dar gâfâiala produsă de izbucnirea de mai devreme încă este prezentă.

          — Ai plecat acasă?

          Pune o întrebare inutilă, total necaracteristic pentru el. Cu siguranță încă este amețit de întâlnirea cu amanta. Doar gândul mă face să pufăi iritată.

          — Da! Ne vedem acasă, spun pregătită să închid și să mă dezlănțui până fiecare strop de supărare dispare.

          — Pe ce rută ai luat-o, Laura? Cred că te văd în mașină, spune și mă încrunt.

          Deja a plecat spre casă? Am fost atât de orbită de nervi că n-am mai ținut cont de timp sau Daniel are o viteză inumană? Nu pot să pricep.

          — Am coborât deja, te aștept pe faleză. Crezi că ajungi rapid? mint, știind că este în partea opusă și pot ajunge înaintea lui.

          Lasă o pauză, dar încă-i pot auzi respirația.

          — Ajung cât ai clipi din ochi!

          Închide apelul moment în care ușa din spatele meu se deschide, prezentându-l în toată splendoarea. Oricât de șocată aș fi, nu depășește intensitatea furiei pe care o simt în fiecare por. Arunc o privire urâtă în direcția lui pe care o mențin până ajunge în fața mea.

          — Ce cauți aici? De ce mă minți? spune deranjat și pufnesc nervoasă.

          Mă uit la el, simțind mânia pulsându-mi în degete. Ochii lui proaspăt enervați declanșează furtuna pe care m-am silit s-o țin în frâu. Îl apuc de sacou, cuprinsă de emoțiile puternice pe care el le-a scos la iveală.

          — N-ai pic de rușine! N-ai niciun Dumnezeu! strig, zgâlțâindu-l până când mă oprește.

          — Despre ce vorbești? ridică tonul, săgetându-mă cu ochii lui întunecați.

          — V-am văzut! Am văzut cum stăteai la căpătâiul ei, aproape că plângeai! Te-am văzut, blestematule! continui în aceeași manieră, zguduindu-l iarăși.

          — Calmează-te, spune calm, îndepărtându-mă, dar îl bruschez din nou, rostind cuvinte de aceeași natură. Calmează-te! urlă, blocându-mi mâinile la pieptul lui.

          Rămân înmărmurită de cât de negri au devenit ochii lui, dar nu las asta să mă sperie. Mă trag de lângă el, mărind distanța dintre noi.

          — Nici măcar n-ai avut decența să-mi spui!

          — Laura, nu e nimic între mine și aia! se apără cu convingere, dar pufăi în dezaprobare. M-am dus să mă asigur că nu va spune nimic, continuă și-l întrerup cu râsul meu nervos.

          — Să nu zică despre ce e între voi! rezum, iar el se enervează mai tare. Voi spune tuturor despre asta, Daniel! Se va alege praful de „confidențialitatea" ta, o să-i ușurez munca tatălui meu să te dea afară din companie când va vedea toată lumea ce mizerabil ești! mă răstesc, gesticulând mai excesiv decât de obicei.

          — Nu vei spune nimănui, mă dezaprobă fără să țipe când îmi bag telefonul în buzunar.

          — Vei vedea cu ochii tăi, să se ducă dracului tot planul tău calculat! Poate atunci voi avea o alinare, poate nu. Vom afla! spun hotărâtă, pregătită să trec pe lângă el și să-mi pun în aplicare spusele.

          — Nu vei spune nimănui! ridică tonul, apucându-mă de braț când să trec pe lângă el, dându-mă în spate câțiva pași.

          — Doar încearcă să mă oprești! insist, dar mă ține din nou, apucându-mă mai brutal de data asta.

           Îmi păstrez echilibrul, uitându-mă cum din ochi lui scăpără doar foc pur. Vine spre mine, tăindu-mi respirația când distanța dispare și mirosul de dioxid de carbon devine mai apăsător, deși nu arde nimic și nu are niciun motiv să se afle aici.

          — Uiți că ți-ai întors spatele familiei pentru un mizerabil ca mine? Despre tine ce s-ar spune, Laura? Uiți că în această secundă — își îndreaptă arătătorul spre abdomenul meu — îmi porți copilul? Nu vei spune nimic, ești în aceeași barcă cu mine, concluzionează sub privirile mele nervoase.

