Intru în atelierul mamei și o pot vedea fiind foarte concentrată la tabloul pe care-l pictează. Întotdeauna am admirat meseria mamei. Faptul că din câteva culori poate apărea o capodoberă este incredibil. Aș fi vrut să-i moștenesc talentul, dar pictura nu este pentru mine.

          Mă apropii ușor de ea fără s-o deranjez, așteptând să observe că mă aflu în aceeași încăpere cu ea. Se întoarce și un zâmbet imens îi apare pe chip.

         — Fata mea! zice entuziasmată, apoi mă cuprinde într-o îmbrățișare foarte strânsă, dar nu mă deranjează.

         — Ce faci, mamă? întreb când ne îndepărtăm una de alta.
       
          — Bine, pregăteam surpriza pentru ziua bunicii tale, zice, provocându-mi zâmbetul să iasă la iveală.

           Bunica mea este cea mai înțelegătoare și bună ființă de pe Pământ. Întotdeauna când eram mică și mergeam la ea îmi făcea rețeta ei specială de salam de biscuiți alături de o cană cu lapte. Plantam flori în grădină împreună, apoi ne jucam cu Rusty, cățelul familiei, care din păcate a plecat dintre noi din cauza bătrâneții. Apoi ne jucam și cu bunicul de-a v-ați ascunselea până când se întorceau părinții mei de unde aveau treabă. Când veneau și ei, luam cina în curte și râdeam foarte mult de povestirile pe care le avea bunica cu părinții mei. 

          — Te simți bine, draga mea? mă trezește mama din transă.

          — Da, nu-ți face griji. Pot să văd? zic apoi arăt spre tablou, iar ea dă aprobator din cap.

          Privesc chipul bunicii ce părea atât de real, apoi mă apropii ușor, analizând fiecare linie de creion.

            — Semeni atât de mult cu tatăl tău, aud din spatele meu și zâmbesc. Mă întorc cu fața spre ea, lovindu-mă de ochii ei atât de verzi care emanau doar fericire pură.

            — Diana? auzim, iar tatăl meu intră în atelier. Privirile ni se întâlnesc, iar un zâmbet imens îi apare pe chip.

           — Laura! zice apoi mă îmbrățișează. Ce faci aici? Sunt probleme la firmă? întreabă vizibil îngrijorat, amuzându-mă.

           — Totul este bine, am vrut doar să trec să văd ce faceți, spun, iar ei doi se privesc unul pe celălalt, urmând să chicotească amândoi.

           — Dacă îți e dor de casa ta și de noi, să știi că te poți muta oricând înapoi, zice pe un ton blând.

          — Nu, e în regulă, spun apoi privesc ceasul de pe perete. Trebuie să plec, mi-a părut bine să vă văd, zic apoi îi îmbrățișez pe amândoi. Vă iubesc.

          — Și noi te iubim, draga noastră, spune mama apoi îmi mângâie ușor obrazul.

           — Ne vedem la ziua bunicii tale, spune tata, iar eu dau aprobator din cap.

          — Nu e nevoie să mă conduci, spun, apoi plec din atelier.

           Le salut pe ajutoarele casei, apoi urc în mașină și merg direct spre firmă. Aud telefonul ce sună încontinuu, dar aleg să nu răspund, știind deja că e Marina. Parchez mașina, iar după ce salut paznicul, intru în firmă, mergând țintă spre biroul meu.

             Apăs clanța, iar când ușa se deschide o găsesc pe Marina pe scaunul meu. Închid ușa apoi mă încrunt.

            — De ce nu mi-ai zis că ieși cu Daniel Alecsandrescu? întreabă, iar eu o privesc confuză.

            — Bună dimineața și ție, Marina, spun apoi îmi dau jos pardesiul și-l pun în cuier.

            — Deci? întreabă fiind vizibil iritată.

            — Marina, n-am idee despre ce vorbești, spun, iar ea pufnește.

            — Există un zvon că ieși cu Daniel, spune, iar eu încep să-mi amintesc ziua de ieri. 

            — Trebuie să lucrez, Marina, spun, iar ea mă privește surprinsă.

             Se ridică de pe scaun, iar eu mă așez și încep să verific hârtiile ce se aflau pe biroul meu.

           — Bine, te las să-ți rezolvi treaba, spune supărată, iar eu oftez.

           — Te rog nu te comporta așa. Este adevărat, bine? zic, iar ochii ei se măresc, urmând să zâmbească.

          — Îmi vei spune totul! zice entuziasmată, în timp ce merge spre ușă, amuzându-mă.

