》Laura《

          Privesc alarmată spre ușa ce se deschide pentru prima oară după seara aceea. O femeie cu o statură impresionabilă și mai înaltă decât mine cu vreo două capete — pantofii cu toc aflați în picioarele ei lungi, conchid diferența aceasta dintre noi — pășește în cameră într-un mod sofisticat, aș putea spune, chiar sub ochii mei măriți. M-aș fi așteptat la orice, dar nu la o femeie. Și cu siguranță, nu la o femeie ca și ea. Ce caută o doamnă pe lângă asemenea persoane? Îmi zâmbește timid cu ochii săi de un căprui deschis și înțeleg imediat. Femeia aceasta este mătușa lui Daniel. 

          — Cred că ești hămesită! spune cu căldură, auzindu-se un accent pierdut printre cuvintele ei.

          Încercarea ei de a porni o conversație cu mine eșuează lamentabil, deoarece orice propoziție aș vrea să rostesc rămâne blocată în gât. O scrutez din cap în picioare, remarcând într-un final tava cu mâncare din mâinile ei. Sper că nu consideră că pot mânca ceva în situația în care mă aflu. Cum aș putea să mănânc când îmi simt inima atât de grea, cu teama curgându-mi prin vene ca un venin menit să-mi paralizeze orice mișcare?

          Remarcă la rându-și ochii mei înlăcrimați și suspină, așezând cu grijă tava pe măsuța din apropiere. Se întoarce la a mă analiza, încolăcindu-și brațele la piept, având o pierdută îngrijorare în privire. Suspină din nou, eliberând strânsoarea pe care o ține la piept, arătând o vagă nerăbdare. În schimb, eu nu m-am mișcat un centimetru, mi-e greu să-mi dau seama dacă respir măcar. Simt doar acea apăsare în piept, simt durerea visurilor pe care le voi pierde pentru totdeauna. Femeia aflată înaintea mea nu poate înțelege o astfel de durere, o văd pe chipul său. Visurile ei s-au împlinit. De aceea nici nu mă forțez s-o exprim, spunând-o doar o va întări să mă doboare mai tare pentru că voi avea confirmarea că sunt de una singură.

          — Eu sunt Veronica, rupe tăcerea după examinarea amănunțită a tuturor grimaselor mele. Bănuiesc că Daniel nu ți-a spus despre mine, dar sunt mătușa lui, continuă să încerce să comunice, primind o singură reacție din partea mea doar când numele lui este rostit.

          Daniel... Daniel, unde ești? Repet aceeași întrebare cu disperare în mintea mea. Mă amăgesc singură că dacă o voi rosti de mai multe ori, mă va auzi și el. Însă pentru asta ar trebui o conexiune puternică din partea amândurora și tristul adevăr este că singura conexiune ce-l leagă de mine este copilul nostru. Poate e ușurat că m-au răpit, a fost eliberat de o dragoste pe care nu și-a dorit-o niciodată și-l sâcâia. De asta nici n-ar încerca să mă salveze, ar reveni la viața lui normală fără mine. Chiar dacă a promis, știu prea bine că promisiunile lui sunt nule. Altfel ar fi venit până acum, întârzierea lui doar mă anunță să-mi accept soarta.

          — Poftim, ține, aud și zăresc șervețelul întins spre mine, îl iau robotic, fiind surprinsă de gestul ei. Nu știu ce suferință îți zace în suflet, dar pot vedea că te consumă pe dinăuntru, replică compătimitoare cât timp pun în folosință șervețelul oferit.

          — N-am nevoie de mila nimănui, mai ales a celor din familia asta, rostesc acidă, iar ea își presează buzele, plecându-și capul cuprinsă de vinovăție.

          — Nu suntem oameni răi, cara¹! ia o pauză după ce a rostit acea frază, privind în altă parte câteva momente semn că gândește ceva. Soțul meu nu s-ar atinge de o femeie în felul acesta niciodată, cu atât mai puțin fiul meu! Cu ei doi și cu mine, ești în siguranță, nu trebuie să te temi, încearcă să mă liniștească, privind nemulțumirea mea.

