》Daniel《

          Măsor iarăși camera cu pasul, gândindu-mă intens la seara trecută. Am examinat situația pe toate părțile, dar comportamentul Laurei a rămas ilogic. Ceva s-a întâmplat. Asta este cu siguranță, dar ce s-ar fi putut întâmpla de a tulburat-o atât de tare? În cele douăzeci de minute în care am lipsit s-a petrecut totul și mă condamn singur. Știam că trebuia s-o refuz. O parte din mine mi-a spus să nu mă ridic de pe afurisitul ăla de scaun! Dar m-am ridicat și am rămas în ceață. Am pierdut controlul situației și ce mă frapează mai tare este privirea ei ce mi-a rămas întipărită în minte. Se uita la mine atât de speriată, de-a dreptul îngrozită! Ca și cum aș fi venit acolo să-i iau viața, nu să-i aduc mâncarea cerută.

          Suspin, nu are rost să-mi mai pierd timpul cu asta! Voi afla mai devreme sau mai târziu, întotdeauna aflu. Îmi îmbrac cămașa lăsată pe pat, închizând-o cu precizie în fața oglinzii. Dacă ar fi fost altul în locul meu, ar fi zis că o s-o întâlnească la firmă, dar eu știu prea bine că nu va veni. Se va ascunde până va decide că m-am plictisit și va ieși la iveală. Dar nu există varianta asta. Nu voi lăsa lucrurile așa.  Niciodată n-o fac. Îmi înnod cravata și apuc sacoul, îmbrăcându-l grăbit. Măresc pasul spre ușă — deja am întârziat la firmă — dar mă opresc când observ cutiuța pe masa din sufragerie. N-a ignorat-o. Un zâmbet prostesc îmi apare pe chip și-l eradic imediat. Nu-mi pasă, e o idioțenie să mă conving să cred altceva. Ea doar face parte din planul meu și până acum mergea exact cum prevăzusem, cutia doar confirmându-mi încă o dată că am dreptate. Până ieri. Ieri a fost declinul, mi-a scăpat printre degete la propriu și la figurat. Acum a devenit nefolositoare. Bag cutiuța în buzunarul interior al sacoului și ies din casă. Va ajunge la ea ce se află în interiorul ei, dar nu azi și nici mâine. Cândva. Oricât de mult timp ar trece, ce se află în interiorul cutiei o va găsi și asta doar pentru că-i aparține. 

          Mă sui în mașină și accelerez până în fața clădirii impozante. Cobor, privind atent pentru prima oară la imobilul dinaintea mea, amintindu-mi precis cum la început Alexandru Dinu nu avea nimic. Avea o mică companie lăsată de părinții lui în prag de faliment, iar apoi s-a dezvoltat atât de mult încât a ajuns la egalitate chiar și cu dragul lui socru, Cristian Manole. Pentru o perioadă cel puțin, căci bunicul real al Laurei a pierdut contracte importante și ar fi ajuns la faliment dacă nu vindea din acțiuni. Aș râde, gândindu-mă că datoria karmică l-a ajuns, dar știu că nu există așa ceva. Dacă ar fi fost reală, mama n-ar fi murit, iar Luciano Alecsandrescu n-ar mai fi în viață. Îmi înlătur din minte toate gândurile, înaintând sub privirile înțepătoare ale tuturor. Nu putea să-mi pese mai puțin. Scopul meu în viață nu este de-a fi pe placul tuturor, de fapt al nimănui.

          Intru în birou, așezându-mă pe scaun. Îmi elimin aerul plin de dioxid de carbon, plimbându-mi mâinile printre toate dosarele. Apuc unul aleatoriu, deschizându-l pentru a vedea despre ce e vorba. Aceleași prostii. A-i crede că după ce rezolvi o dată o problemă, n-ar apărea din nou, dar oamenii incompetenți de aici nu ezită să mă surprindă de fiecare dată. Cuvântul „problemă” mi se aude repetitiv în cap și imaginea Laurei apare. Am crezut că eu voi fi singura problemă din comunicarea noastră, dar m-am înșelat amarnic. Scena de ieri îmi trece fugitiv prin fața ochilor, punându-mă pentru a suta oară pe gânduri și-mi amintesc cum începuse să spună ceva înainte ca telefonul s-o întrerupă. N-ar fi fost atât de terifiată să-mi spună că se întoarce acasă. Pufnesc iritat, trebuie să mă opresc!  Dacă voi continua să obsedez pe chestia asta, îmi voi pierde cumpătul, iar asta nu-mi stă în fire. În plus, cei din jurul meu vor avea aceeași privire ca a Laurei.  Aceeași privire pe care și eu o aveam când tatăl meu intra pe ușă. Acesta ar fi ultimul lucru pe care mi l-aș dori: să mă privească toată lumea ca pe el. Cel mai probabil acesta este și motivul pentru care mă sâcâie scena de aseară. Eu știu cel mai bine acea privire, iar faptul că Laura a avut-o, mă neliniștește pentru că știu că se ascunde ceva mai catastrofal ca adevărul despre părinții ei. Altfel n-ar fi fugit.

