Vocea prezentatoarei umple camera cât timp eu privesc pierdută peretele din fața mea, gândindu-mă cât de surprinzătoare poate fi viața. Luna trecută aveam totul, iar în prezent nu mai am nimic. Mergeam la birou și zâmbeam de câte ori îl zăream pe tatăl meu, acum nu-i pot vedea chipul fără să plâng. Puteam vorbi orice cu familia mea, acum este doar o liniște dureroasă între noi. Mă îndrăgostisem atât de profund pentru prima oară în viața mea, iar acum am doar un gol în suflet. Am rămas singură, într-o cameră de hotel, plângându-mi de milă. Poate că este adevărată zicală care spune că păcatele părinților cad pe copilul lor.  Și au căzut. Iar eu am rămas sub ele fără să mai am putere să mă ridic. Am rămas în întuneric, iar de câte ori mă uit în jur, ochii lui Daniel mă privesc și asta pentru că și el este în același întuneric.

          Totul a fost atât de ironic! Mi-a întins mâna, apoi m-a tras în iadul ăsta. A făcut exact ce povestea preotul, din biserica la care mă ducea bunica mea când eram mică, că ar face diavolul. S-a deghizat în tot ceea ce am visat vreodată și l-am crezut. Am plâns atât de mult din vina lui și totuși inima încă bate pentru toate momentele când se apropie de mine.

          Suspin și mă ridic din pat, nu trebuie să retrăiesc acele momente. Întotdeauna sufăr. El nu e bun pentru mine, n-a fost niciodată. Și a spus-o. El este toxic, îmi testează limitele și mă lasă fără aer. Exact ceea ce m-a avertizat, nu doar el, ci și mama.

          Îmi îmbrac jacheta de piele și ies din cameră pentru a lua puțin aer. Privesc soarele care strălucește mai mult decât de obicei și zâmbesc. Mă strecor printre oamenii din parcul care este chiar față în față cu hotelul, așezându-mă într-un final pe o bancă. Inspir aerul răcoros și mă liniștesc. Observ cuplul din fața mea, fiind fericiți. Fata că a primit un buchet de trandafiri, iar băiatul de reacția fetei. Încep să zâmbesc involuntar, dar apoi îmi amintesc de situația mea și zâmbetul îmi pălește.

          — Întârzie iubitul? spune în glumă bătrâna care s-a așezat lângă mine.

          O privesc încurcată, este pentru prima oară când cineva intră în vorbă cu mine în felul acesta.

          — N-am un iubit care să vină, rostesc, iar ea oftează.

          — De aceea ești tristă? Încă ești tânără, ai toată viața înainte! încearcă să mă înveselească, dar fără reușită.

          — Familia mea m-a mințit, rostesc dintr-o dată, surprinzând-o.

          — În orice familie există secrete, copila mea. Copii trebuie protejați, nu le putem spune totul, continuă în timp ce eu o ascult cu atenție.

          — Poate că aveți dreptate, spun doar pentru a opri subiectul. Mi-a părut bine, o zi frumoasă, continui apoi mă îndepărtez de ea.

          Mă opresc la un fast-food înainte de a mă întoarce în camera de hotel. Nu voi repeta greșeala să comand mâncare de acolo. Ignor privirile celor din jur când mă văd singură la masă, apoi plec spre hotel. Trec pe lângă recepție și intru direct în camera mea. Expir ușurată, realizând că a trecut și ziua aceasta. Atenția îmi cade pe fereastra din fața mea care-mi arată că am petrecut mai mult timp decât credeam afară. Felinarele se aprind, iar în câteva momente se lasă întuneric. Apăs întrerupătoarele, permițându-i camerei să se lumineze și vreau să-mi dezbrac jacheta, dar o bătaie puternică în ușă mă oprește.

           Mă întorc speriată în direcția ușii, neștiind ce să fac. Inima îmi bate puternic doar la gândul că tatăl meu s-ar afla pe cealaltă parte. A doua bătaie se aude și înghit în sec în timp ce mă apropii. Întorc cheia în yală, urmând să apăs pe clanță. Ușa se îndepărtează spre perete, arătându-mi cine se afla în spatele ei, lăsându-mă fără reacție. Mă uit la Daniel cu atenție cât timp el mă privește intrigat. Îmi face semn să mă dau la o parte și-l ascult, privindu-l cum trece pe lângă mine. Închid ușa în urma lui, apoi mă întorc uimită spre el. Analizează camera, întorcându-se spre mine după.

