》 Diana 《

          Zâmbetul lui Alex luminează încăperea, aducând o stare bună atât mie cât și angajaților noștri. Îl privesc admirativ, zâmbindu-i înapoi când se uită spre mine cu ochii săi căprui.

          — Cine este cea mai frumoasă soție din lume? îl aud și zâmbetul-mi crește.

          Vine lângă mine, cuprinzându-mi talia, trăgându-mă ușor mai aproape de el. Buzele lui fac contact cu fruntea mea, gest ce mă provoacă să-mi închid ochii pentru câteva momente.

          — Alex, fii serios! îl atenționez când observ privirile ajutoarelor noastre ce mă fac să mă simt incomodă chiar dacă nu exprimă răutate, ci din contră.

          — De când nu mai am voie să-mi alint soția? întreabă, mimând șocul, iar eu mă strâmb, amuzându-l.

          Au trecut douăzeci și trei de ani de când ne-am căsătorit, dar n-a încetat niciodată să se poarte ca în prima zi. Deși nu vreau să recunosc, nu-mi doresc să se oprească. Merităm să avem o viață ruptă din basme după tot ceea ce am trăit. Liniștea ce dăinuie căminul nostru, ne-am luptat cu demoni pentru a o avea, de aceea o merităm. Am construit împreună cu Alexandru tot ce râvneam când eram în atât de multă suferință, iar acum nu există nimic să poată distruge ce am clădit. Iubirea pe care toată familia noastră o împărtășește, este indestructibilă.

          — Haide să mănânci, micul dejun e gata, îl anunț, iar el mă aprobă tăcut, așezându-se pe unul dintre scaunele de la masă.

          Mă așez la rându-mi când observ că privește în jur confuz, crezând că mă așteaptă. Își întoarce privirea spre mine și-și drege glasul.

          — Laura unde este? 

          Întrebarea lui mă face să-mi reamintesc de comportamentul bizar al fiicei noastre. Nu pot uita ziua în care a venit la mine la atelier, vorbind despre acel bărbat în timp ce-i sclipeau ochii. Nu o pot uita fiindcă de atunci Laura s-a schimbat. Am preferat să n-o presez și să n-o debusolez, dar starea ei mă îngrijorează. Se înrăutățește pe zi ce trece. Alex a observat de asemenea, dar nu cred că a realizat și realizează cât de gravă este situația. Nu vrea să accepte. Nici eu nu vreau să accept că fetița mea a fost rănită.

          — Încă nu s-a trezit, mă duc până la ea, spun, iar el îngăduie cu o mișcare a capului.

          Mă ridic rapid de la masă — spre surprinderea lui Alex — și măresc pasul până în fața ușii Laurei. Ciocăn ușor, dar nu primesc niciun răspuns. Mai încerc o dată, dar același lucru se întâmplă. Oftez, punându-mi mâna pe clanță.

          — Draga mea, te simți bine? Pot intra? întreb când îmi trec doar capul prin deschizătura mică a ușii.

          O văd întinsă în pat cu o pătură pe ea, dormind adânc. Zâmbesc pentru puțin timp și intru cu atenție în cameră pentru a n-o speria. Mă așez lângă ea 
— pe marginea patului — și-mi îndrept atenția spre chipul ei. Se aseamănă izbitor cu un înger, dar somnul nu-i este liniștit. Aud respirația sa grea, semn că are un coșmar și suspin, întinzându-mi mâna spre obrazul ei. Masez ușor cu degetele pielea fină a  obrazului său, privind cum se liniștește. Zâmbesc, mutându-mi mâna pe părul ei, aplicându-i același răsfăț.

          — Laura, șoptesc în timp ce mâna mea se plimbă printre buclele ei. Haide, mielușica mea, haide trezește-te, adaug, privind cum începe să se miște leneșă.

          Își deschide ochii, pătrunzându-mă cu culoarea asemenea alunelor a irișilor ei. Remarc surprinderea de pe chipul ei, dar îi răspund cu un zâmbet blând pentru a nu se impacienta.

          — Mamă? Ce s-a întâmplat? se ridică în șezut, privindu-mă confuză.

          — Am venit să te chem la micul dejun, o lămuresc și expiră ușurată.

          O cercetez cu atenție, axându-mă pe ochii ei ce sunt mai roșii decât niciodată. Mă abțin din a arată surprinderea mea pentru a nu-și feri privirea. Îi zâmbesc blând, asigurând-o că totul este bine, dar starea ei mă macină pe dinăuntru. Copilul meu trebuie să fie bine, ea nu este. Nu pot să înțeleg de ce nu vrea să discute cu noi sau măcar cu mine. Am învățat-o să nu-i fie rușine niciodată să vorbească cu noi. Nu contează despre ce este vorba. Am vrut ca ea să știe că părinții ei îi sunt aproape cum n-au fost niciodată ai mei și mi-aș fi dorit să fi fost. Știu că trebuie să am răbdare și să încerc să-i fiu aproape chiar dacă mă ține la distanță, dar este atât de greu. Să fii părinte este cea mai grea slujbă din lume. 