          Pufnesc când aud cât de ruptă de realitate este Veronica și mă așez în canapea iritată de cele spuse. Din contră, singurul motiv pentru care mă aflu aici este că ei m-au adus! Difuzez iar cuvintele sale în capul meu și sesizez că nu spune nimic despre Luciano. Mă întorc cu fața spre ea cu o neliniște ce a crescut în sufletul meu și mai mult.

          — De cine ar trebui să mă tem, Veronica? întreb cu voce gâtuită, iar ea își coboară privirea cu rușine că este complice la așa ceva.

          Ea chiar nu pare un om rău. Este singura persoana care arată mustrări de conștiință de când am ajuns aici. Se apropie de mine, privind precaută spre ușă pentru a se asigura că nu este urmărită.

          — Cumnatul meu pare calculat, dar la furie își pierde cumpătul și acționează impulsiv. Nu vrei să-l enervezi, răspunde-i la orice întrebare și nu-l ignora. Te sfătuiesc asta pentru că ai fi putut fi de o vârstă cu fata mea, șoptește, iar eu mă încrunt, dându-mă mai în spate.

          Descrierea lui Luciano îmi sună atât de cunoscută, încât îngheț când realizez că acest comportament se regăsește și-n Daniel.

          — M-ar omorî? întreb vlăguită. Dacă l-aș enerva? completez pentru a o ajuta să înțeleagă la ce mă refer.

          Își coboară curbele gurii ușor în timp ce o cută subțire îi apare între sprâncene. Nu-și dorește să rostească cuvintele acelea, deși sunt adevărate. Se resemnează într-un final, dând aprobatoare din cap, făcându-mi inima să se oprească.

          — Când te-am văzut prima oară, mi-am adus aminte de Anca, mama lui Daniel. Era la fel de frumoasă, cu niște ochi căprui de-ți pătrundeau direct în inimă ca un pumnal. Privirea aceea am văzut-o și la tine, de aceea m-am blocat puțin când am intrat, nu știu dacă s-a remarcat sau nu. Din cauza asta mă tem că Luciano ar reacționa violent asupra ta și încerc să trag de timp cât pot să nu te las în aceeași încăpere cu el.

          Înghit în sec, simțindu-mi mâinile cum încep să tremure încet. Panica pe care a stârnit-o în mine, cu intenție sau nu, doar amplifică anxietatea pe care o simțeam înainte. Stările pe care le am sunt atât de agresive, încât sufocarea ar fi scăparea cea mai ușoară.

          — Ce s-a întâmplat cu ea?

          Întrebarea mea o incomodează vizibil. Se fâstâcește în fotoliul pe care s-a așezat, încercând să caute soluția de a evita subiectul prin întârzierea unui răspuns.

          — A strangulat-o după ce a bătut-o într-un acces de furie cauzat de gelozie, spune cu greu, iar eu îmi măresc ochii. Chiar sub ochii copiilor, replică afectată, blocându-mă.

          Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez scena, darămite s-o fi văzut în timpul desfășurării. Gândul că Daniel și Iulia au fost martori îmi frânge inima. Erau doar niște copii cu o nevoie enormă de părinții lor. Părinți ce au dat greș în a-i proteja.

          Se fac legături multiple când pronunț în mintea mea cuvântul „părinți", unind chiar și amintiri de când ne-am cunoscut pentru prima oară și rămân fără aer. Gelozie? Luciano Alecsandrescu a omorât-o pe mama lui  din cauza tatălui meu? Niște lacrimi apărute din senin își fac traseul netulburate pe obrajii mei, luând-o prin surprindere pe Veronica. Daniel a avut dreptate, familia mea e vinovată pentru suferința lui. Îmi ridic ochii în ai mătușii sale, căutând cu disperare un confort. Realizarea că sunt părtașa la ceva atât de murdar și putred, mi-a îngreunat inima. Numele meu de familie e pătat cu sângele mamei sale, era logic să mă urască. Mă ridic de pe canapea, învârtindu-mă prin cameră în căutarea aerului.

          — Ce se întâmplă? Copilul? întreabă panicată, dar o dezaprob imediat.

          — Apă, doar apă, e tot ce reușesc să spun, zărind-o pe Veronica cum se grăbește cu un pahar spre mine.

