》Daniel《

          Sorb cafeaua liniștit, citind data de pe calendarul din bucătărie. Nici măcar nu mă interesează data, ci ziua. Astăzi este miercuri. Odată cu trecerea zilei acesteia, se vor evapora și toate problemele mele. Auzul veștii că Laura a rămas însărcinată, mi-a dărâmat zidurile, ce-mi ofereau stabilitate, pe care m-am străduit să le construiesc ani de zile. Bruneta cu ochii mari și ciocolatii m-a făcut să mă simt neajutorat și mi-a dat lumea peste cap. Nu puteam să primesc o dovadă mai concretă că face parte din familia Dinu. Poate că Alexandru Dinu nu este tatăl ei biologic, dar și-a clădit caracterul cu exemplul lui. Spun asta pentru că a făcut același lucru pe care l-a făcut și el în trecut.

          Într-un univers paralel, aș fi fost fericit să aud că voi deveni tată și am fi avut o familie fericită. Dar în universul acesta, nu există posibilitatea asta. Pe traumele mele este semnat numele „Dinu" și din cauza asta n-o voi putea iubi vreodată. Nici dacă aș încerca. Imaginile pe care un copil n-ar trebui să le vadă niciodată, nu-mi părăsesc mintea, iar gândul că trebuie să îndur așa ceva toată viața doar din cauza unui singur om... Mă face s-o urăsc mai tare. O urăsc, dar o sărut. E vina pasiunii de moment, îmi spun. Pasiune ce se reaprinde îndată ce o zăresc.

          Nu trebuia să mă duc s-o ajut în seara aceea, motivele pentru care am făcut-o încă îmi sunt străine și așa vor rămâne pentru că n-o să dau curs altor gânduri. Să încerc să motivez că îmi pasă de ea, e stupid, căci nu-mi pasă. Plânsetul ei atât de puternic încă mi-a rămas în timpane, lucru care mă irită pentru că mă face să mă întreb. A plâns și din vina mea în asemenea hal? Dar mai ales, de ce m-ar deranja dacă ar fi făcut-o? Sentimentul acesta ciudat în cutia pieptului  de fiecare când o văd plângând, mă depășește și mă sâcâie. Sunt imun la orice emoție, dar privind-o pe ea plângând, mă tulbură.

          Pufăi iritat, așezând cana în chiuvetă. Femeia aceasta mă face să bat câmpii, iar timpul pentru mine e prețios. Fiecare secundă contează în războiul meu mut cu omul pe care ar trebui să-l numesc tată. Ar trebui, dar aș prefera să mi se taie limba înainte s-o fac. Ura pentru Luciano, nu poate fi comparată cu ura pentru Alexandru. Le doresc răul amândurora, dar Luciano... sper să fie mai chinuit decât un câine. Ce lucruri îngrozitoare le-a putut face mamei și surorii mele, nu-mi părăsesc retina. Le văd de parcă s-ar întâmpla chiar acum. Alexandru este un monstru, dar Luciano este mai rău decât Diavolul.

          Poate că voi avea o fărâmă de liniște după ce-l voi face să treacă prin ce au trecut ele, îmi spun în fiecare zi de prea mulți ani deja. Dar unei fantome nu-i pot face niciun rău, în schimb îmi poate face mie. Și încearcă. Din răsputeri.

          Îmi aranjez sacoul, dorindu-mi să ies pe ușă și să mă adâncesc în muncă, dar privirea îmi cade pe ușa ce duce spre dormitorul oaspeților. Cântăresc opțiunile și aleg să merg acolo.

          Deschid ușa, privind-o cum doarme adânc, fiind epuizată de propriile sale trăiri. Simt răcoarea din cameră și-mi duc privirea spre geam care era larg deschis. Îmi mijesc ochii, oftând zgomotos. Își face rău singură. Inconștient, dar se pedepsește pe sine. Știu asta pentru că am fost ca ea. Dau dezaprobator din cap, pășind în cameră pentru a închide fereastra. În starea ei actuală și o banală răceală ar fi capabilă s-o răpună la pat săptămâni întregi. Aud că se mișcă și decid că este mai bine să ies din cameră, nu vreau să-și facă impresii greșite.

          Mă îndrept spre ușa de la intrare, fiind pregătit să plec, dar aud clanța ușii camerei sale. Îmi închid ochii, expirând zgomotos, dar îmi revin înainte ca ea să mă vadă. N-am vrut s-o trezesc. Dacă am învățat ceva când am trecut prin ce trece ea, este că odihna e esențială.

          Își freacă ochii ca un copil, apoi mă pătrunde cu privirea sa cafenie. Văd nedumerirea de pe chipul său, dar aleg să-i admir buzele pline și trandafirii înainte să-i răspund.

          — Plec la firmă, o lămuresc, iar ea aprobă vizibil nemulțumită.

          Încerc să nu mă las afectat de atitudinea ei iritantă, dar îmi îndepărtez pentru a doua oară mâna de pe clanță, oftând. Mă întorc spre ea, aruncându-i o privire înțepătoare.

          — Ce este? întreb, surprinzând-o.