          Încep să pricep spusele lui și cuta dintre sprâncene îmi dispare treptat, doar ca realizarea să-i ia locul furiei.

          — Așa, bravo, te-ai prins, spune, lovindu-mi fără putere obrazul. Nu mă poți învinge, Laura. Nici nu vrei, spune cât timp îl urmăresc cu atenție. Fata aia a fost împușcată pentru că Luciano a crezut că e Iulia, aruncă vestea și rămân fără suflu. Mi-a spus că te va elibera dacă i-o voi da pe Iulia, am mizat pe faptul că nu știe exact cum arată pentru că am ascuns-o toți anii aceștia de el. Iulia putea fi pe patul ăla, nu fata asta, Laura!

          Toată mânia mea dispare și este vizibil. Oftez zgomotos, cuprinzându-mi fruntea în palmă.

          — Iulia putea muri din vina mea adică, afirm cu dificultate, iar el mă aprobă fără milă de ce ar putea face informația asta sufletului meu. Trebuia să mă lași acolo, fata asta nu merita să fie sacrificată! Nu ne putem juca de-a Dumnezeu!

          — Cum să te las acolo, folosește-ți creierul! Peste cinci luni o să ne naști copilul!

          Dau aprobator din cap, simțind un gol în stomac. Mă așez pe unul dintre scaune, încă cu respirația neregulată, conștientizând situația în care ne aflăm.

          — Nu se va opri aici, Daniel, replic, ridicându-mi ochii în ai lui. Iar acum fii sigur că e destul de supărat să ne vâneze pe amândouă! conchid cu amărăciune.

          Mă dezaprobă categoric, punându-se pe vine în fața mea.

          — Pentru familia mea aș ucide, Laura, pare că vrea să mă liniștească, dar e mai mult ca un jurământ.

          Îi cuprind mâna între ale mele, presând-o cu putere.

          — Și eu aș face același lucru, Daniel, folosesc același ton, având privirea fixă în a lui.

          Mai tai puțin din tufele ce le consider inestetice, apoi aranjez cu mâna în speranța că vor arăta exact cum îmi doresc.

          După ce am mers la control pentru a doua oară, dată în care am aflat că bebelușul nostru nu suferă de nicio malformație, ci este perfect sănătos, m-am apucat de proiectul pe care-l aveam în minte special pentru Iulia.

          Am reușit să ascund de ea ce se întâmplă după mai multe rugăminți și insistențe la Daniel să meargă într-o călătorie până se liniștesc lucrurile. A acceptat foarte greu, dar s-a mai înmuiat după ce am fost la acel control la care am împlinit oficial cinci luni de sarcină. Desigur, acordul lui a avut și alte cerințe: să nu părăsesc casa, iar Sandu și Armand să fie lângă mine douăzeci și patru din șapte. A fost o provocare pentru mine să trăiesc viața Iuliei, dar prin asta am înțeles-o mai mult.

          — Sandu, dă-mi și mie sticla aceea, replic obosită, relaxându-mi mâna pe burtica destul de vizibilă.

          — Mai e nevoie de ajutorul meu? întreabă extenuat după ce l-am silit atât pe el, cât și pe Armand să mă ajute cu grădina.

          Beau câteva înghițituri de apă și mișc aprobator din cap.

          — De una singură nu voi termina la timp, iar ei se întorc astăzi! protestez și suspină, ștergându-și fruntea de câțiva stropi de transpirație.

          — Nu înțeleg de ce faci toate astea, dacă nu le va plăcea? încearcă să găsească o scuză să fie scutit de muncă și râd.

          — Le va plăcea la nebunie, ai puțină încredere. Munca noastră nu e în zadar. Haide, ajutați-mă să așez banca în mijloc.

          Mă pun în locul în care va fi poziționată banca, privindu-i cu atenție pe cei doi cavaleri cum se chinuie să care banca. Gâfâielile lor se aud până la mine, iar efortul se citește pe chipurile lor schimonosite. Zâmbesc și mă întreb, aceștia sunt cei care ar trebui să-mi sară în ajutor? Poate au o putere secretă în ei ce se activează la primejdie, cel puțin mă rog să fie așa.