          — Mă pregătesc și vin, bine?

          Dau afirmativ din cap și mă ridic, primind mesajul ei indirect. Ies din cameră, simțind cum zidul se ridică și mai mult între noi când închid ușa. Oftez, n-am crezut că voi trece prin asta cu fiica mea. Mă pregătisem de o astfel de perioadă când era adolescentă, dar nu s-a întâmplat atunci. Acum înțeleg de ce. Avea să se întâmple acum. Cobor dezamăgită că n-am primit nici măcar un indiciu, atrăgându-i atenția soțului meu.

          — Ce este cu tine? întreabă, iar eu ridic din umeri, așezându-mă pe scaunul din fața lui.

          — Probabil că nu este nimic și exagerez eu, rostesc, privindu-l cum își ridică sprânceana.

          — E vorba de Laura, nu-i așa? spune și-mi ridic privirea bucuroasă.

          Deci nu mi-am pierdut mințile.

          — Ai observat și tu că se comportă ciudat? întreb, iar el pufnește de parcă am spus cea mai mare prostie.

          — Cum să nu observ? E vorba de fiica noastră, Diana. Sincer, mi-e și teamă să admit teoria pe care o am, cuvintele lui mă fac să-mi ridic sprâncenele.

          — Ce teorie? Știi ceva? îl chestionez rapid, iar el oftează, dând aprobator din cap.

          Se uită în jur apoi se apleacă pe masă pentru a fi mai aproape de mine. Urmez aceleași gesturi ca ale sale, așteptând nerăbdătoare să aud ce are de spus.

          — Cred că noul nostru asociat, Daniel, are o legătură cu asta. Nu știu exact ce fel de legătură, dar e băgat în povestea asta cu siguranță, mărturisește, iar eu îmi măresc ochii.

          Cine este acest Daniel? Și mai ales: Ce treabă are el cu fiica mea? Îmi amintesc vag de bărbatul ce avea privirea asemănătoare lui Mircea și-mi ridic surprinsă ochii în ai lui Alex. Nu poate fi vorba de el, am avertizat-o în privința lui. Ea ia în considerare vorbele mele, știe că sunt spre binele ei.

          — Bărbatul acela înalt, cu părul scurt brunet și ochii negri?

          Alex își mărește ochii la auzul întrebării mele.

          — Îl cunoști?
  
          Încuviințez, rezemându-mă de spătarul scaunului. Îl cheamă Daniel, deci. Numele său de familie îmi vine deodată în cap, obligându-mă să le unesc. Daniel Alecsandrescu, de ce îmi sună atât de familiar? Ca și cum am auzit numele ăsta ani de zile, cu mult înainte să se înfăptuiască parteneriatul. Mă frământ, trezind curiozitatea lui Alex, dar gândul că-l cunosc de undeva nu-mi dă pace. 

          — A venit într-o zi când eram în biroul Laurei. O privea atât de ciudat, Alex, ca pe un trofeu sau nu știu... explic, rezultând în încruntarea lui.

          — Crezi că este un personaj mai mult decât secundar în povestea asta? întreabă cu o doză de teamă în voce și înghit în sec.

          Nu se poate, Laura nu s-ar uita niciodată la un individ ca el. Cel puțin sper asta.

          Îmi deschid gura pentru a-i răspunde, dar Laura intră în cameră, întrerupându-mă. Ne zâmbește la amândoi, așezându-se la locul ei de la masă.

          — Bună dimineața, scuzați-mi întârzierea! spune senină, îndreptându-și atenția spre platourile din fața ei. Poftă bună, adaugă apoi începe să-și aleagă diverse preparate din farfurii.

          — Astăzi vii la firmă, draga mea? cum aude întrebarea, aproape că scapă furculița din mână.

          — Voi merge cu Marina la tatăl ei, promit că o să vin de luni!

          Acceptă încântat, continuându-și amândoi micul dejun apoi. Îmi plimb absentă furculița prin farfurie, dând pe o parte și pe alta mâncarea aflată în ea. Gândul că Laura ar putea avea o legătură cu acel individ, îmi întoarce stomacul pe dos. Privirea lui îmi revine în minte și-mi amintesc de cea mai neagră perioadă din viața mea. Felul lui de a o privi... așa mă privea și pe mine Mircea. Laura n-ar putea să țină piept unei asemenea situații, nici n-ar trebui să fie în asemenea situație! Un om ca Daniel n-are ce căuta lângă fetița mea, nu voi permite așa ceva.