          Își ridică sprâncenele, privindu-mă sceptică. Comportament ce doar mă enervează.

          — Nimic, mă gândeam că pleci fără să fi mâncat nimic, zice, iar eu pufnesc amuzat, crezând că este o ironie, dar ea mă privește serioasă.

          Îmi arcuiesc o sprânceană, fiind luat pe neașteptate de intențiile sale.

          — Promit că o să vin la cină, scumpa mea soție! o ironizez, iar ea suspină, dezaprobându-mă.

          — Las-o baltă, declară pe un ton dezamăgit, mergând în bucătărie.

          Mă încrunt, nu are de gând să mă insulte înapoi? Am subestimat starea ei de spirit. Suspin, fiind convins că fac o greșeală, dar o urmez în bucătărie. Observ imediat că-mi clătește cana proaspăt băută și o șterge, punând-o la locul ei. Gest ce mă frapează și habar n-am cum ar trebui să reacționez. Să mă bucur? Să mă enervez? Lucrul pe care-l simt nu se încadrează în nimic cunoscut. Mă rezem de tocul ușii, făcându-mi simțită prezența — deși sunt convins că ea știa că sunt aici din prima clipă — și-mi încolăcesc brațele la piept, nescăpând-o din ochi.

          — Daniel, chiar nu vreau să-ți ascult jignirile, mărturisește slăbită și-mi încrețesc fruntea.

          — N-am de gând să te jignesc. Mă îngrijorezi, spun, iar ea oftează, aruncându-mi o privire urâtă.

          Vine în fața mea, fixându-și ochii în ai mei. Rânjesc în sinea mea când observ dorința din privirea ei. Cred că e singura femeie care încă mă dorește deși mi-a văzut unele dintre cele mai rele părți.

          — Încetează, bine? spune ușor răstită. Nu te juca cu mine și cu sentimentele mele, știu că nu-ți pasă!

          Îmi încleștez maxilarul, dar mă controlez deși mă înfurie cuvintele ei. Nu-mi pasă, dar mă îngrijorează. E chiar atât de greu de înțeles pentru ea? Acum că am spus-o și eu în mintea mea, n-are niciun sens. Mă încrunt, nu din vina ei, ci din a mea. Cum pot gândi prostia asta? A nu-mi păsa și a fi îngrijorat sunt la poli opuși. Ca noi doi. Îi simt mirosul de paciuli și-mi axez atenția doar pe chipul ei. Îmi îndrept poziția, apropiindu-mă mai mult de ea și aud cum respirația ei se întretaie.

          — Mănâncă tu și pentru mine, spun, iar ea își mărește ochii.

          Zâmbesc, ciupindu-i ușor obrazul, iar ea pufnește amuzată. Am reușit, eu chiar i-am îmbunătățit starea de spirit. Mă mulțumesc cu rezultatul ăsta și pășesc spre ieșire pentru a treia oară.

          — Nu e destul că trebuie să mă hrănesc cât și pentru copilul tău, acum trebuie și pentru tine? glumește, dar zâmbetul meu dispare imediat.

          O văd că se simte stânjenită și-și mușcă buza inferioară, pedepsindu-se pentru prostia spusă. Copilul nostru, zâmbesc amar apoi ies din casă fără să-i mai spun ceva. Merg parcă teleghidat până la mașină, urmând să conduc în același mod.

          Subiectul acesta e atât de sensibil pentru mine, deși n-ar trebui. Mă simt prost că va trece printr-un avort doar din vina mea, mă simt prost că-i răpesc șansa de-a fi mamă, dar n-o pot lăsa să aibă copilul meu. Să fie asociată cu mine permanent, o va face o țintă pentru Luciano și în plus, nu merit să-mi poarte copilul. Aveam de gând să mă răzbun pe tatăl ei și apoi s-o las să-și trăiască viața cu un bărbat demn de ea, care o iubește și o poate face fericită. Eu nu sunt în stare de așa ceva. Nu voi fi niciodată.

          Ideea de a merge la firmă devine rapid insuportabilă. Totul a devenit astfel. Opresc lângă faleză, îndreptându-mă grăbit spre balustradă pe care-mi poziționez mâinile. Iau guri mari de aer, calmându-mi inima ce a accelerat. Oftez zgomotos, gândindu-mă la copilul încă nenăscut. Îmi pare rău că se întâmplă toate astea, îmi pare rău că a acceptat propunerea mea. Într-un fel, o parte din mine a sperat că va fi încăpățânată cum este întotdeauna și va avea copilul în ciuda mea, dar nu a fost cazul.

          Îmi aud stomacul nemulțumit și suspin, Laura avea dreptate. Trebuia să mă opresc să mănânc. Mă întorc la mașină, conducând la singurul restaurant unde voi avea parte de intimitate. Detest când privirile sunt ațintite asupra mea, iar asta se va întâmpla dacă voi sta la masă singur într-un restaurant cunoscut. Asta făcând abstracție de numele meu și influența mea în lumea afacerilor care este ca un magnet pentru femeile ahtiate după bani care vor să-și încerce șansa, sperând să mă îndrăgostesc de ele. Eu nu mă pot iubi pe mine, darămite pe altcineva.