          — Ce cauți aici? îl întreb, întrerupându-i replica pe care voia s-o spună.

          — Pe tine. De ce stai în văgăuna asta? Credeam că nu ești genul care fuge, rostește, iar eu mă încrunt.

          Mă apropii de el, păstrând totuși o distanță considerabilă între noi. Îl privesc deranjată, iar el îmi răspunde privindu-mă atent.

          — Ce-ți pasă ție?
  
          — Nu-mi pasă.

          Îl analizez din cap până în picioare, încercând să descifrez adevăratul răspuns, dar fără reușită.

          — Atunci de ce ai venit aici? Ai venit să vezi rezultatul cruzimii tale?

          Zâmbește ironic, apoi trece pe lângă mine, privind holul micuț și valiza de pe podea.

          — Mi-ai spus că spațiile mici te incomodează, rostește dintr-o dată, făcându-mă confuză. Se așază în spatele meu, în dreptul urechii mele. N-ai putut să dormi azi-noapte, șoptește, făcându-mă să-mi întorc capul spre el, izbindu-mă de privirea lui.

          — Tu ai putea să dormi dacă ai fi aflat ce am aflat eu, desigur... pentru că tu n-ai suflet! șoptesc la rându-mi, făcându-l și mai atent decât era.

          Îmi analizează chipul cu atenție, coborându-și privirea spre buzele mele, apoi urcând din nou la ochii mei.

          — Nu, nu e asta, Laura. Știi ce ai tu? spune, captându-mi atenția. Tu ai strivi toată lumea sub piciorul tău dacă ai putea. Ai face asta dintr-un singur motiv... continuă în timp ce se plimbă pe la spatele meu pentru a ajunge la cealaltă ureche a mea. Pentru tine, șoptește, hipnotizându-mă. Niciodată nu ascunzi faptul că am control asupra ta, ești singurul om care arată asta. Ești ca o capcană.

          Îmi prinde brațul, rotindu-mă astfel să ajung față în față cu el. Îmi pierd controlul respirației cât timp nasurile noastre se ating. Închid ochii pentru a mă feri de privirea sa plină de foc, dar o simt chiar și cu ei închiși.

          — Spre capul cui e îndreptată arma acum? șoptesc, deschizându-mi ochii, lăsându-i privirea să mă topească.

          Mă privește atent câteva momente, apoi mă surprinde, sărutându-mă. Mă pierd în senzația pe care mi-o oferă, ascultându-mi bătăile puternice ale inimii care aproape că se fac auzite în toată camera.

          — Al meu, spune când se desprinde din sărut pentru câteva momente și asta doar pentru a-mi îndepărta jacheta.

          Mă sărută din nou, punând gaz pe focul dintre noi care este capabil să ne ardă pe amândoi. Îi apuc sacoul, îndepărtându-l, iar el mă trage mai aproape de pieptul său, lasându-mă fără aer când îi simt degetele ce căutau fermoarul bluzei pe spatele meu.

          Privesc camera în timp ce stau cu capul pe pieptul său, simțindu-i mâna ce se plimbă printre buclele părului meu.

          — Oare ce fac eu? întreabă mai mult pentru sine, făcându-mă să mă ridic în așa fel să-i văd chipul.

          — Încă un blestem al lui Alecsandrescu? întreb retoric, vrând să plec de lângă el, dar mă prinde de braț, trăgându-mă puternic înapoi.

          — De ce fugi de familia ta? întreabă, iar eu oftez.

          — Nu fug, mi s-a stricat ceva în apartament și sunt nevoită să stau aici câteva zile, spun după ce mă ridic în șezut pentru a-i evita privirea.

          — Te cunosc. Așa cum am înțeles acum că minți, așa am știut că vei fugi de tatăl tău, spune, făcându-mă atentă la el. Voi afla când va fi vremea, nu te obosi, continuă în timp ce se ridică și apucă un halat de baie pe care-l îmbracă.

           — De ce vrei să fii alături de mine?