          Îmi ridic privirea nervoasă, întâlnindu-mă cu ochii lor curioși. Am făcut o scenă fără să realizez.

          — Te simți bine? întreabă ambi în unison și eu îmi mișc capul afirmativ.

          Alex refuză să insiste, bănuind deja despre ce e vorba, iar Laura se resemnează, expirând zgomotos și ridicându-se de la masă.

          — Ei bine, a fost o masă delicioasă, dar trebuie să plec până nu face Marina o criză! zice fără să realizeze cât de atentă o privesc.

          Aprob tăcută, iar ea se încruntă ușor. Cred că este pentru prima oară când am vorbit atât de puțin, dar dacă mi-aș deschide gura... cine știe ce tâmpenii aș spune. Mai bine tac și cercetez. Adevărul nu e niciodată departe.

          — Te conduc eu! se grăbește Alex să spună când o observă că se pregătește să plece.

          Încuviințează, așteptându-l să ajungă în dreptul ei ca după să se întoarcă amândoi spre mine. Îmi arcuiesc o sprânceană, dar ei vin în direcția mea cu un zâmbet mare pe chip. Mă sărută fiecare pe un obraz, făcându-mi zâmbetul să iasă la iveală.

          — Te iubim, mami, declară Laura, iar Alex o aprobă.

          Îmi așez câte o mână pe un obraz de-al lor, mângâindu-i ușor sub privirile lor pline de dragoste.

          — Și eu, îngerii mei. Aveți grijă! cum îmi aud glasul, zâmbetul lor crește, urmând să plece.

          Privesc mândră în direcția în care au plecat. Am reușit. Am familia pe care mi-am dorit-o toată viața. Toată suferința prin care am trecut devine nulă când avem astfel de momente. S-a meritat totul. S-o am pe Laura a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o în întreaga mea existență.

          Le spun ajutoarelor noastre că pot strânge masa, mulțumindu-le apoi pentru efort. Întotdeauna am încercat să le arăt că prețuim munca lor, de aceea se simt parte din familie toți angajați din casa noastră. Mi-am jurat că nu-i voi face să se simtă inferiori când am privit toată copilăria cum se comporta propriul meu tată cu ei. Zâmbetul îmi piere brusc, tatăl meu... au trecut atâția ani și n-a mai încercat nici măcar o singură dată să ia legătura cu mine. Nici măcar pe propria lui nepoata n-a fost interesat s-o cunoască. A renunțat. Atât de simplu și ușor, de parcă aș fi fost o străină și nu fiica lui. Nu m-a iubit destul. Este tot ce-mi spune conștiința de două decenii și deși am toate motivele să-l urăsc până la moarte, nu pot s-o fac. Nu semăn cu el la acest capitol, nu semăn cu el la nimic. Poate asta a și fost problema.

          Merg în salon, așezându-mă pe canapea. Familia Manole s-a prăbușit ca familia Dinu să se ridice, mai puternică decât niciodată. Totuși, aș fi vrut ca într-un final, după ce ar fi văzut că am evoluat și am ajuns ceva în viață, să-mi fi dat binecuvântarea lui. Dar n-a făcut-o și n-o va face niciodată. Ar fi preferat pe oricine altcineva în locul lui Alex, chiar și pe Mircea. Ceea ce este cel mai stupid lucru, eu și Alex suntem meniți să fim împreună. Îmi îndrept atenția în alt punct, fixându-mă pe fotografia cu chipul Laurei din ramă. Unde a dispărut chipul luminat din acea poză? Acum parcă s-a așternut veșnic o umbră pe fața ei. Întunecând-o cu totul.

          Șuier, nu pot sta degeaba. Mă ridic, mergând țintă în camera Laurei. Dar nu îndrăznesc să roscolesc nimic, ajunsă aici. Nu-i pot încălca intimitatea astfel. În plus, dacă aș face asta, ar însemna că n-am încredere în ea. Îmi mușc buza inferioară, trebuie să accept realitatea. Am mâinile legate până când ea îmi va mărturisi. Zgomotul din dreptul meu mă trezește din transă, întorcându-mă ca un hoț prins în fapt spre Alice, una dintre angajatele noastre.

          — N-am știut că sunteți aici, am venit pentru rufe, spune și-i zâmbesc.

          — Mă ocup eu, nu-ți face griji. Am destul timp liber astăzi, o lămuresc, apucând coșul gol din brațele ei, privind-o cum pleacă pe urmă.