          Ajung și cobor, punându-mă la masă și comandând ceva aleatoriu din meniu. Privesc peisajul în așteptarea mâncării, dar îmi pierd rapid interesul. La fel cum fac cu toate din viața mea. Mai puțin cu Laura, ea reușește să-mi mențină interesul, surprinzându-mă mai mult pe zi ce trece.

          Îmi ridic privirea după ce am mai străbătut încă o dată meniul și împietresc. O analizez pe bruneta care are toate trăsăturile familiei noastre și tot nu-mi vine să cred că este reală și nu o halucinație. Ce caută aici?

          Mă ridic de la masă, simțind cum furia își face tot mai mult prezența, dar trebuie să mă controlez.

          — Ce cauți aici, Iulia? întreb cu dinții încleștați cât timp ea mă privește speriată.

          — Mi-era poftă de mâncarea de aici, știi că e localul meu preferat! se justifică și oftez enervat.

          — Iulia, cum poți fi atât de imatură? Știi bine condițiile și regulile, nu poți să te plimbi pe unde ai chef!

          — Poate că m-am săturat să trăiesc o viață condiționată! ridică tonul, arătându-și frustrarea. Mă simt ca o prizonieră!

          Îmi înghit toate cuvintele când o aud. Mă doare să știu că deși este protejată, nu este fericită. Asta e tot ce-mi doream pentru ea și am eșuat.

          — Ce se întâmplă cu tine? mă chestionează, șocându-mă.

          — Poftim?

          Nu înțeleg la ce se referă și privirea ei confuză nu mă ajută.

          — Văd că s-a întâmplat ceva doar de pe chipul tău, practic ochii tăi strigă că ai nevoie de ajutor. Deci, ce ai pățit?

          Înghit în sec. Sunt atât de obișnuit ca oamenii să nu ma descifreze încât mi se pare imposibil să mai poată cineva s-o facă. În afară de sora mea. Sora mea e singura care mă cunoaște cu adevărat. Singura care mă înțelege.

          — Nimic, răspund scurt și la obiect, spunând una dintre cele mai mari minciuni.

          Mă scanează câteva momente, fiind convinsă că este pură ficțiune și expiră zgomotos. Clatină din cap dezamagită și trece pe lângă mine cu sacoșile încărcate cu porții de mâncare, așezându-se pe unul dintre scaunele de la masa mea. Își pune picioarele unul peste altul și-și împreunează mâinile în poală, privindu-mă hotărâtă. Nu va pleca de aici până nu se va convinge de adevăr. Îmi ridic o sprânceană, neștiind ce ar trebui să fac acum, iar ea îmi face un semn din cap să mă așez pe scaunul celălalt. Cumpănesc câteva clipe, apoi pufăi iritat, urmându-i indicația.

          Își ridică sprâncenele, mișcând ușor din cap pentru a mă încuraja să vorbesc, dar aleg s-o ignor, focusându-mă pe detaliile ceasului meu, știind prea bine că asemenea purtare o enervează teribil.

          — Nu fi așa, Dani! Sunt sora ta, mie poți să-mi spui orice.

          O privesc cu coada ochiului, observând cum își pierde răbdarea cu fiecare secundă scursă. O parte din mine speră că se va sătură și va pleca, dar e Iulia. Iulia nu pleacă niciodată decât obligată.

          — Nu te purta de parcă aș fi o străină, mă rănești! mărturisește pe un glas rugător, atrăgându-mi atenția în milisecunde.

          O fixez cu ochii mei, simțindu-mă de rahat. Continui să rănesc pe toată lumea din jurul meu, sunt mai toxic decât cucuta!

          — Nu vreau să vorbesc despre asta.

          Nemulțumită de răspunsul meu, suspină și începe să-și scoată mâncarea din pungi. Apucă o furculiță și mănâncă sub privirile mele confuze. A renunțat chiar atât de ușor?  Nu apuc s-o întreb nimic, căci ospătarul se arată, așezându-mi în față comanda și disparând la fel de repede cum a apărut.

          — De când mănânci tu la restaurante? Credeam că urăști să fii în locuri populate, spune și pufnesc amuzat.

          — Uită-te în jurul nostru, Iulia. Ți se pare că e îmbulzeală?

          Râde câteva momente, făcându-mă să zâmbesc. Simțeam lipsa râsului ei, nu l-am auzit de ani de zile. Mă încurajează să mănânc, provocând un râset scurt să se audă din partea mea ca apoi să mă servesc din farfuria aflată înaintea mea.

          Face fețe copilărești, menite să mă amuze și reușește cu ușurință s-o facă. Doamne, a rămas aceeași copilă ca în trecut! Privirea îmi cade pe semnul încheieturii sale pe care se află una din multele cicatrici provocate de Luciano și starea bună îmi dispare într-o clipă. Devin serios, lucru ce o surprinde și o supără pe Iulia, dar nu-mi permit să fiu fericit, știind că sora mea are însemnări pe corp doar din vina mea. Sesizează că privesc la cicatricea sa și se întristează, ridicându-și ochii în ai mei. Mișcă ușor din cap că n-ar trebui să fac asta și oftează, întinzându-se să-mi cuprindă mâna.