           — Nu-mi lași altă opțiune, spune, iar eu îmi încrețesc fruntea.

           — Ce vrea să mai însemne și asta? întreb, dar el deja intră în baie.

          Suspin, apoi mă ridic, apucând un prosop pe care-l înfășor în jurul meu. Îmi aleg pijamalele, urmând să-mi deschid telefonul doar pentru a vedea alte mesaje din partea celor de acasă. Aud soneria telefonului lui Daniel și mă întorc spre sursa sunetului. Îmi arcuiesc o sprânceană, privind spre ușa de la baie, asigurându-mă că nu vine apoi iau telefonul, citind mesajul ce tocmai a venit. Iulia se întreabă ce face și cum se simte. Mă încrunt, apoi închid ecranul nervoasă, punând telefonul unde l-am găsit. Iese din baie, iar eu îl săgetez cu privirea, dar aleg să nu-i spun nimic. Îmi apuc pijamalele, urmând să merg în baie să-mi fac un duș.

          — Laura, să nu te îmbraci în pijamale, spune după ce intră în baie, speriindu-mă.

          — Poftim? întreb nedumerită în timp ce îmbrac halatul de baie.

          — Plecăm, îmbracă-te cu altceva.

          Confuzia se poate citi pe fața mea, dar pleacă fără să-mi dea alte explicații.

          Ies din baie după ce-mi usuc părul și-l văd stând tolănit în pat, privind la telefon. Încerc să-l ignor și-mi apuc niște haine aleatorii și le îmbrac, crezând că nu mă va băga în seamă, dar mă privește cu atenție. Observă că am terminat să mă îmbrac și se ridică, aranjându-și sacoul.

          — Haide, ia-ți geanta, rostește, pășind spre ieșire.

          — N-ai de gând să-mi spui ce plănuiești? întreb când văd că închide ușa după ce ieșim din cameră și bagă cheia în buzunar.

           Mă privește inexpresiv, apoi îmi ia geanta din mână și pleacă spre scări. Grăbesc pasul pentru a-l ajunge și observ cum predă cheia la recepție, ceea ce mă face mai confuză decât eram. Privește în spatele său și vede că nu sunt acolo, apoi privește în jur, căutându-mă cu privirea. Mă observă și-mi face semn să merg. Îl urmez până la mașina sa, stând nemișcată când el bagă geanta în portbagaj. Nu pot să înțeleg ce face și mai ales de ce face asta. Este atât de nefiresc lui ceea ce face și astă doar mă alarmează mai mult. Pot citi iritarea din ochii lui când vede că n-am de gând să urc în mașină și suspină.

          — Unde mergem? insist cu întrebarea asta ceea ce doar îl enervează mai rău.

           În trecut n-aș fi pus atât de multe întrebări, l-aș fi lăsat să mă conducă oriunde, dar am văzut unde duce oricare drum pe care am mers cu el. Oftează exasperat, venind în dreptul meu doar pentru a deschide portiera. Îmi face un semn din cap să intru în mașină, dar eu îi răspund cu un altul că n-am de gând să fac asta.

          — Laura, intră odată, haide! mă îndeamnă pe un ton autoritar care doar arată că are răbdarea la limită.

          — Nu mă urc în mașina asta până nu-mi spui ce ai de gând să faci! îi răspund pe același ton, făcându-l să se încrunte.

          — Nu crezi că e cam târziu să ai îndoieli față de mine, având în vedere că te-ai culcat cu mine doar cu câteva ore în urmă?

          Tonul nervos și privirea lui pregătită să mă ucidă în doar câteva secunde, mă fac să-mi înghit limba. Îmi presez buzele una de cealaltă apoi suspin, așezându-mă pe locul din dreapta șoferului. Îl aștept să facă ocolul și să se urce la volan în timp ce port un război în mintea mea. Ce caut eu aici? Senzația de deja vú pune stăpânire pe mine și pe bună dreptate. E ca și cum călătoresc în trecut, sperând să se schimbe tot ce s-a petrecut între noi, știind prea bine că nu este posibil așa ceva. Îmi întorc capul spre el când se așază lângă mine, iar îndată ce realizez că mă aflu în mașina omului care m-a distrus, inima începe să pulseze mai repede sânge. Mă lupt să înghit nodul imaginar din gât, conștientă fiind că i-am atras atenția deși nu vrea să-mi arate asta. Începe să bată cu degetul în volan, arătându-și neliniștea fără să realizeze. Încerc să par surprinsă, dar nu sunt. Știu prea bine că tot ceea ce face poate fi doar adevărul pur sau o scenetă foarte bine jucată. N-am să-mi las mintea să creadă că el este totuși un om cu sentimente și mai ales, n-am să-mi las inima să creadă că el se poate schimba. Am fost pe calea asta și m-am târât singură înapoi.