          Îl apuc cu mâinile tremurânde printre respirațiile sacadate și-l beau pe tot din prima încercare. Această apă nu va ajuta să-mi spăl păcatele tatei de pe suflet și nu va șterge trecutul, oricât mi-aș dori. Sute de mii de întrebări mi se răscolesc prin colțurile minții, dar nu pot avea un răspuns concret. Poate aceste răspunsuri sunt îngropate atât de adânc în întuneric încât nu vor mai vedea lumina zilei niciodată. Lipsa lor doar m-a târât în același infern.

          — Haide, calmează-te, îți faci rău! mă atenționează cu îngrijorare mătușa și expir zgomotos cu scopul de a-mi ușura greutatea de pe suflet, dar nu ajută. Nu acum.

          — Trebuie să-l văd pe Daniel! spun panicată, privind ușorul zâmbet ce apare în colțul gurii ei. Trebuie să ies de aici! ridic tonul, trăgându-mă de lângă ea pentru a merge țintă spre ușă.

          — Potolește-te! O să te audă! se răstește la mine cu teamă în glas când trag de ușă cu toate forțele mele și epuizez toate încercările posibile pentru a o face să se deschidă.

          Clanța se răsucește brusc, dându-ne amândouă în spate când o frică neobișnuită pune stăpânire pe mine. Ușa se lovește de perete, iar la impact îmi închid ochii din vina zgomotului. Veronica se preface în surdomută, iar o liniște de mormânt acaparează încăperea. Deschid pleoapele, privind-o pe mătușa lui care are o spaimă aparte în privire, ațintită într-un punct fix în dreptul nostru, dar frica care a pus stăpânire pe toate funcțiile mele nu-mi permite să mă întorc pentru a vedea inculpatul.

          — Ieși afară, Vera, tonul apăsat care traversează toate colțurile camerei îmi face inima să se strângă.

          Femeia nu se opune, îl aprobă printr-o mișcare a capului, lăsându-mă singură în cușcă cu leul. Nu e vina ei, a încercat din răsputeri să mă prevină.

          — Semeni atât de mult cu Diana, ar fi făcut exact același lucru! aud și-mi îndrept privirea confuză spre el. De unde o cunoaște pe mama mea?

          Înghit în sec când întâlnesc obscuritatea ochilor lui și înțeleg că tonul amical pe care-l arată este doar o fațadă. Se va termina rău discuția noastră.

          — Să înțeleg că ți-a dispărut curajul? vocea lui devine mai apăsătoare cu cât înaintează spre mine, așadar singurul răspuns pe care îl poate da corpul meu este să împiedice apropierea noastră. Răspunde! strigă dintr-o dată și tresar.

          Am fost atât de fixată să-l analizez de-a întregul încât n-am remarcat furia ce creștea pe chipul lui. Dar el nu e Daniel, el chiar îmi accentuează frica deja existentă. Nu pot să mă opresc să nu privesc spre mâinile lui. Acele mâini au răpit viața cuiva și mi-o poate răpi și mie. Cum aș putea să fiu coerentă pentru a răspunde în această situație. Remarcă ceea ce mă preocupă și rânjește, fixându-și privirea ruptă din iad în ochii mei.

          — Ți-e frică de mine, așa-i? întreabă, dar nodul din gât nu-mi permite să scot un sunet. Foarte bine, așa vei ști să nu mai repeți scena de dinainte! ridică tonul și-mi închid ochii.

          Cât mi-aș dori să fie Daniel aici. Nu credeam că voi râvni după salvarea omului ce mi-a provocat cel mai mare rău, dar atât mintea, cât și inima mea îl strigă acum să mă scoată din purgatoriul în care sunt ținută cu forța. Aș accepta o mie de ani toată suferința pe care o poate provoca, doar să ies de aici!

          — Ce dracu'? gestul meu l-a surprins.

          Aud pașii lui ce se apropie și-mi deschid rapid ochii, apucând carafa în care este ținută restul apei. O ridic la nivelul umărului, ținând-o amenințător spre el, fiind pregătită s-o arunc sau să mă apăr cu ea în orice moment.

          — Stai departe de mine! strig, făcându-l să se oprească la jumătatea drumului.

          Mirat și amuzat în același timp, se uită la mine ca la un animal domestic inofensiv. Doar privirea lui jignește, nu pot să-mi închipui cum a putut o femeie să se îndrăgostească și să se căsătorească cu un asemenea individ.