          — Te plângi ca o femeie! replică batjocoritor Armand spre Sandu care pufăie enervat.

          Îmi strâng mâinile la piept, privindu-l deranjată de afirmație, iar rânjetul satisfăcut de pe mutra lui dispare imediat.

          — Prost ești! se amuză Sandu, dându-i o palmă peste ceafă în joacă.

          Armand se pregătește să riposteze, dar se oprește când mă aude că-mi dreg glasul. Face ochii mari la mine, fiind dezorientat de privirea mea săgetătoare.

           — Singurii care s-au plâns de când ne-am apucat de treabă, sunteți voi! îmi fac loc pe lângă ei și mă așez pe bancă, invitându-i să se alăture.

          — Cu sinceritate îți spun că mi-ar fi plăcut să nu știi să grădinărești! ne amuzăm toți, iar apoi suspin.

          — Bunica mea, Maria, m-a învățat de când eram mică. O ajutam prin grădină de fiecare dată când mergeam la ea și era acolo, povestesc nostalgică sub atenția lor absolută. Nu, nu mă plângeam ca voi, anticipez ce vor să întrebe, făcându-i să râdă.

          — Aș fi vrut să-l văd pe domnul Alecsandrescu lucrând în grădină! declară Armand și pufnesc amuzată.

          — Daniel nici dacă ar fi fost forțat și amenințat cu moartea, nu și-ar murdări cămășile lui scumpe, rostesc pe un ton glumeț, stârnind reacțiile dorite din partea lor.

          Mă ridic de pe bancă mai greu decât de obicei, apoi mă întorc spre ei.

          — Voi puteți rămâne aici, mă duc să văd în ce stadiu e mâncarea.

          Mă aprobă și mă îndepărtez cu pași mici spre bucătărie. Rotesc lingura de lemn în oala aburindă, bucurându-mă că supa va ieși de data asta. Am mai avut câteva încercări pe parcursul proiectului meu, dar n-a avut un gust bun ca de data asta. Opresc și cuptorul de unde mirosul fripturii umple bucătăria, urmând să le pun frumos în farfurii după mai multe tutoriale vizionate de pe Youtube.

          Las farfuriile proaspăt pregătite pe blatul negru și ies în grădină, așezând masa pe care am găsit-o aruncată într-un colț în subsol. Întind fața de masă de un alb imaculat, plasând și o traversă de masă violet pe mijloc. Le aranjez până ajung la rezultatul dorit și pun tacâmuri, șervețele urmate de pahare și farfurii suport pentru fiecare persoană în parte. Aduc două carafe: una cu suc și alta cu apă, dar aduc și un vin din crama ascunsă în subsolurile casei la îndemnul băieților. Aranjez totul la centimetru și în final pun preparatele încă fierbinți la locul destinat, abia așteptând să fie mâncate.

          Răsuflu ușurată când termin și-mi trec mâna prin păr pentru a-l aranja mai bine. Îmi aranjez ținută cu ochii fixați, prin peretele de sticlă, la ușa de la intrare. Îmi cobor mâna spre ceas și calculez în minte cât mai este până la venirea lor. Câteva minute. Câteva minute și le voi face un cadou care-i va dezmorți din starea lor continuă de doliu.

          Armand îmi face semn că a sunat soneria și aproape că zburd înăuntru, privind încântată ușa ce se deschide. Cei doi pășesc cu zâmbetul pe buze, ațintindu-și privirea spre mine.

          — Laura, mi-ai lipsit atât de mult! exclamă Iulia, luându-mă în brațe.

          Îl privesc pe Daniel de după părul ei, salutându-ne din priviri. Zâmbesc spre el, iar el îmi răspunde cu o jumătate de zâmbet ca apoi să se întoarcă spre cei doi să le ceară detalii.

          — Și mie, te-ai distrat? spun, depărtându-mă de ea puțin pentru a-i vedea expresia.

          Are ochii mai strălucitori decât de obicei, iar obrajii ei au devenit mai colorați. Călătoria aceasta a trezit partea din ea ce se stingea ușor din viață.