          Aud bătăile timide în ușă și-mi amintesc, din nou, de Laura. Oftez nervos, iar Marina intră în cameră, privindu-mă disprețuitor cu ochii ei albaștri-verzui. Îmi arcuiesc o sprânceană, prezența ei intrigându-mă. Este pentru prima oară când se află în biroul meu.

          — Trebuie să completezi rapoartele astea, rostește și aproape că azvârlă foile în fața mea, urmând să mă privească lipsită de răbdare.

          — Un pic cam agresivă, nu crezi? remarc, iar ea își rotește ochii.

          Înțeleg de ce Laura este prietenă cu ea.

          Mă abțin să nu zâmbesc, iar ea nu încetează să arunce pumnale cu privirea, în speranța că mă va nimeri unul.

          — Credeam că te satisfac lucrurile de genul. Având în vedere cum arunci oamenii pe ușă, face aluzie la Laura și-mi ridic privirea enervat.

          Știe mai multe decât ar fi pe placul meu. Se lovește de chipul meu neschimbat și o deranjează că nu-mi provoacă nicio emoție extraordinară. Desigur, ea nu știe că eu exersez talentul de a nu simți nimic încă de la nouă ani. Păstrez tăcerea, văzându-mi de treabă, dar mormăiturile ei pline de otravă, mă distrag. Îmi ridic privirea spre ea și înghite în sec când se lovește de goliciunea din ochii mei.

          — Te pot concedia, rostesc, ridicându-mă de pe scaun. Dar ești conștientă de asta, adaug sub privirile ei pierdute.

          Își întinde gâtul când ajung în fața ei, luând o postură defensivă, dar este depășită de situație. Ca toți ceilalți.

          — Laura n-ar permite așa ceva, zice pe un ton răspicat, iar eu zâmbesc.

          — Laura n-are curajul să dea ochii cu mine, Marina, o informez, iar ea își ridică sprâncenele, mirată. Prietena pe care te bazezi tu, se ascunde, continui, iar ea se încruntă.

          Înțeleg imediat de ce a apărut cuta frunții sale, ea știe unde se află.

          — Laurei nu-i este frică de tine, spune, privindu-mă direct în ochi. Dar ție ar trebui să-ți fie frică de ea, completează și un râs scurt mi se strecoară printre buze.

          — Ai umor, îmi placi, o ironizez, întorcându-mă la locul meu.

          — Ea are o familie, pe mine și mulți oamenii care o iubesc și ar ajuta-o să te distrugă. În schimb, tu nu ai pe nimeni. Ești complet singur și așa vei rămâne pentru totdeauna, monstru mizerabil ce ești, mă insultă, iar eu o privesc dezinteresat.

          — Ești atât de nepregătită încât te compătimesc, Marina, rostesc calm, surprinzând-o. Trăiești într-o umbră a realității. Întâi, rămâi în urmă cu întâmplările din viața prietenei tale pentru că refuză să-ți vorbească. Apoi, trăiești în iluzia că acel cretin cu care te vezi te iubește și nu te înșală cu Olivia pe care am concediat-o cu câteva luni în urmă pentru că i-am prins când și-o puneau în biroul meu. Iar apoi, rămâi cu speranța că tatăl tău se va vindeca miraculos, deși doctorii nici nu se mai sinchisesc atât de tare să-l îngrijească, așteptând cu nerăbdare să le dați aprobarea să-i termine chinul.

          Mă privește cu lacrimile prelingându-se pe chip, în timp ce rămâne nemișcată în fața mea din vina șocului a tot ceea ce am spus. Nu știe că ea doar pentru că face parte din viața familiei Dinu, a devenit o persoană de interes pentru mine. Orice informație despre oamenii importanți din jurul lor este crucială pentru planul meu. Și totuși, oricât de multă suferință le-aș provoca, nici nu se va apropia de cea provocată mie și familiei mele.

          — Să te ia naiba!

          Este tot ce a putut să spună, iar eu zâmbesc amar. M-a luat încă de când m-am născut. Cel puțin cu asta a avut dreptate și Laura.

          — Prietena ta nu te-a avertizat... nu mă provoca, Marina. Eu nu pierd niciodată, subliniez ultima propoziție, provocându-i o privire ciudată.

          — Orice naș își are nașul, spune cu lacrimile încă proaspete pe chip. Sper din suflet ca Laura să fie al tău, adaugă plină de ură și iese val-vârtej din birou.

