Mă ridic buimacă din pat, adunând în gând câte zile au trecut de când n-am mai ieșit din casă. Încercările mele de a face pace cu toate gândurile mele negre au fost zadarnice. S-au răspândit în toate părțile creierului meu, făcându-mă să-mi pierd rațiunea minut cu minut trecut. Imaginea lor se arăta în fața mea și tot ce am putut să fac este să plâng, să mă înfurii și să mă pierd pe sine din nou. Am crezut că voi avea atât de multe lucruri să le spun, să mă descarc, dar de fiecare dată când chipul lor îmi apărea în minte, amuțeam. Asta voi face și când îi voi vedea cu adevărat, durerea pe care mi-au provocat-o cu un trecut atât de mizerabil mi-a luat toate cuvintele. O mie de motive mi-au trecut prin minte, dar niciunul nu s-a potrivit. De ce mi-au făcut asta? De ce m-au privat din a-mi cunoaște adevăratul tată? Probabil că nici ei nu știu cu adevărat motivul, iar dacă îl știu, nu mi-l vor spune.

          Apelurile ratate încă sunt pe ecranul telefonului meu, dar nu voi suna înapoi. Ce aș putea să spun? După o viață trăită doar cu minciuni, ce le-aș putea răspunde când mă întreabă dacă sunt bine? Nu le pot spune că pumnalul despre care vorbea Daniel și-a schimbat direcția și a ajuns în inima mea. Nu le pot spune asta pentru că îi iubesc... Încă  îi iubesc atât de mult încât să-i privez de o suferință uriașă.

            
          Un mesaj acaparează toate celelalte notificări, captându-mi atenția. Apuc telefonul de pe noptieră, iar când văd numele lui Daniel, împietresc. Nici măcar n-a început mesajul cu un salut, doar mi-a spus, fără nicio explicație, unde să vin pentru a-l vedea. Ar trebui să ignor mesajul, la fel cum am ignorat acele apeluri de la oamenii care chiar mă iubesc cu adevărat, dar nu pot.

          Nu-i răspund în niciun fel, doar mă pregătesc și plec spre locația trimisă cu speranța că-și va pierde răbdarea și va pleca până voi ajunge eu. Parchez mașina lângă terasa la care m-a chemat, dar nu fac niciun pas spre intrare, atenția îmi este furată de sunetul valurilor. Mă întorc în dreapta mea și privesc marea fiind mai agitată decât am văzut-o vreodată, pășesc spre balustradă, lasându-mă îndrumată de vocea ei. Mâinile mi se așază involuntar pe balustradă, iar ochii mi se închid, dându-mi voie să inspir tot aerul sărat al mării. Îmi amintesc cuvintele mamei de când eram încă un copil, îmi amintesc cum spunea că marea i-a vindecat orice rană a avut vreodată. Desigur, atunci credeam că se referă poate doar la o julitură de pe genunche sau poate doar la o vânătaie de pe braț, dar acum înțeleg despre ce răni vorbea.

          Îmi șterg fugitiv cele două lacrimi care nici nu știu când au apărut pe obrajii mei și mă întorc pentru a intra în local, dar privirea lui Daniel de pe celălalt trotuar mă blochează cât timp el stă rezemat de mașina mea. Mă întreb de cât timp m-a privit și totuși nu pot înțelege de ce a rămas la distanță și n-a venit lângă mine ca să-mi spună să vin. A preferat să mă observe din depărtare ca pe un experiment aflat în desfășurare. Nu se mișcă din poziția pe care a ales-o, ci așteaptă. Așteaptă cu mâinile încrucișate la piept ca eu să merg pe sfoara lui, dar el nu știe că eu am căzut deja.

          Îi urmez îndrumările date de privirea sa și mă opresc apoi în fața lui. Intriga îi este răspândită pe toată suprafața irisului său, așteptându-se să-i adresez o replică acidă ca de fiecare dată, dar nu mai am cuvinte pentru nimeni. Îl privesc cu atenție pentru câteva secunde, urmând să trec pe lângă el fără să scot un sunet. Mă așez la una dintre puținele mese libere, iar el apare la scurt timp după mine și se așază pe scaunul din fața mea fără să-și expună vreo curiozitate. Pot vedea în ochii săi că este surprins, iar el vede în ochii mei că sunt rănita, dar alegem amândoi să păstrăm tăcerea.

          Face un semn chelnerului, rupând contactul vizual, iar eu îl privesc confuză, neștiind cum are de gând să comande pentru mine dacă eu nu i-am spus ce vreau.

          — Două cafele, spune băiatului ce a venit lângă noi, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană. Una simplă, iar cealaltă cu mult lapte și trei lingurițe de zahăr, continuă, iar după ce notează, băiatul dispare.