          — Dani, te rog, oprește-te! Nu te mai pedepsi, n-a fost vina ta! încearcă să mă convingă, având ochii înlăcrimați și-mi trag mâna, plecându-mi capul.

          N-o pot privi în ochi, am dezamăgit-o. Degeaba susține că nu e vina mea, căci este. Puteam încerca mai mult să opresc totul, să am mai mult curaj, dar nu mi-am dat silința.

          — Nu face asta, tu ești eroul meu! Noi contra răufăcătorilor, Batman și Robin! Sau ai uitat?

          Amintirea mi se redă în fața ochilor de parcă s-ar întâmpla acum. Distragerea pe care eu am creat-o pentru ca ea să nu sesizeze ce se întâmplă cu mama cât timp ne jucam în grădină. Zâmbesc amar, nu-i pot distruge și memoria asta.

          — N-aș putea niciodată! declar, iar ea îmi zâmbește, întorcându-se la mâncarea ei.

          Surâd în exterior, pentru a nu-i da de bănuit nimic, dar pe dinăuntru ard. Ar fi trebuit să știu că-i va face și ei ce-i făcea mamei, era evident, dar am fost prea naiv. Am îndrăznit să sper și m-am înșelat. Termin mâncarea din farfurie robotic și mă rezem de spătarul scaunul, închizându-mi ochii. De ce nu se poate termina odată coșmarul acesta?

          — Trebuie să fie grav, gândește cu voce tare, făcându-mă atent la ea.

          Îmi vede privirea derutată și-și drege glasul, urmând să abandoneze mâncarea.

          — Ce s-a întâmplat? insistă și răsuflu surescitat.

          — Am să-ți spun doar un singur lucru ca să nu mă mai sâcâi, o anunț și dă entuziasmată din cap. E vorba de o fată, completez și-și mărește ochii, urmând ca un zâmbet uriaș să-i acapareze chipul.

          — O fată! exclamă bucuroasă. O să am o cumnată! continuă în același ton, amuzându-mă, dar nu-i arăt asta. Cum o cheamă? Pun pariu că e superbă!

          O privesc distrat, dezaprobându-i ușor comportamentul copilăresc. Laura chiar este o femeie frumoasă, aici are dreptate.

          — Laura, răspund simplu, privind lumina din ochii ei.

          — Laura, ce nume frumos! Laura Alecsandrescu, sună atât de bine! starea mea de spirit se schimbă din nou, iar ea observă imediat.

          Nu va purta niciodată numele nostru murdar și plin de rușine. Ea nici măcar nu va rămâne lângă mine, Iulia are doar vise. Vise adolescentine.

          — Nu suntem împreună, o lămuresc, iar ea se încruntă.

          — Dar îți place de ea! Văd asta pe fața ta! spune și mă întorc enervat spre ea.

          — Nu-mi pasă de nimic ce are legătură cu ea, n-o vreau în viața mea, explic, iar chipul ei se întunecă.

          — Atunci? De ce ai mai pomenit-o?

          — Pentru că am dat-o în bară! mă răstesc fără să vreau, făcând-o să tresară. Iartă-mă, adaug când realizez că nu e bine să ridic tonul în prezența ei, având în vedere trecutul nostru.

          Rămâne mută minute bune, privindu-mă prudentă, lucru ce mă exasperează. Devin agitat, schimbându-mi locul încontinuu în scaun, în speranța că-l voi găsi pe cel perfect. Tăcerea ei îmi provoacă nervozitate și îmi dau seama că acum trebuie să-i spun totul.

          — E însărcinată, arunc bomba, privind șocul de pe chipul ei.

          Fără cuvinte și cu pupilele dilatate, nu-și mută irișii de pe mine, incomodându-mă.

          — O să ai un copil, conștientizează, iar eu dau dezaprobator din cap.

          — Nu-mi doresc copilul.

          Se uită la mine mirată de parcă am spus o bazaconie, gest ce mă încurcă.

          — Dar tu spuneai că vrei copii, o familie! Iubeai ideea de a fi tată, amintește și pufnesc.

          — Erau vise copilărești, Iulia! Nu pot permite ca ea să intre în viața noastră, în războiul ăsta! Știi prea bine că va fi ucisă, iar eu nu sunt ca Luciano Alecsandrescu să încuviințez asta! spun răspicat și mă ridic de la masă înainte de a claca.

          Îmi îndrept atenția spre alee, care avea în părți copacii proaspăt înfloriți și mă axez doar pe ei pentru a mă liniști. O simt că pășește spre mine, dar se oprește, fiind temătoare de intensitatea sentimentelor mele.

          — Atunci, Daniel, de ce te comporți ca el? spune cu voce tremurândă, iar eu mă întorc spre ea de parcă aș fi fost ars.