          Oprește lângă o căsuță dintr-o zonă cu puțini vecini și mă încrunt. De ce m-ar aduce aici? De ce își bate capul măcar? Coboară fără să-mi spună un singur cuvânt și se duce la portbagaj pentru a lua geanta. Ies din mașină când realizez că el mă va închide înăuntru, neavând răbdarea să se confrunte din nou cu nesiguranța mea. Pășesc înăuntrul casei fără să aștept semnalul lui, analizând cu atenție totul în jurul meu. Totul are un aer atât de familiar, cu pereții albi și mobila deschisă la culoare, amintindu-mi de apartamentul meu. Mă întorc spre el, privindu-l cu suprindere amestecată cu confuzie. Trece pe lângă mine, intrând într-o cameră ce bănuiesc că este dormitorul și se întoarce fără geantă.

          — Ce înseamnă asta, Daniel?

          — Ce poate să însemne? Te voi ține aici până vine un ofițer să ne oficieze cununia! mă ironizează, enervându-mă.

          — Ce te face să crezi că aș accepta să fiu soția ta? îi răspund la ironie, suprinzându-l ca apoi să mă privească amuzat.

          — Te-am adus aici pentru că în camera aceea n-ai fi putut să dormi, fiind o conservă, iar tu fiind claustrofobă. Aici ai tot spațiul de care ai nevoie, spune, iar eu mă încrunt.

          — Și pe tine te interesează asta pentru că? întreb, iar el oftează, pășind spre mine, oprindu-se în fața mea.

          — Te protejez pentru că și tu mă protejezi! spune, iar eu îmi măresc ochii. Faptul că nu i-ai spus tatălui tău ce s-a întâmplat nu este pentru că îți este rușine, Laura. Știi că te-ar înțelege. Dar mai știi că pe mine m-ar ucide dacă ar știi și nu poți lăsa să se întâmple asta, pentru că ai nevoie de mine în viața ta. Chiar dacă sunt iubit, dușman sau cel pe care-l privești din depărtare, continuă, hipnotizându-mă cu cuvintele lui.

          — Te comporți nebunește, zic, iar el zâmbește pentru câteva momente.

          — Laura, gândește-te. Eu sunt singurul care te poate ajuta să ajungi la adevăr și nu numai.

          — În schimbul a ce? întreb, tăindu-i celelalte propoziții.

          — Eu-ți voi spune tot ce știu despre trecut, iar tu-mi vei spune tot ce știi în viitor.

          —  Despre ce? întreb confuză.
 
          — Despre ce plănuiește tatăl tău.

          Îl privesc blocată, refuzând să accept ce tocmai a spus. Așteaptă cu un calm nefiresc ca eu să-i răspund, dar creierul meu încă este oprit pe redarea ultimelor sale cuvinte.

          — Îmi ceri în schimb să-mi vând tatăl? rostesc surprinsă, iar el oftează.

          — L-ai vândut deja când ai ales să mă protejezi.

          Ochii mi se umezesc în câteva clipe, fără să pot să gândesc de unde au apărut aceste lacrimi, dar refuz să le las să scape.

          — Te urăsc.

          — Ești pregătită să faci un pact cu diavolul?

          — Sunt deja pierdută, rostesc învinsă, iar el rânjește pentru câteva secunde.

          Se apleacă spre mine, sărutându-mi fruntea și chiar dacă m-am tras, a fost prea târziu.

          — Doar cei curajoși pot recunoște când pierd, micuța mea, rostește, fiind încă aproape de mine, iar eu îmi închid ochii, strângându-mi buzele și încruntându-mă.
 

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

2629 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!