          Expresia mea șocată îl încântă, dar nu-mi oferă niciun răspuns reacția lui. De unde știe cum îmi place mie să beau cafeaua?

          — Ți-am spus că te cunosc mai bine decât tine însăți, răspunde la întrebarea din mintea mea după ce ni se aduc cafelele.

          — Iar eu mă mulțumesc cu faptul că nu te cunosc la fel, rup tăcerea, amuzându-l. De ce m-ai chemat aici? îl întreb când observ că n-are de gând să vorbească.

          — Voiam să te văd, răspunde detașat, iar eu mă încrunt.

          — Nu înțeleg.

          — Tu nu înțelegi deja foarte multe lucruri, nu-i așa? spune, făcând aluzie la tot ce s-a întâmplat între noi și la ce tocmai am aflat despre părinții mei.

          Pufnesc iritată, iar el refuză să mai spună un cuvânt. Degeaba îmi observă furia din ochii, n-are de gând să-și oprească comportamentul, iar eu n-am de gând să-i dau satisfacție că mă aduce la marginea răbdării mele. Îmi schimb poziția în așa fel ca să am vederea la mare și ignor privirea sa. Îmi amintesc de puținele noastre momente și încep să zâmbesc, dar nu de bucurie. Zâmbesc la propria naivitate.

          — Acum realizez ironia, rostesc, făcându-l curios. De ce m-ai chemat aici... cândva mi-ai spus că de câte ori te simțeai neliniștit, mergeai la mare și te linișteai, spun, fiind atentă doar la mișcarea mării. Și știm amândoi că starea mea de bine este pe fundul listei preocupărilor tale, continui când îmi întorc privirea spre el. Chiar atât de multă plăcere îți provoacă suferința mea? întreb, iar el nu schițează nicio emoție din nou.

          — Poate că voiam să te liniștești, rostește, iar eu pufnesc amuzată cât timp ochii săi negri mă cercetează prudenți.

          — Ca să-ți dorești asta pentru cineva, trebuie să-ți pese de el întâi. Ție îți pasă doar de tine, Daniel. Deci, ce vrei de la mine?

          — Ai parcurs un drum lung cu lucrurile pe care le-ai învățat de la mine. Cel puțin pentru asta te pot felicita, Laura, spune, iar eu îmi rotesc ochii. Chiar nu simți niciun pic de furie pentru ce ți-au făcut cei din familia ta? Nu vrei să le ceri socoteală? Nu vrei să știi tot adevărul? pune o serie de întrebări care mă atrag în jocul său, dar nu-i voi ceda încă o dată.

          — Nu, răspund scurt, iar el îmi rânjește ironic.

          Se apleacă spre mine, făcându-mi inima să bată mai rapid, dar nu-i arăt asta. Îl analizez cu atenție cât timp el își fixează abisul ochilor săi în căpruiul ochilor mei.

          — Nu mă minți, nu mai am ce să obțin de la tine. Nu trebuie să-ți ridici scutul acum, e prea târziu, spune, iar eu înghit în sec.

          — Atunci? Ce urmărești? Să-ți împaci conștiința? îl ironizez, iar el începe să râdă pentru o scurtă perioadă  de timp.

          — Voi termina ce am început și te voi elibera.

          Îl privesc sceptică, iar el mă privește în speranța că-mi va da siguranța vorbelor lui, dar am mai fost pe drumul acesta și știu deja cum se termină.

          — Chiar crezi că sunt atât de naivă să am încredere în tine din nou?

          — Nu te-am mințit niciodată, ba chiar te-am avertizat, dar n-ai vrut să renunți. Nu ți-am spus că vei fi dezamăgită, Laura? Nu ți-am spus că dacă m-ai înțelege ai fugi? Nu ți-am dat ocazia să pleci de fiecare dată? îmi reamintește și o lacrimă mi se strecoară printre gene.

          El are dreptate, ca de fiecare dată. M-am încăpățânat să iubesc un om care se vedea clar că nu vrea asta. Îmi privește lacrima, apoi se întinde după un șervețel de pe masă pe care mi-l așază ulterior în mână.

          — Nu mai are niciun rost să plângi acum. Haide, șterge-ți lacrimile, mă îndeamnă, iar eu îl ascult ca un copil fără să realizez.

          — M-am eliberat singură de tine, Daniel. N-am nevoie de nimic, mai ales din partea ta, rostesc în timp ce mă ridic de la masă. Asta e ultima oară când ne vom vedea, așadar mai am un singur lucru de spus: Sper și mă rog din tot sufletul care mi-a mai rămas ca tot ceea ce mi-ai făcut mie, să ți se întoarcă înzecit! spun răspicat, iar el mă privește  mirat ca apoi să râdă ironic.