          — Nu îndrăzni să mai scoți un cuvânt, o avertizez, dar primesc doar o privire compătimitoare. Nu pot să cred că mă asociezi cu el!

          — O obligi să renunțe la copilul ei, Daniel! spune pe un ton ridicat, făcându-mă să înghit în sec. Te-ai gândit că poate ea își dorește copilul? Chiar vei da cu piciorul la șansa ta spre fericire din teamă? Nu vezi? Îl faci să câștige! Autocondamnându-te, trăind nefericit, îi produci doar satisfacție! Uite, nu cunosc situația — vine spre mine, așezându-și mâna pe umărul meu —, dar poate fata asta chiar te iubește.

          Îmi închid ochii, sprijindu-mi mâinile de micul gard ce înconjoară restaurantul. Eliberez tot aerul tensionat din plămâni, iar ea își îndepărtează mâna de pe mine, speriată de reacția mea.

          Ea nu cunoaște că nu mai este vorba de posibilități, eu știu prea bine răspunsul. Laura este îndrăgostită de mine și într-un fel, chiar mă și iubește, deși nu voi fi niciodată capabil să înțeleg de ce. Am rănit-o, m-am purtat execrabil cu ea și totuși a găsit puterea să treacă peste și să continue să mă iubească. Eu n-aș putea să fac asta niciodată. Eu nu iert niciodată pentru că nici pe mine nu m-a iertat nimeni. Până la ea. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nici ea nu m-a iertat.

          De asta dragostea pe care o simte pentru mine nu e sănătoasă pentru niciunul din noi.  Să urăști și să iubești un om în același timp e la limita rațiunii și e puntea spre nebunie pură. Nebunie în care te pierzi pe tine însuți, ducând o luptă cu propria minte care în final te va distruge. Sunt sigur de asta pentru că am dus-o și acum am sfârșit astfel.

          — Suntem conștienți amândoi, Iulia, spun, ridicându-mi capul din pământ spre ea, ațintindu-mi privirea în a sa. Să mă iubească pe mine... e sinucidere curată! completez, iar chipul ei se întristează din nou.

          — Daniel, nu-ți dai seama ce spui! Dragostea e cea mai puternică forță de pe pământ! Dacă te iubește și o iubești, nu se va întâm—

         — Și Luciano a iubit-o pe mama! aproape că strig, întrerupând-o. Ai văzut ce a făcut dragostea din el, continui pe un ton slab.

          Mă privește cu curbele gurii ei ușor joase, transmițându-mi din ochii săi doar durere. Durere ce nu ne-a părăsit niciodată, luând locul părinților noștri fiind mai prezentă decât au fost ei vreodată. Înghite în sec, în timp ce ochii ei devin tot mai sticloși, dar nu își dă voie să plângă. Vine spre mine precaută, așezându-și mâinile pe umerii mei și privindu-mă fix.

          — Aia n-a fost dragoste, dragul meu frate. A fost orice, dar nu dragoste. Nu poți răni pe cineva pe care-l iubești.

          — Dragostea te face să-ți pierzi mințile, iar odată pierdute, îți pierzi controlul. Fără control, tragedii ca familia noastră se înfăptuiesc, explic, iar ea mă dezaprobă.

          Acceptă că nu-mi voi schimba viziunea și renunță, emitând un oftat lung și apăsător.

          — Fără dragoste, nu avem niciun rost, Dani. Sper ca într-o zi să înțelegi asta.

          Mă încrunt, dar îmi sărută obrazul înainte să apuc s-o contrazic.

          — Mă întorc la sanctuarul meu. Te rog, găsește o cale să vii în vizită... îmi lipsești atât de mult!

          Înghit în sec, lăsându-mă îmbrățișat de singura fărâmă de familie care mi-a mai rămas.

          — Voi face tot posibilul. Promit, surioara mea.

          Îi sărut creștetul capului, apoi ne despărțim, privind-o cum se îndepărtează. Dispare complet din câmpul meu vizual, lăsându-mă de unul singur. Suspin, achitând masa și plec, dar nici nu știu încotro mă îndrept.

          Urc la volan, dar rămân nemișcat cu mâinile pe el. Unde mă duc? Citesc ceasul și-mi dau seama că mi-am pierdut prea mult din timp pentru a ajunge la firmă. Îmi amintesc dintr-o dată de Laura și de faptul că nu mai are nicio haină de schimb. Analizez situația și pornesc spre apartamentul ei în care cred că n-a mai călcat de foarte multă vreme.

          Parchez mașina și cobor, grăbindu-mă să termin mai repede cu prostia asta. Pășesc pe holul de la intrarea din complex și vreau să urc spre etajul pe care se află apartamentul ei, dar mă oprește un om în vârstă, prinzându-mă de braț. Îl sfredelesc cu privirea pe bătrânul cu părul cărunt și ochii verzi ce aproape că tresare când o întâlnește.

          — Unde mergeți? întreabă pe un ton puțin tremurat și mă încrunt.

          Mă uit la el din cap până în picioare, apoi remarc ținuta sa. El este portarul.