          Se face nevăzută, iar eu încep să lucrez. Mă concentrez total pe acte și nu realizez că timpul a trecut și deja s-a făcut seară. Aud o ciocănitură în ușă, apoi Daniel intră, privindu-mă curios.

          — Ai terminat? mă întreabă, iar eu aprob.

          — Da, doar să-mi iau haina, spun, apoi mă ridic și mă îmbrac. Îmi apuc geanta apoi îl privesc din cap până în picioare.

          — Putem pleca, spun, iar el dă din cap că a înțeles și ieșim din birou.

          Mergem spre mașina lui într-o liniște completă. Îmi deschide portiera, iar eu mă așez pe scaunul din dreapta. Se urcă la volan și pornește fără să zică niciun cuvânt, făcându-mă să mă simt inconfortabilă.

          — Te simți bine? îl întreb, iar el nu schițează nimic.

          — Da, răspunde sec, iar eu oftez.

          — O luăm de la început? 

          — Nu, doar îmi place cum reacționezi, zice amuzat, făcându-mă să râd.

          — Să înțeleg că acesta e modul tău de a tortura oamenii? Prin liniște?

          — Am înțeles, zic după minute bune de liniște.

          Oprește mașina în dreptul unui restaurant cu specific italienesc, apoi mă privește direct în ochi, analizându-i.

          — Tu nu ești genul de persoana pe care aș tortura-o în vreun fel, spune, făcându-mă să zâmbesc. Mă privește puțin timp apoi mi se alătură, scoțând la iveală un zâmbet cald pe care nu credeam că un om ca el îl poate avea.

          — Haide să mergem, spune, iar eu aprob.

          Mergem spre restaurant, dar în mintea mea se derulează încontinuu momentul în care a zâmbit. Nu m-aș fi așteptat niciodată că un om cu un aer atât de sumbru poate emana căldură. 

          Ne așezăm la masă, iar după ce dăm comanda ne analizăm unul pe altul. Îi privesc ochii negri, iar intuiția îmi spune să mă îndepărtez de el.   

          — Laura, ai auzit ce am întrebat? zice, iar eu tresar apoi beau o gură din paharul cu vin.

          — Nu, scuză-mă.

          — Am întrebat: Cum te simți că faci parte din familia Manole? întreabă, iar eu îl privesc confuză.

          — Poftim? Numele meu de familie este Dinu, zic nedumerită, iar el oftează.

          — Deci nu știi, spune mai mult pentru el, intrigându-mă.

          — Ce ar trebui să știu? întreb, iar el își fixează privirea în ochii mei.

          Voia să spună ceva, dar a fost întrerupt de chelner ce tocmai ne-a adus comanda. Mai iau o gură din paharul de vin, privindu-l atentă. Ce a vrut să spună? Familia Manole? Privesc tacâmurile și încerc să-mi amintesc de ce numele acesta îmi sună atât de cunoscut, dar totul este negru în mintea mea.

          — Pe mama ta, spune, iar eu îl privesc și mai confuză decât eram.

          — Pe mama ta a chemat-o Diana Manole. Înainte să fac parteneriatul, am studiat dosarul tuturor din firmă.

          — Și totuși despre tine nu există mai nimic, spun deodată, iar ochii lui negri devin și mai întunecați. 

          — Nu sunt la fel de important, zice, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană. Minte.

          — N-aș spune asta. Mai degrabă misterios, spun, iar el oftează. Lui chiar nu-i place să se vorbească despre el.

          — Cred că ar fi mai bine să mâncăm în liniște.                                                                          
          Timpul trece, iar când chelnerul vine să ridice plata, respir ușurată. Nu înțeleg de ce a trebuit să reacționeze așa. Doar pentru că am încercat să-l fac să vorbească puțin și despre el? Ajungem lângă mașină, iar el, înainte să deschidă portiera, mă privește apoi oftează.

          — Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți stânjenită. Nu a fost intenția mea. Doar că... eu nu vorbesc despre mine. Nu e nimic interesant, mărturișește în timp ce eu sunt atentă la fiecare cuvânt.         

          — Unii oameni sunt diferiți, spun ce mi-a spus tatăl meu, iar el mă privește confuz.

          Intrăm în mașină, iar când ajungem la firmă, mă conduce la mașina mea.

          — Chiar suntem diferiți. Foarte diferiți, spune când ajungem în dreptul mașinii. Mi-a părut bine, la revedere, zice apoi pleacă fără să aștepte răspunsul meu.

          Ce a vrut să spună? Bărbatul acesta e o enigmă aflată pe două picioare.

                                                                Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1349 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!