          — Nu face ceva ce o să regreți, Laura, vorbește calm, dar sub cuvintele lui se ascunde o amenințare. E imposibil să câștigi o luptă împotriva mea, fii deșteaptă! mă atenționează, dar rămân fermă pe poziție.

          Am învățat deja că dacă-mi arăt vulnerabilitatea, voi fi călcată în picioare. Diferența este că acum ar fi la propriu, nu la figurat.

          — Ce vrei de la mine? Răzbunare? Ai întârziat! Fiul tău m-a sfâșiat deja! clădesc într-un final curajul de a spune ce gândesc.

          Pufnește amuzat, dând din cap dezaprobator.

          — Eu sunt cel care pune întrebări, face un pas spre mine și ridic puțin mai mult carafa pentru a-l face să se oprească din nou.

          — Nu mi-e frică de tine, Luciano Alecsandrescu. Fii sigur că dacă nu eram însărcinată m-aș fi luptat să evadez de aici până aș fi reușit, vie sau nu! cuvintele mele creează impresie, altfel nu și-ar fi ridicat sprâncenele.

          — Protejezi copilul făcut cu dușmanul tău? întreabă și mă încrunt în timp ce mă analizează intens. Tu chiar îl iubești... ești deja pierdută, carina²! 

          — Daniel nu e dușmanul meu, îl lămuresc, iar el îmi râde în față.

          — Pe lângă faptul că v-am supravegheat destul ca să am o părere diferită, chiar tu ai spus că el te-a sfâșiat, spune și-mi pierd celelalte idei. Te-a manipulat atât de mult, nici măcar tu nu mai ști cum este de fapt, concluzionează și pufnesc iritată.

          — Mă declar norocoasă. Putea să mă omoare, dar n-a făcut-o, nu-i așa?

          Chipul lui devine negru, transformându-se în cu totul altă persoană. Dacă credeam că versiunea anterioară este cea mai rea, m-am înșelat amarnic! Bătăile inimii mele accelerează cu fiecare secundă în care păstrează tăcerea și mă privește ca pe un inamic. Un inamic pregătit de dispariție.

          — Nu mă aștept să înțelegi motivul, încă ești prea tânără pentru asta. Focul ce arde în tine nu-ți va permite, dar așa cum atât eu, cât și mama ta am înțeles mai târziu când acesta s-a stins, așa vei înțelege și tu.

          Îmi vorbește ca unui copil, punându-și masca unui înțelept pentru a-și scuza acțiunile josnice, dar nu există ieșire din ceea ce a făcut. Aducerea mamei în propoziție m-a enervat și mai tare, ei doi nu se pot compara. A mințit, dar nu mi-ar face rău mie sau tatălui meu pentru nimic în lume ca apoi să folosească dragostea ca pe un scut. Dragostea nu justifică uciderea soției lui. N-o justifică pentru că gelozia la acele cote nu se naște din dragoste, ci din posesivitate. Luciano n-o vedea pe mama lui Daniel ca pe soția și egala lui, ci ca pe o proprietate. O proprietate de care nu se poate atinge nimeni și care lucrează doar la comanda lui. Când nu s-a întâmplat asta, a recurs la metode extreme care la rândul lor au eșuat până la decesul bietei femei.

          În ochii lui sunt o simplă tânără cu o voință prea grozavă pentru binele meu, dar am înțeles totul. Totuși, cu toată înțelegerea din lume, n-aș putea să-i acord nici măcar o fărâmă de dreptate în povestea asta.

          — Nu poți răni pe cineva pe care pretinzi că-l iubești. Nu focul mă împiedică să-ți văd „motivul", ci rațiunea, pufnește amuzat și mai face un pas precaut spre mine.

          — Daniel nu te-a rănit, Laura? În iubire nu există rațiune, carina. Dacă ar exista, nu l-ai mai iubi pe fiul meu.

          De ce fiecare cuvânt pe care-l scoate sună ca un avertisment cu privire spre relația dintre mine și Daniel? Îmi accentuez cuta dintre sprâncene și mă abțin să scot cuvintele jignitoare ce-mi stau pe limbă doar la vederea feței lui.

          — Doar lasă-mă să plec, replic învinsă când pricep că nu vom ajunge niciodată la un consens. Nici n-am avea cum.