          — Nea Ștefan, nu-i așa? întreb, iar el rămâne uimit apoi ochii săi se luminează și-și îndepărtează mâna de pe brațul meu, aprobându-mă cu o mișcare a capului. M-a trimis Laura să-i iau ceva din apartament, dar a uitat să-mi dea cheia. Mă cunoașteți deja, sunt Daniel Alecsandrescu.

          — Dacă a uitat să vă dea cheia, atunci de ce urcați?

          Pentru că n-am realizat cum voi intra până acum, logic. Nici măcar o surpriză nu-i pot face fetei ăsteia fără să se implice alte zece persoane.

          — Acum mi-am dat seama, răspund simplu. Deci? întreb deja nerăbdător sub privirile lui neîncrezătoare.

          Mă scanează câteva clipe și ridică din umeri, urmând să meargă să-mi aducă cheia de rezervă. O întinde spre mine și mi-o dă, deși nu are habar de intențiile mele. Pleacă dezinteresat înapoi la locul său, iar eu rămân paralizat cu cheia în mână. Atât de ușor a fost? Ce fel de securitate mai este și asta? Dacă eram cineva care vrea să-i facă rău? Îmi încleștez maxilarul, enervat de lipsa sa de interes și-i arunc o privire urâtă ca după să plec.

          Intru rapid, îndreptându-mă țintă spre dormitor. Caut o geantă și după ce o găsesc introduc în ea tot ce cred eu că are nevoie. Mă grăbesc să ies pe ușă când observ dosarul pe masă și mă opresc. Îl apuc, uitându-mă la paginile cu niște pete suspecte. Le ating cu degetul și înțeleg imediat că au fost produse de lacrimi. Închid ochii, expirând zgomotos pe nas și îl așez la loc după. Închid ușa și mă îndrept spre mașina parcată, dar gândul mi-a rămas doar la acele pete amărâte. I-am provocat chiar atât de mult rău?

          Arunc geanta în portbagaj și-l închid puternic, clipă în care-l observ pe Dante, mâna dreaptă a tatălui meu. Mă încrunt, privindu-l cum vine lângă mine când realizează că l-am văzut. Ajunge în fața mea și-și arată dinții albi într-un zâmbet uriaș, dar sentimentul de bucurie nu e reciproc.

          — Daniele¹, nu credeam că o să te văd pe aici! spune pocit cu accentul italienesc care nu s-a desprins de el.

          Și-a păstrat accentul pentru că așa a dorit nu pentru că n-a putut să scape de el. Inima lui e în Italia, după cum spunea el, și acolo va rămâne mereu, iar el nu-și va uita originile.

          — Pot spune același lucru.

          Îmi mijesc ochii, iar el pufăie amuzat, îndreptându-și irișii negri — tipici bărbaților din familia noastră — spre mine.

          — O, haide, nu te purta așa! Chiar și dintr-o pură coincidență, nu te bucuri să-ți vezi unchiul? îmi ridic sprânceana, privindu-l suspicios.

          — Pură coincidență, zici?

          Zâmbește, aprobându-mă, iar eu mă strâmb, fiind scârbit de lejeritatea cu care minte.

          — Dante, nu te băga în asta, îl avertizez, iar el pufnește amuzat.

          — Există ceva ca să mă bag? face aluzie la Laura și îmi încleștez maxilarul.

          — Să nu spui că nu ți-am spus.

          — Te referi la fata cu care lucrezi? face pe neștiutorul, testându-mi răbdarea. A cunoscut-o Cosimo, e o tânără fermecătoare.

          În câteva secunde mă lasă fără cuvinte doar cu câteva propoziții stupide. Simt cum o furie neobișnuită mi se strecoară prin vene și sunt pregătit să-l strâng de gât pe cel din fața mea, dar reușesc — miraculos — să mă temperez.

          — Dacă Cosimo are și doar un singur gând necurat când o privește, o să-i scot ochii. Țineți-vă mâinile și treburile murdare departe de fata asta, păstrați cearta în familie. Cum e tradiția.

          — Facile²! E vorba de tuo cugino³, nu se cuvine să declari așa ceva! Suntem la tua famiglia⁴, de unde învrăjbirea asta împotriva noastră?

          Detest când amestecă italiana cu româna, aș fi preferat să rămână în Italia definitiv și să-l ia și pe Luciano cu el. Atunci am fi avut un strop de liniște cu toții.

          — Pentru mine sunteți ca și morți. Toți! mă răstesc și deschid portiera pentru a mă urca în mașina, dar o închide cu putere înainte să apuc să ridic măcar un picior de pe pământ.

          Îmi aruncă o uitătură demnă de numele Alecsandrescu, arătându-și furia genetică a familiei ăsteia.

          — Se vede că-ți curge sânge italian prin vene, dar nu te pripi cu anumite afirmații. Știi că pot avea consecințe usturătoare.

          Încep să râd, enervându-l mai tare.

          — Deci poți vorbi doar română până la urmă, îl ironizez deși mă ucide cu ochii săi. Când veți învăța? Mie nu mi-e frică de voi. Spune-i lui Luciano că vendetta⁵ sau cum spuneți voi acolo, a început încă de când mi-a omorât mama! mă răstesc, făcându-l să-și înghită celelalte cuvinte.