          — Mă blestemi? întreabă pentru a-și bate joc de mine.

          — Tu ești deja blestemat din ziua în care te-ai născut, rostesc, iar ochii lui devin de un negru înfiorător.
 
          Se ridică de la masă, apropiindu-se de mine. Am crezut că va reacționa agresiv, dar doar mă privește cât timp respirația sa se împrăștie pe tot chipul meu. Îmi face inima să se oprească cu expresia feței sale, dar nu se îndepărtează chiar dacă observă că mă incomodează.

          — Totul a pornit din vins tatălui tău. El a fost căsătorit cu mama mea, Laura. A stricat relația părinților mei și apoi a trăit fericit cu mama ta. Da, sunt blestemat din ziua în care el a intrat în viața mea! Dar... uit un lucru. El nu este de fapt tatăl tău, nu-i așa? El l-a îndepărtat și pe adevăratul tău tată, nu-i așa?

          Cuvintele lui îmi fac ochii să lăcrimeze. Îmi pune sare pe rană când îmi subliniază faptul că tatăl meu nu este cu adevărat tatăl meu. El îmi prezintă imaginea omului pe care îl credeam cel mai binevoitor de pe lume, ca a unui monstru lacom care a distrus nu una, ci două familii.

          — Gândește-te, Laura, la ce ți-am spus. Eu sunt cheia tuturor întrebărilor tale. Eu, deși am făcut ce am făcut, sunt singurul care nu te-a mințit.

          — Cheia tuturor întrebărilor mele? Bine, atunci spune-mi... De ce mă doare inima, Daniel? Cum îmi voi vindeca inima? Mi-ai spus că sunt pură ca un copil... De ce mi-ai omorât inocența? Dacă aveai în plan s-o omori, de ce mi-ai mai subliniat că o am? Haide, spune!

          Tăcerea lui doar mă face să mă sufoc. Pufnesc nervoasă, apoi îmi îndrept poziția.

          — Când vei avea răspuns la toate întrebările astea, atunci să apari în fața mea!

          Mă îndepărtez de el fără să mă uit în spate și mă grăbesc să ajung cât mai repede acasă. A fost o prostie să vin să-l văd, a fost o prostie că am ieșit de fapt. Intru în clădire și vreau să trec rapid pe lângă nea Ștefan, dar mă prinde de braț și mă oprește.

          — Ce se întâmplă? îl întreb, iar el își drege glasul.

          — Tatăl dumneavoastră, a fost aici. A spus să-l cautați urgent! spune, iar eu îl aprob tăcută, urmând să mă grăbesc în apartamentul meu.

          Privesc telefonul și chiar dacă văd numărul tatălui meu, nu pot să-i răspund. Aud din nou cuvintele portarului în mintea mea și realizez că nu mai pot sta aici. Ar fi mai bine dacă aș sta la un hotel până când voi fi pregătită să-i înfrunt. Apuc rapid o geantă în care-mi bag câteva ținute, apoi mă asigur că iau bani gheață și ies pe ușă. Urc în mașină după ce trec aproape nevăzută de ceilalți și mă asigur că pun adresa unui hotel la care nu s-ar gândi nimeni că aș merge.

          Accelerez până ajung în fața hotelului. Recepționera mă întâmpină cu un zâmbet imens, iar după ce-i spun ce cameră îmi doresc, îmi oferă un formular. Încep să-l completez când observ praful de pe masă și înghit în sec, dar trebuie să stau doar pentru o scurtă perioadă de timp aici. Îi înmânez formularul și banii, apoi apuc cheia care avea zgârieturi pe ici-colo.

          Intru în cameră fără nicio așteptare pentru că dacă aș avea așteptări, sigur aș fi dezamăgită apoi. Însă, sunt surprins plăcută când văd că măcar camerele sunt curate.

          Îmi așez cu grijă geanta pe un fotoliu din cameră, apoi apelez la recepție să mi se aducă ceva de mâncare. Nu durează mai mult de zece minute și mâncarea îmi este adusă ceea ce face hotelul acesta să nu mai pară hotelul groazei în mintea mea. Îi dau bacșiș fetei care a venit și răsuflu ușurată când realizez că am terminat tot ce aveam de făcut. Încep să mănânc cât timp privesc știrile plictisită. Întotdeauna se întâmplă aceleași tragedii, ceea ce este trist și obositor în același timp. Îmi îndrept atenția spre farfurie când simt o senzație ciudată în stomac, urmând să fug la baie și să vomit tot ceea ce am mâncat. Îmi spăl fața cu apă rece și oftez. Asta merit dacă comand mâncare dintr-un loc de care nu sunt sigură sută la sută că este igienic!

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

2266 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!