          Pufnește pe nări, ațintindu-și privirea în podea pentru câteva clipe, revenind apoi la chipul meu.

          — Știi de ce ești încă în viață acum? întrebarea lui îmi face inima să se oprească.

          — Deoarece scopul a fost doar să-l sperii pe fiul tău? zâmbește, apoi mă dezaprobă.

          — Încă țin la mama ta îndeajuns să nu-i provoc o asemenea suferință pe lângă cele trăite deja, sinceritatea din glasul lui mă frapează.

          Nu pot să mă dumiresc de ce exprimă atât de multă căldură la adresa mamei.

          — De unde o cunoști pe mama mea? dau voce întrebării din capul meu, iar ochii lui îmi transmit clar că de abia aștepta să fac asta.

          Ia o postură mult mai relaxată, lăsând să se diminueze din tensiunea ridicată.

          — Ne cunoaștem de pe vremea când încă eram în liceu. Eram o gașcă destul de numeroasă, dar mama ta mi-a fost cea mai apropiată. A fost prima care a știut că eram îndrăgostit de Anca — îi pronunță numele cu atât de mult regret încât toată încăperea se umple cu el, devenind apăsător și pentru mine —, mai târziu ne-am fost alături când Alexandru și Anca ne-au frânt inimile cu căsătoria lor. L-a dorit atât de tare pe el că l-a forțat, cu o propunere de afaceri de nerefuzat, să se căsătorească cu ea cu ajutorul tatălui ei. Nici măcar n-a iubit-o niciodată, în inima lui era doar Diana. În schimb, eu am iubit-o cu toată ființa mea, dar n-a fost destul pentru ea. Niciodată. A preferat să-l ascundă pe Daniel de mine timp de șase ani de zile decât să accepte posibilitatea de a fi cu mine.

          Trece pe lângă mine afectat, așezându-se pe canapeaua din dreptul meu. Cobor sceptică mâna cu posibila armă, dar nu pun carafa înapoi pe masă. Supărarea lui se joacă cu umanitatea mea, ce mă obligă să-mi pară rău pentru durerea lui, dar mintea mea îmi prezintă neîncetat adevărul crud despre bărbatul din fața mea. Nu pot simți empatie pentru un criminal, e împotriva naturii!

          — Daniel m-a obligat să fac avort doar ca să ies din viața lui, ridică privirea surprins de confesiune, apoi îmi arată un zâmbet menit pentru a mă face să mă simt mai bine, dar nu-l iau în seamă.

          — Cunoști cu cine seamănă acum! glumește, dar nu râd.

          Nu mă las pradă aparențelor din nou, Luciano e un om rău și atât. Din vina lui, Daniel se comportă în felul în care o face. Din cauza lui se crede nevrednic de iubire. Din cauza lui nu-l voi putea avea vreodată de-a întregul pe tatăl copilului meu, doar frânturi.

          Reiau povestirea lui și descopăr alt adevăr despre părinții mei. Am considerat întotdeauna dragostea lor a fi perfectă și am tânjit după asemenea iubire din partea altcuiva, dar se pare că mi s-a prezentat doar o parte a relației lor. I-a frânt inima mamei, la fel cum mi-a frânt-o și mie Daniel.

          — Vei fi mai fericită fără el, declară dintr-o dată, surprinzându-mă. Dacă ești în toate mințile, ia-ți copilul și pleacă departe de el, de noi, concluzionează și ridic sprâncenele.

          Absolut în tot schimbul de replici dintre noi a încercat să mă convingă să plec și nu pot să-mi dau seama de ce. Cunosc întunericul lui Daniel mai bine decât oricine, nu mi-ar face un rău asemănător niciodată. Pe lângă asta, la vârsta lui, nu remarcă că îndeamnă să plece o inimă surdă? Am destulă minte care să-mi spună să plec și pe cont propriu, dar sentimentele mele față de el mă țin înrădăcinată în același loc. Nu mă pot elibera de una singură, am mers cu Daniel de mână pe un drum fără întoarcere.

          — Dacă povestirea ta este reală, știi mai bine decât mine că mi-am pierdut acest drept.