          — Nu vei sfârși bine dacă pornești un război cu el, Daniele.

          — Când vreodată s-a sfârșit cu bine pentru oricare membru din familia asta?

          Tace și de data asta, mă lasă să plec. Accelerez și încerc să-mi înlătur din minte că l-am întâlnit măcar. Am obosit să fiu urmărit de fantoma familiei acestea, m-am săturat să-i văd cum încearcă să mă atragă de partea lor. De parcă aș putea vreodată uita sau ierta ce s-a întâmplat. Furia pe care am reușit s-o temperez revine și mai puternică încât aproape tremur din cauza intensității emoției. Au implicat-o deja pe Laura... altfel n-ar fi venit aici. A vrut doar să mă anunțe că vor avea grijă să distrugă orice lucru care-mi poate provoca fericire în ochii lor. Dar ei nu știu că nu mai pot simți fericirea. N-au nici măcar cea mai mică idee, deoarece moartea mamei nu este ceva uriaș pentru ei. Nu înțeleg urmările pe care le-a avut pentru mine, pentru Iulia toate acele momente.

          Cobor nervos din mașină și iau geanta din portbagaj, repezindu-mă spre intrare. Dau buzna înăuntru, făcând-o să tresară pe Laura care citea niște documente.

          — Puteai să bați! își exprimă indignarea, dar eu stau nemișcat privind-o fix.

          Nu pot uita cuvintele pe care le-a spus Dante. Cosimo a cunoscut-o, dar unde și când? Iar ea nu mi-a spus niciun cuvânt. A ascuns adevărul, un adevăr atât de important și care a pus-o în pericol. Idioata! De ce decide să evite doar ce nu trebuie? Întâi sarcina, acum asta. Îmi observă chipul mânios și se schimbă la față, ridicându-se temătoare de pe canapea.

          — Daniel, ce ai pățit? glasul ei tremurat mă înfurie mai tare pentru că doar îmi confirmă că se simte în primejdie fiindcă a ascuns.

          Se uită la geanta din mâna mea și se încruntă ca apoi să-și ridice privirea surprinsă spre mine. Chipul meu o neliniștește vizibil și deși se simte amenințată, înaintează spre mine.

          — Ce se întâmplă? De ce te uiți așa la mine?

          Aud disperarea din vocea ei, dar nu pot vorbi. Stând nemișcat, mă opresc din a face ceva ce voi regreta. Chiar dacă m-am dezis total de Luciano, împart același ADN cu el. Impulsivitatea combinată cu mânia lui va rezulta doar într-un dezastru. Laura nu știe asta, altfel n-ar fi avut curajul acesta prostesc.

          — M-ai mințit, spun cu dinții încleștați, iar ea își mărește ochii considerabil.

          — Poftim? Ce prostii spui?

          Într-un mod bizar, afirmația mea doar i-a oferit mai multă siguranță căci vine mai aproape de fața mea. Mă cercetează cu privirea fără să bage în seamă disconfortul pe care-l provoc.

          — Daniel! strigă, apucându-mi fața în mâinile ei. Ce tot spui?

          O privesc intens în căpruiul ochilor ei, culoare care face ca acea furie — care-mi face sângele să fiarbă în vene — să se diminueze. Atingerea ei mă face să uit de gândul provocat de acea mânie de a-i face rău și mă relaxez puțin, liniștind-o și pe ea.

          — L-ai cunoscut pe vărul meu.

          Mirarea pune stăpânire pe chipul ei și se îndepărtează pentru a mă vedea mai bine.

          — Chiar era vărul tău? mă încrunt, iar ea privește în gol, reamintindu-și momentul.

          — De ce nu mi-ai spus? întreb cu ultima fărâmă de răbdare rămasă.

          — Pentru că nu l-am crezut! Mi s-a părut dubios, așa că l-am mințit și am plecat, mă lămurește și răsuflu ușurat.

          — Ce ți-a spus?

          — M-a întrebat unde ești și i-am spus că suntem doar colegi de muncă așa că n-am de unde să știu. După mi-a spus că a crezut că sunt iubita ta și a renunțat la alte întrebări.

          O ascult și o aprob din când în când. Expir zgomotos, ducându-mi o mână la tâmplă, masând-o ușor.

          — Laura, trebuia să-mi spui! Nu-mi mai ascunde niciodată asemenea lucruri. Ne-am înțeles?

          Mă aprobă tăcută, apoi oftează.

          — Nu ți-am ascuns, am vrut să-ți spun după ce vorbeam de copil, dar știi deja cum s-a terminat discuția aceea.

          Îmi presez buzele, urmând să mișc aprobator din cap. Nu sunt mândru de ceea ce am făcut, dar tocmai de aceea nu sunt bun pentru ea. Altul în locul meu ar fi fost fericit, în schimb eu tot ce puteam gândi e că va sfârși ca mama mea din vina lui Luciano.

          — Ce faci cu geanta mea? o identifică într-un final șocată și un zâmbet discret mi se afișează pe chip.