          Merg în baie, introducând rufele murdare în coș cât de rapid pot, însă repezeala face ca o șosetă să-și ia zborul și să aterizeze la scurt timp pe podea, băgându-se aproape sub chiuvetă. Oftez nervoasă, aplecându-mă s-o apuc. Îndepărtez șoseta și observ un băț roz. Mă încrunt, chinuindu-mă să ajung la el. Îl capturez, ridicându-mă de la podea, răsuflând ușurată. Întorc bățul pe cealaltă parte, văzând cele două liniuțe ce mă fac să realizez că nu este doar un bețigaș... este un test de sarcină! Îl țin în fața mea cu ambele mâini, simțind cum inima mi se oprește în piept. Laura este însărcinată? Nu se poate, nu există. Fetița mea e însărcinată și nici măcar nu are de gând să vorbească cu mine? Cu Alex? Lacrimi ce au apărut de nicăieri îmi ocupă obrajii. Ea ne-a mințit, privindu-ne în ochi. Iar asta este unul dintre multele lucruri care mă îngrozesc.

          Tatăl copilului... cine este tatăl? Întrebare care mă lovește precum un fulger. Dacă nu ne-a spus nimic, înseamnă că știe că ne-am opune dacă am crede că nu se ridică la nivelul ei.

          Îmi pierd cumpătul cu fiecare secundă în care mă gândesc la cele mai negre scenarii. Bag testul în buzunar, ieșind val-vârtej din casă. Cum ar trebui să gestionez situația asta? N-aș fi crezut vreodată că voi trece prin așa ceva.

          Opresc în dreptul casei mamei mele, alergând aproape până în fața ușii. Bat nerăbdătoare, întâlnindu-i chipul speriat al mamei. Trec pe lângă ea, plimbându-mă agitată prin camera de zi. Ce ar trebui să fac? Cum ar trebui să fac? Să-i spun că știu? Să nu-i spun? Dumnezeule, simt că mă sufoc!

          — Diana, ce s-a întâmplat? aud temerea din vocea ei când îmi observă chipul plin de lacrimi uscate.

          — Mamă, înnebunesc. Jur că o fac! replic disperată, continuând să mă rotesc dintr-un colț în altul.

          — Diana... Diana! tonul ferm mă trezește la realitate cât timp mâinile mamei pe umerii mei mă opresc să mă mișc. Ce ai pățit? continuă, fixându-și privirea în ochii mei.

          Suspin zgomotos, îndepărtându-mă. Apuc stângace testul, întinzându-l în fața ei doar pentru a o privi cum îl ia și-l analizează. Se încruntă, urmând să-și ridice ochii măriți spre mine.

          — Ești însărcinată? uimirea din vocea ei mă face să pufnesc.

          Aș fi preferat să fie așa. Ar fi fost totul limpede. Dar așa... așa totul este în ceață.

          — E al Laurei, spun slăbită, aruncându-mă pe unul din fotolii, auzind în timpane sunetul șocului mamei.

          Îmi ridic privirea pierdută spre ea, iar ea se așază pe vine în fața mea.

          — Cum s-a întâmplat asta?  întrebarea ei mă doare mai tare, ar fi trebuit să știu. Ridic din umeri, simțind cum niște lacrimi rebele îmi brăzdează chipul.

          Oftează, îndreptându-și privirea în altă parte. Tăcerea pe care a lăsat-o să ne acapereze doar îmi amplifică disperarea. Îmi pun coatele pe genunchi, ascunzându-mi fața în mâini. Expir zgomotos, sunt total inutilă. N-am observat nici măcar că fiica mea îmi ascunde o veste atât de mare. Ce fel de mamă sunt?

          — Diana, liniștește-te. O să vezi, va fi bine, spune și-mi îndepărtez mâinile de pe chip.

          — Ce o să fac? Ea nu vrea să știu, cum să vorbesc cu ea? Doamne! Iar Alex... Alex va înnebuni pe loc într-o secundă! Zici că a venit apocalipsa peste familia noastră!

          — Trebuie să fiți calmi! Totuși, Laura are douăzeci și cinci de ani, nu este un copil! Doar fiți acolo pentru ea, răbdători și va vorbi. Nu poate ascunde așa ceva la nesfârșit! Și când va vorbi, sprijiniți-o, indiferent de orice!

          Ascult atentă fiecare cuvânt, liniștindu-mă mai mult cu fiecare rostit. Are completă dreptate, Laura este un adult. Poate să facă decizii și singură, rolul nostru este doar să fim alături de ea.

          — N-ai idee câtă nevoie aveam să aud asta! spun ușurată, privind zâmbetul blând al mamei.

          — Normal că am idee. M-am aflat în situația ta, draga mea!

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

Acum că micul „secret” al Laurei este divulgat, lucrurile se vor complica și mai mult.

2870 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!