          Răspunsul meu îl face să înceteze în final cu insistența zadarnică. Se ridică de pe canapea și pleacă după ce încuviințează cu o mișcare a capului. Mă uit iarăși spre mâncarea pregătită pentru mine și deși nu mă simt în stare să mănânc, mă forțez pentru copilul meu. Iau câteva înghițituri cu silă, renunțând înainte să vomit. Mâncarea nu are nicio vină, chiar e gustoasă, dar mediul în care e servită a scăzut importanța acestui adevăr.

          Mă reazem cu spatele de pernele canapelei și închid ochii după ce-mi așez mâinile pe abdomen. Mă concentrez atât de puternic să-i transmit doar energie pozitivă, încât reușesc să mă liniștesc de-a adevăratelea. Îmi plimb cu grijă mâna pe suprafața pielii și deși mă bucură că-l am alături de mine pe el, nu exista să nu-mi zboare gândul la Daniel. Întrebările din mintea mea continuă să mă macine și un lucru e cert: Până nu va fi înaintea mea, nu se vor potoli. Nu știu cât dor mi-a dus, habar n-am dacă are nevoie de mine sau nu. Cunosc doar că eu-i simt dorul, iar nevoia de el crește cu fiecare oră trecută.

          Îmi deschid ochii când sunete puternice se aud de dincolo de ușă. Sar ca arsa de pe canapea, ducându-mă țintă spre ușă cu inima cât un ghimpe. Mă lipesc cât pot eu de mult de suprafața ușii pentru a auzi ce se întâmplă, dar se aud voci multiple și devine imposibil de descifrat cuvintele rostite. Aud glasurile ridicate și amenințătoare, aud pașii grei ai persoanelor de acolo, aud chiar și gemete de durere cât timp inima mi se face cât un purice. Încep să-mi pierd fărâmă de speranță că a venit în ajutorul meu când acțiunea stagnează. Aproape că mă desprind de ușă când vocea lui Daniel tună în urechile mele fără să se lase acoperit de celelalte. Un zâmbet prostesc îmi apare pe chip când inima-mi tresaltă de bucurie și sufletul-mi răsuflă ușurat. El a venit, nu m-a abandonat de data asta! Fără să stau pe gânduri, împing în clanță pentru a-mi face cunoscută prezența, chiar dacă o slăbesc. Hărmălaia de dincolo acoperă, din nefericire, zgomotul inofensiv produs de mine.

          Pufăi enervată, apoi iau aer în plămâni.

          — Daniel! Sunt aici! Daniel! strig până când vocea mea e aproape să cedeze, lovind neobosită suprafața dură a ușii.

          O liniște bruscă se lasă apoi, iar după ce-mi aud vag numele spus, o agitație puternică începe din nou urmată de un sunet de împușcătură. Rămân blocată, cu inima oprită în piept și zâmbetul șters în secunde de pe chip.

          — Daniel? șoptesc cu teamă mai mult pentru mine. Daniel! vocea mea înspăimântată răsună precum un tunet în toată clădirea.

          Brusc uit cum să-mi controlez mâinile, plimbându-le disperată și împingând în fiecare colț al ușii, dorindu-mi să ies chiar prin ea, dacă altfel nu se poate. Daniel nu poate muri, nu așa! Nu-l pot pierde atât de ușor. Încep să plâng când eforturile mele nu dau roade și rămân captivă în același punct, nu pot să cred că s-a sfârșit în acest mod. O senzație ciudată mă cuprinde, îmi simt tot corpul în flăcări, iar lacrimile mele nu sunt destule ca să le stingă. El a murit, iar acum moare și partea pe care și-a însușit-o din mine, altfel nu poate fi explicat.

          Mă îndepărtez de ușă când simt că amețesc, așezându-mă pe măsuță. La cât de greu îmi simt sufletul acum, ar fi trebuit sa se facă bucăți sub mine, dar n-a făcut-o. Singura care se face bucăți dintre noi două, sunt eu. Nu sesizez decât prea târziu ușa care este forțată din exterior să se deschidă, dar la ce-mi este de folos acum salvarea? Inima mi-e praf oricum.

          Ușa se dă de perete, arătându-l pe Daniel nevătămat de după ea. Mă ridic cu viteza luminii, aruncându-mă în brațele lui când ne apropiem. Îl țin strâns să mă conving că e real și-mi pun capul apăsat de pieptul lui, auzindu-i inima bubuindu-i în piept.