          — Ți-am adus mai multe lucruri. Ce am crezut că-ți trebuie.

          Își ridică sprâncenele, luându-mi geanta din mână și cărând-o până la canapea. O deschide, scotocind fugitiv prin ea pentru a face un inventar rapid, apoi își ridică privirea încurcată spre mine.

          — Mulțumesc, cred.

          Pufnesc amuzat, făcând-o să zâmbească de propria stângăcie.  O studiez din cap până în picioare apoi mă îndrept spre dormitorul meu. Zăresc imediat lucrurile puțin mutate din locul lor obișnuit și râd în sinea mea. Se pare că a ținut-o toată ziua ocupată curiozitatea, dar nu are ce să găsească aici. Orice lucru legat de familia mea sau acte importante sunt împărțite în mai multe locuri necunoscute pentru nimeni altcineva în afară de mine.

          Îmi fac un duș și mă schimb în pijamale, urmând să privesc pentru a doua oară la calendar. Timpul meu cu Laura se va sfârși mai curând decât credeam eu, dar acum sunt nevoit s-o las să plece. Rămânând în viața mea, va trebui să se confrunte cu toți demonii din trecutul meu și nu a fost și nu va fi niciodată atât de puternică pentru a o face. Mă întind în pat, închizându-mi ochii și meditând la tot ce s-a întâmplat astăzi. Dacă m-aș fi luat după destin, aș fi fost într-o mare confuzie. Întâi, am întâlnit-o pe Iulia care m-a încurajat și aproape convins s-o las pe Laura să decidă ce-și dorește, iar apoi Dante care m-a asigurat că fac alegerea corectă.

          M-am gândit atât de mult la ce vor părinții Laurei, ce vrea Iulia, ce vrea Dante, Luciano, Laura încât nu mi-am pus întrebarea mie însumi. Eu ce-mi doresc? Îmi doresc copilul? O doresc pe Laura în viața mea? Întrebări al cărui răspuns este mai greu de găsit decât am crezut.

          Bătaia ușoară în ușă mă trezește din transă, iar când Laura se strecoară pe lângă ea, rânjesc în sinea mea, dar îmi ridic alte semne de întrebare. Ar trebui să fie acesta un semn divin? Sau ce ar spune orice om rațional, este doar o coincidență.

          — Te-am trezit? întreabă, fiind pregătită să se certe pe sine, dar clatin din cap.

          O văd cum se fâstâcește în fața patului meu și evită contactul vizual, provocându-mi un oftat.

          — Ce-i cu tine?

          Își ridică privirea de parcă ar fi fost arsă, și-și presează buzele.

          — Voiam să-ți spun doar că mâine e joi.

          Aud din glasul ei tristețea și înjur în sinea mea. O aprob tăcut, dar ea nu se mișcă din loc, urmând rutina dinainte, adăugând jocul obsesiv cu degetele sale.

          — Ți-e teamă?

          Ochii ei se conectează imediat cu ai mei și-mi dau seama că am ghicit răspunsul corect. Ridică din umeri, iar eu suspin, făcându-i semn să vină lângă mine. Se așază în șezut în dreptul meu și o apuc de braț, trăgând-o cu atenție la pieptul meu.

          — Nu ți-ai dorit niciodată să fie diferit?

          Întrebarea ei îmi provoacă un sentiment ciudat, dar nu-i arăt asta. Mi-am imaginat multe scenarii diferite, dar nu mi le-am dorit niciodată.

          — Laura, odihnește-te, o îndemn, trecându-mi degetele printre firele sale de păr.

          — Nu mi-e teamă, îmi răspunde întârziat la întrebare și ia o gură de aer. Sunt îngrozită! mărturisește, unindu-și privirea cu a mea.

          — Va fi bine, te asigur eu de asta.

          Zâmbește amar, așezându-se mai bine după. Am spus acel lucru doar pentru a o face să se simtă mai bine, în legătură cu acest subiect nu sunt sigur de nimic. Sunt la fel de neputincios ca și ea. Remarc că a adormit, semn că s-a încrezut total în cuvintele mele și zâmbesc. N-am întâlnit pe nimeni altcineva care să-mi ofere încrederea sa pe tavă. Într-un fel, am știut că ea este diferită încă de când m-a privit pentru prima oară, o parte din mine a simțit asta întotdeauna, dar acum totul mi se confirmă. Laura Dinu ar trebui să fie ori foarte credulă, ori foarte nebună pentru a se lăsa pe mâinile mele și știu deja că prima opțiune a căzut.

Daniele¹ - forma italiană a numelui Daniel.
Facile² - ușor
Tuo cugino³ - vărul tău
Tua famiglia⁴ - familia ta
Vendetta⁵ - este o răzbunare după principiul ultima ratio (ultima soluție), cel care a făcut o greșeală trebuie să primească răzbunarea prin vărsare de sânge a familiei care a suferit pierderea.

Acesta este capitolul din săptămâna această, sper că v-a plăcut!

Familia lui Daniel începe să iasă la iveală, aducând noi probleme.

6150 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!