          Repet în gând ultima ei frază și mă amuz. Laura nu are puterea nici să se confrunte pe sine, darămite pe mine. A încercat să mă răpună, dar a cedat tot ea. Ceea ce am prevăzut încă de la început. Totuși speram ca Marina să-mi dea măcar o informație prețioasă, dar a venit cu aceleași cuvinte — sau sub altă formă — pe care le aud de ani de zile din partea diferitor persoane.

          Copilăria mea m-a ajutat la un singur lucru: am devenit indestructibil. În zadar încearcă cineva să mă rănească. Zadarnic continuă și Luciano să mă aducă pe marginea prăpastiei. El nu mă mai poate afecta cu oricâte torturi psihice la care mă supune. Microfoanele, persoanele care mă urmăresc, camerele de filmat, dispozitivele de urmărire au devenit inutile pentru că știu să le combat.  Singurul motiv pentru care m-am panicat de data aceasta este din vina Laurei. Am crezut că a devenit o altă țintă pentru el, dar m-am înșelat. Altfel ar fi venit aici să mă implore s-o ajut să scape de el. La fel cum o ajut pe Iulia.

          Termin de scris rapoartele și oftez, lăsând pixul din mână. Mă ridic de pe scaun, închizându-mi nasturii sacoului. Singura întâlnire la care trebuia să merg astăzi a fost amânată pentru altă zi, așadar pot pleca acasă. Ies pe hol, atrăgând atenția angajaților care încep să se prefacă imediat că lucrează. Nu pot să cred că Alexandru Dinu nu observă asta. Cei din firma mea au fost mult mai atent aleși. Ajung în afară clădirii, pregătindu-mă să merg la mașină.

          — Daniel! aud glasul tatălui Laurei și mă întorc intrigat spre el.

          — Ce s-a întâmplat? întreb, dar văd din privirea sa că este nervos.

          — Cine te crezi să-mi ascunzi fiica? întreabă pe un ton răstit, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană.

          Ar fi fost mult mai interesant dacă Laura i-ar fi povestit totul, dar a tăcut. Exact cum bănuiam.

          — Ea m-a rugat s-o ajut, n-am obligat-o să meargă nicăieri. Nu mă băga în problemele tale familiale dacă nu ești în stare să comunici cu ea! rostesc, enervându-l.

          Vine aproape de mine, privindu-mă fioros cu ochii săi, dar nu mă intimidează.

          — Scutește-mă de astea. Am văzut cum o privești. Sunt destul de deștept ca să observ lucrurile astea și să conștientizez că ești plin de intenții rele, deși nu înțeleg de ce. Stai departe de fiica mea, Daniel, sau o să te omor!

          — În locul tău, mi-aș alege cu atenție cuvintele. Nu se cade ca eroul să arunce amenințări în stânga și-n dreapta.

          Îmi zâmbește scurt cât timp ne pătrundem cu privirile pline de dispreț în suflet.

          — Pentru familia mea sunt pregătit să devin antagonist. Nu-mi forța mâna, nu ești primul și nici ultimul care încearcă să se bage sub pielea mea. Dar nu-mi amesteca fiica! Stai departe de Laura, e prima și ultima oară când îți zic, se răstește, subliniind fiecare cuvânt și pleacă.

          Îmi încleștez maxilarul în secunda când dispare din câmpul meu vizual. Atât de încrezător, dar atât de ignorant. Înțeleg imediat de unde dobândit Laura latura asta a sa. Vine în fața mea ca un soldat pregătit să-și piardă viața pentru țara lui fără să realizeze cine sunt.

          El a uitat complet, a șters din memoria lui tot ce a ținut de mama mea și asta doar mă înfurie mai tare. De ce n-a putut și tatăl meu să facă la fel cu Alexandru? Dar nu este nicio problemă, o să-i reamintesc și o să-l fac să suporte consecințele pentru tot ce a provocat. Chiar dacă este ultimul lucru pe care-l fac. O să plătească pentru tot, toți cei care au cauzat moartea mamei mele. De la Diana Dinu până la Luciano Alecsandrescu. Asta e singurul scop pentru care încă mă aflu pe lumea asta. Jurământ făcut cât timp trupul său încă era în brațele mele, jurământ făcut când nu i-a acordat nici măcar o înmormântare. A luat-o fără suflare de pe podea și a dispărut. Pur și simplu. După ce a rostit numele tatălui Laurei și a spus că e doar vina lui. A spus și ne-a abandonat, lăsându-mă să mă descurc de unul singur în creșterea Iuliei.

          Așa ceva nu se uită și nu se trece cu vederea, așa ceva cere aceeași baie de sânge.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

2228 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!