          — Laura! glasul lui alarmat umple încăperea. Îmi ridică capul cu mâinile sale, plimbându-și atent degetele pe obrajii mei în timp ce mă privește fix în ochi, asigurându-se că sunt teafără la rându-mi. Nu-ți mai dau drumul niciodată! replică cu ușurare că sunt bine și mă lipește de pieptul lui, ținându-mă strâns lângă el.

          Plânsetul meu nu s-a oprit nici măcar acum, diferența majoră fiind că acum plâng de fericire. El este atât de prins în reuniunea noastră că nu cred că mi-a remarcat lacrimile. Nu slăbește strânsoarea cu o teamă reală să nu dispar din nou și-și cufundă nasul în părul meu, mirosindu-l ca o garanție că eu sunt cea din mâinile sale, urmând să-mi sărute creștetul când obține siguranța de care avea nevoie.

          — Am crezut că—

          Nici nu apuc să termin că sunt întreruptă de lacrimi, nici măcar nu mă pot gândi la asta!

          — Te-am auzit, te-am auzit, repetă ca pe o rugăciune, strângându-mă mai puternic în brațele sale.

          Îmi ridic capul pentru a-i întâlni privirea, ochii lui sunt mai clari decât niciodată, pot citi panica din ei. E singura confirmare de care aveam nevoie, mi-e de ajuns că-i pasă de mine. Îmi mut palmele pe pieptul său, simțindu-i inima accelerată și mai bine. Mă pierd în sunetul bătăilor ei și până realizez, buzele lui le iau prin surprindere pe ale mele. Sărutul nostru readuce la viață tot ce credeam că murise în mine, aducând o stare de pace asupra noastră în timp ce ne exprimăm dorul fără niciun cuvânt, căci niciodată nu ne-am descurcat cu niște simple cuvinte. Se desprinde înainte să-mi pierd aerul, lipindu-și fruntea de a mea.

          — N-o să-mi scape nici măcar o respirație de a ta. N-o să-mi scapi printre degete din nou, Laura, mărturisește, producând un zâmbet din partea mea, și-mi cuprinde chipul în palme, plimbându-și rătăcit privirea în ochii mei. Să nu mai dispari, aș prefera să dispară din viața mea zeci de persoane, dar nu tu.

          Îmi ating vârful nasului de al său, nerupând contactul vizual. Mi-aș dori să văd afecțiunea aceasta din ochii lui mereu. Primesc cu brațele deschise sinceritatea din cuvintele lui, simțindu-mă de parcă plutesc. N-am îndrăznit să visez nici măcar la jumătate din cuvintele rostite de el astăzi. Însă, fix asta este, un vis. Un vis ce se va termina curând, iar zidurile lui vor fi ridicate ca întotdeauna.

           — Ține-mă atât de strâns mereu și nu voi dispărea niciodată, Daniel, rostesc ca pe un jurământ, primind un zâmbet mic din partea lui.

           — Haide, să mergem acasă. Ne așteaptă Iulia, și-a făcut milioane de griji, replică, cuprinzându-mi mâna.

          Mă las ghidată de el, trecând prin frontul războiului familiei lui, judecând după aparența acestuia, acum a fost o simplă luptă din altele ce vor urma. Văd o dâră de sânge rămasă și-mi pierd răsuflarea, dar nicio persoană nu mai este aici. Parcă au intrat cu toții în pământ. Gândul că un om a murit atât de aproape de mine devine insuportabil și-l alung, agățându-mă de o speranță falsă că a supraviețuit.

          — Mă bucur că ești bine! aud vocea lui Armand și zâmbesc ca mulțumire.

          Armand trece la volan în același timp în care noi ne așezăm pe bancheta din spate. Daniel mă trage înapoi la pieptul său cu o dorință de protecție exagerată, dar nu mă plâng. Cât timp pot fi atât de aproape să-i simt mirosul parfumului lui și căldura corpului, n-am nevoie de altceva.

          Realizez că am adormit când sărutul pe creștet venit din partea lui Daniel mă trezește.

          — Suntem acasă, spune cu blândețe și zâmbesc.

          — Cred că tu ai devenit „acasă" pentru mine.

          Pufnește amuzat după ce iese din mașină, ajutându-mă să cobor după.

cara¹ - dragă
carina² - drăguță

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

4518 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!