          — Am vizitat atât de multe locuri, l-am convins până și pe fratele meu să facă câteva poze! mărturisește entuziasmată ca un copil și râd.

          — Ce miroase așa? întreabă Daniel, căutând cu privirea sursa.

          Zâmbesc, apoi iau aer în piept.

          — Am o surpriză pentru voi. Urmați-mă!

          Deschid ușa spre grădină, pășind încrezătoare până în punctul din care poți vedea toată creația. Cei doi mă urmează sceptici, dar înmărmuresc de uimire când văd locul pe care mi l-a arătat Daniel, la scurt timp de când ne-am cunoscut, recreat la noi în curte. Exclamă uluiți cu ochii scăpărând de fericire și-mi simt inima cum tresaltă. Iulia se uită spre fratele ei, apucându-l de mână, încurajându-l să înainteze.

          — Batman și Robin se întorc acasă, replică cu zâmbetul pe buze, iar Daniel pufnește amuzat, aplicându-i un sărut pe creștet.

          Mă uit confuză de spusele lor, dar nu las curiozitatea mea să le strice momentul. Mai schimbă câteva vorbe și Iulia se întoarce spre mine.

          — Ești îngerul nostru păzitor, mulțumesc! își arată aprecierea cât pentru amândoi, apoi îmi sărută obrazul. Mă bucur că faci parte din familia noastră. De când ai apărut, aduci doar lumină, mărturisește și zâmbesc, cuprinzându-i obrazul pe care-l ciupesc ca o bunică.

          — Lumina este creată de fericirea voastră nu de mine, răspund, dar ea mă dezaprobă.

          Deschid gura să pornesc un șir de contraziceri cu Iulia, însă îl văd pe Daniel mergând spre noi și mă opresc.

          — Haide, du-te la masă cu Sandu și Armand. Venim și noi imediat, o îndeamnă pe sora lui, iar ea după un rânjet cu subînțeles, îl ascultă.

          În câteva momente am rămas doar noi doi, privindu-ne fără să putem rosti un cuvânt. Îmi face un semn cu mâna să ne apropiem mai mult de locul amenajat, oprindu-ne chiar în mijlocul lui, lângă bancă.

          — Mulțumesc, Laura. Chiar ne-ai făcut o surpriză plăcută, vorbește atât de formal, dar mă las satisfăcută și cu asta.

          Mulțumirile lui sunt atât de rare, ar fi nesăbuit din partea mea să fac nazuri. Zâmbesc ca răspuns, iar el se apropie de mine. Inima mea ca reacție imediată începe să accelereze, iar când mâinile lui îmi cuprind obrajii, un fior îmi traversează întreg corpul. Mă uit pierdută în ochii lui negri, purtarea lui e diferită față de aceea când a plecat.

          — Mă bucur să te revăd, micuța mea, spune blând, aplecându-se pentru a-mi săruta creștetul.

          Simt cum picioarele mi se taie când buzele lui îmi ating scalpul, alături de senzația ciudată din stomac provocată de vocea lui. Completează cu succes acțiunea, iar după ce-mi atinge umflătura abdomenului ca un semn de salut pentru copilul nostru, pleacă fără să-mi lase ocazia să-i răspund în vreun fel.

          Mă întorc încurcată în direcția în care a plecat, văzând cum se așază în capul mesei, fiind cuprins de discuția de la masă. Cu sprâncenele ușor ridicate, și buzele întredeschise, mă întreb dacă nu cumva acesta este felul său de a spune că i-a fost dor de mine. Un surâs îmi scapă, iar privirea îmi cade pe mâna mea. Mâna pe care încă stă mândra brățara oferită de el. Zâmbesc, scuturându-mi capul cu delicatețe pentru a ieși din gândurile mele și mă alătur celor patru. Mă așez în dreptul lui, ducând ostentativ mâna spre pahar pentru a-mi putea observa și el brățara. Are aceeași reacție ca a mea, reacție care-mi confirmă că am dreptate în legătură cu bănuiala mea.

Atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

6512 de cuvinte!

Sper că ați avut niște sărbători de poveste, pline de fericire!

Pe data viitoare, dragii mei!